Luptele politice ale sârbilor

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

III

CXXX.Luptele politice ale sârbilor

Lupta pentru privilegii

St Sava · Tsar Dušan · Karađorđe · V. Karadžić
N. Tesla · M. Pupin · N. Petrović · M. Milanković

Aurel Cosma – Istoria Banatului, pp.32-47

Luând ca bază situaţiunea politică internă din referite timpuri a monarhiei austro-ungare, precum şi obiectivul politic al sârbilor, manifestarea acestora se poate împărţi în patru epoci principale:

-epoca medievală până la 1690

-dela 1690 până la 1729

-dela 1792 până la 1848

-dela 1860 până la războiul mondial.

Deşi, în general, obiectivul principal al politicei sârbeşti din Ungaria era lupta pentru aplicarea privilegiileor, care s’a prelungit până în timpurile moderne,  -totuşi, aceasta se poate împărţi în mai multe faze după cum sârbii se legau de sprijinul dinastiei habsburgice sau acela al Ungariei, precum şi de locul unde se afla coloana sârbească, subt administraţia Vienei, sau aceea a ungurilor.

Mai bine le-a mers sârbilor refugiaţi pe teritoriul Ungariei în epoca medievală, până la 1690, adică pe vremea când sârbii au cerut şi au primit adăpostul oferit de clasa feudală maghiară. Am văzut la capitolul anterior imigrări sârbeşti, cu câtă generozitate li s’au dăruit cele mai întinse moşii, pe toată întinderea Ungariei. Dar feudalismul maghiar nu s’a mărginit numai la danii materiale; el le-a acordat şi drepturi de ordin spiritual, permiţându-le să-şi zidească biserici şi mănăstiri. Regele Mateiu Corvinul şi Ladislau II i-au scutit de zeciuiala percepută de clerul catolic şi pe care o puteau întrebuinţa pentru organizarea bisericii sârbeşti.

În această epocă, imigranţii sârbi n’au întâmpinat din partea ungurilor decât două dificultăţi: una de ordin agrar, rezultând din însăşi natura feudalismului, care – după cum se ştie – privilegia o clasă iar nu unguri să ia anumite măsuri de precauţiune, împiedicând invadarea complectă a anumitor teritorii. Din acest motiv, ungurii opreau uneori pe feuzii sârbi de a aduce pe moşiile lor populaţie sârbească. O singură dată, adunarea maghiară din 1586-7 hotărăşte evacuarea sârbilor cu mult prea mare.

În urma privilegiilor acordate de împăratul Leopold I la 1690, sârbii aşezaţi anterior exodului condus de patriarhul Arsenie Cernojevici, îşi pierd drepturile avute dela unguri; după această «nefericită colonizare» – după cum se exprimă Sava Tekelija la congresul din 1790 ţinut la Timişoara – poporul sârbesc, încrezător în privilegiile Vienei, a devenit în ochii ungurilor din popor «frate» – unul «tolerat». Prin privilegiile lui Leopold I, sârbii îşi leagă soarta de dinastia care li le-a acordat, punându-se în conflict tot mai acut cu factorii politici ungari. Pe urma acestui conflict, contele Ferdinand Kolovrat defineşte situaţia sârbilor din punct de vedere constituţional în modul următor: Chestiunea poporului iliric nu este o chestiune rurală ungară (provincialis hungarica), ci o chestiune politică austriacă (austriaco-politică), pentrucă sârbii constituie un patrimoniu al curţii imperiale (patrimonium domus Austriacæ), iar nu al regatului ungar. Cardinalul primar al Ungariei a concretizat aceiaş chestiune în felul următor: în Ungaria sârbii sunt oaspeţi învestiţi cu o situaţie privilegiată, dar nelegală.

Cu toată această atitudine îndărătnică a Ungariei, sârbii ajutaţi din răsputeri de curtea imperială, pela sfârşitul veacului al XVIII-lea izbutesc să se impuie şi statului ungar, obţinând prin legea 27 din 1791 şi 10 din 1792, încetăţenirea bisericii ortodoxe cu toate consecinţele ce decurg din acest drept, printre cari şi dreptul de participare la şedinţele dietei ungare a capilor bisericeşti, drepturi civile, precum şi recunoaşterea mult discutatelor privilegii dela 1690.

Izbânda aceasta a sârbilor a fost atât de apreciabilă, încât, toată viaţa lor spirituală pe această vreme se concentrase la Buda şi Pesta,  – deci în chiar inima Ungariei, – unde îşi avusese temporar reşedinţa sa şi patriarhul sârbilor, şi unde, mai târziu (1812) luă fiinţă cea dintâi şcoală normală sârbească, iar numărul sârbilor era de circa 20 000 suflete.

Fireşte, în teritoriile ungare guvernate de Viena, sârbii au fost scutiţi de amestecul unguresc, chiar şi înainte de emanciparea lor politică din 1791-2. În Banat, care de la izgonirea turcilor (1716) şi până la 1867 se guvernase direct de Viena (cu excepţia perioadei dela 1780-1849), sârbii s’au bucurat de o situaţie nu numai privilegiată pentru ei, ci şi profund nedreaptă şi vătămătoare pentru români, cari, cu toate suferinţele îndurate şi jertfele aduse, n-au putut să intre în graţiile curţii imperiale. Românii n’au fost recunoscuţi nici ca naţie, nici ca biserică. Politica austriacă s’a ferit până să ne zică şi pe nume. Românii făceau parte din poporul „iliric”, ceeace la Viena însemna popor sârbesc, dotat cu privilegii bisericeşti şi şcolare. Cum în biserica aceasta privilegiată limba oficialî era cea slavonă, şi cum, mai departe, această limbă era luată drept «limba poporului», în această limbă ni s’a slujit în biserică şi aceiaş s’a impus şi în şcoală.

De acelaş tratament s’au bucurat şi românii şi mai târziu când instrucţia a început s’o organizeze statul.”Glorioasa noastră împărăteasă (Maria Tereza, n.a.) – scrie Griselini – totdeauna mărinimoasă şi aşteptând orice ocazie de a promova binele supuşilor ei, a şi luat măsuri ca în fiecare sat valah sau sârbesc să fie câte o şcoală în care poporul să înveţe a ceti şi a scrie sârbeşte, pentruca şi altcum să-l poată apropia de cultura, obiceiurile şi sârguinţa sârbilor, căci aceştia posed mai multă industrie şi iubesc mai mult agricultura şi artele decât valahii.

Aprecierile acestea ale lui Griselini (scrise în anii 1774-1777), adică pe timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780), vor să justifice politica antiromânească a Vienei, căci în ce priveşte însuşirile sârbilor, Griselini nu poate fi mai competent decât înşişi autorii sârbi, cari sunt cu totul de altă părere. Iovan Ţvijici, renumitul geolog şi etnograf, fost preşedinte al Academiei sârbe, constată tocmai contrariul, şi anume, că sârbii nu au calităţi deosebite şi nu sunt capabili de a da talente; iar Radislav Markovici nu recunoaşte conaţionalilor săi nici măcar priceprerea în ale agriculturii. O specialitate neîntrecută au avut sârbii din Ungaria: luxul excesiv al femeilor.

Dealtfel, Griselini se desminte el însuş atunci când vorbeşte despre însuşirile poporului românesc.

„Valahii din Banat sunt unica naţiune, care fără nici o deosebire se pricepe la orice fel de muncă. Ei lucrează la săparea canalurilor, la construirea clădirilor imperiale, – unde munca li se socoteşte ca robotă, – apoi la minele de cărbuni, cu un cuvânt la orice fel de muncă unde ei pot să câştige ceva.”

„Valahii au învăţat imediat fabricarea sticlei şi nu le lipseşte destoinicia şi experienţa întru exploatarea minereului. Ei se utilizează şi la cultivarea orezului”, – ceeace, desigur, înseamnă cel mai înalt grad de cultură agricolă.

Prin urmare, ataşarea românilor la biserica şi şcoala sârbească s’a făcut din motive pur politice, iar nicidecum culturale. Abia la sfârşitul sec al XVIII-lea începe politica Vienei să deosebească populatiunea  din Banat după naţionalitate, dupăce şi-a plasat aici şi pionii săi, pe şvabi. La 1776 apare catehismul lui Raici în trei limbi: slavonă, română şi germană. Bisericeşte însă, românii rămân şi pe mai departe subt jurisdicţia bisericii sârbeşti, care durează până la 3/15 Iulie 1865, când eparhiile de Arad şi Caransebeş se constituie independent de mitropolia din Carlovăţ, adică independent de diecezele din Timişoara şi Vârşeţ.

«Vojvodina sârbească şi Banatul Timişan»

Sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea constituie în istoria Ungariei un interval de timp în care conştiinţa şi cultura naţională ia o desvoltare foarte mare. Ungurii, întotdeauna minoritari în ţara proprie, în decursul veacurilor şi-au însuşit meşteşugul de a preîntâmpina din vreme orice surpriză a evoluţiei; şi-au dat seama, că ceasul conştiinţei naţionale nu bătea numai pentru ei, ci pentru toate popoarele, şi au început cu multă grijă complectarea şi adaptarea arsenalului lor politic, pentru ca ştergerea feodalismului – admirabil intrument de dominaţie a veacurilor apuse – să nu-i arunce pradă unor supuşi mai tari numericeşte. Noua lor tactică a început să se întrezărească foarte curând. Ei se năzuiau ca, beneficiind din plin de toate foloasele ideii naţionale, să împiedice acelaş lucru la alţii, inaugurând numaidecât maghiarizarea cea mai nemiloasă a popoarelor nemaghiare, înainte ca acestea să se fi trezit la aceeaş conştiinţă.

În şedinţele Dietei dela 1790, ungurii lucrează cu zor şi zel pentru ideia, cultura şi politica lor naţională. Pe această vreme se întemeiază Academia maghiară, Teatrul, Muzeul naţional, etc., iar în primele decenii ale veacului următor (1830) ei traduc în faptă maghiarizarea tuturor serviciilor şi tuturor funcţionarilor, pe tot cuprinsul Ungariei istorice, subânţelegând aci şi Croaţia.

În epoca dela 1790-1848, sârbii din Ungaria n’au mai fost aşa de solidari ca în trecut. Deşi stăteau pe aceiaş platformă politică cerând respectarea privilegiilor leopoldiene, ratificarea acestora de către Dieta maghiară (1791/2) i-a făcut ca, în loc de un singur stăpân, deacum să-şi îndrepte ruga şi privirea către doi. Amăsurat acestei stări de lucruri ei s-au divizat în două partide, după cum aşteptau mila Vienei sau Pestei. Cei dintâi, avându-şi centrul la Novi-Sad, reclamau pe seama poporului sârb, ca unitate etnică, realizarea integrală a privilegiilor şi promisiunilor împărăteşti, mai ales în preajma anilor 1848, şi anume: dreptul de a-şi avea patriarhul lor, voevod ales precum şi un teritoriu politic şi administrat propriu. Cei de-a doua acţionau din Pesta cerând egalitatea civică pentru sârbi, adică drepturi individuale, ceeace cadra întocmai cu teza maghiară, deatunci şi de mai târziu.

Ambele fracţiuni aşteptau însă realizarea dezideratelor lor dela guvernul ungar, căruia i le şi supun printr’o declaraţie trimisă la Pojon. În principiu, deci, ambele tabere primiseră orientarea Pestei, abandonând pe protectorul de veacuri care a fost Viena. Numai dârza rezistenţă şi şovinismul implacabil a lui Kossuth i-a făcut pe sârbi să revie la vechiul patron, adică subt aripele protectoare ale Curţii imperiale.

În adunarea sârbească ţinută în Sremski Karlovţi, la 1 Mai 1848 se scoate din nou la iveală diploma leopoldiană şi, dându-se cetire textului privilegiilor, se proclamă întru patriarh Raiacici, iar voevod Ştefan Şuplikaţ. La 3 Mai se ţine o adunare şi în Carlovăţ care hotărăşte ca: Sirmiu, graniţa militară din Sirmiu, Barania şi Bacika cu circumscripţia Şaşcaş şi Becei, însfârşit Banatul dimpreună cu graniţa militară şi circumscripţia Chichinda, să se proclame «voivodat sârbesc». Prin manifestul dela 1 Decemvrie 1848, împăratul confirmă alegerea lui Şuplikaţ, – cel dintâi şi cel din urmă «voevod» sârbesc, căci nu peste mult moare subit, numindu-se în locu-i generalul Mayerhofer, – şi alui Raiacici ca patriarh, asigurând pe sârbi de toată solicitudinea şi dragostea sa, iar prin § 72 al regulamentului din 4 Martie 1849 se precizează următoarele: «Voivodatul sârbesc va fi astfel întocmit, încât să-i asugure biserica şi naţionalitatea în sensul vechilor privilegii imperiale.»

În mod practic, Vojvodina sârbească se creiază prin patenta imperială din 16 Noemvrie 1849 şi al cărei text este următorul:

«Judeţele de până acum: Bacibodrog, Torontal, Timiş şi Caraş (Bacika şi Banatul), mai departe: cicumscripţiile Ruma şi Ilok din judeţul Sirmiu, adică teritoriile acestora unite, vor forma, deocamdată, – până când se va hotărî asupra poziţiunii viitoare a acestei regiuni a imperiului sau a înapoierii lui definitive la un alt stat al Coroanei, – un ţinut unitar administrativ, care se va guverna de către ministerul nostru, independent de Ungaria. Teritoriul acesta se va numi «Vojevodina sârbească şi Banatul Timişan». Ne rezervăm nouă înşine reprezentarea suveranităţii în acest teritoriu, iar populaţiunea va participa în reprezentanţa imperială întocmai ca şi celelalte ţări ale Coroanei.

«Administrarea acestei provincii se încredinţează unui şef provincial cu sediul în Timişoara, căruia în interesul organizării administraţiei civile i se ataşează un comisar ministerial. Având în vedere diferitele naţionalităţi existente, ordonăm ca, această provincie să se împartă, amăsurat celor trei naţiuni principale, în trei circumscipţii, iar acestea, în plase. Circumscripţiile Ruma şi Ilok din Sirmiu, precum şi regiunile locuite de sârbi din Bacika, Timiş şi Torontal, vor forma Vojvodina sârbească. În semn de veneraţiune vor forma Vojvodina sârbească din imperiu şi amintirile sale istorice, suntem dispuşi să purtăm, pe lângă titlul nostru imperial, şi pe acela de «mare voevod al Vojvodinei sârbeşti”.

«Şefului Vojvodinei îi dăruim titlul de vice-voevod”, de voevod şi înainte de creiarea unităţii administrative de mai sus, în fruntea Vojvodinei sârbeşti înfiinţată la 1849 n’a stat nici măcar o zi vreun reprezentant al sârbilor. După Şuplikaţ se învesteşte cu titlul de voevod generalul Mayerhofer, care nici el nu-l poartă prea mult timp. În locul lui vine contele Coronini Kroemberg, care organizează administraţia Vojvodinei cu funcţionari germani. Îi urmează baronul Şokcevici, apoi contele Bigueau de Saint Quentin şi în sfârşit contele Mensdorf, adică mai toţi germani. De aceea zice H. Schwicker că «Vojvodina sârbească», în afară de titlu, nu avea nimic naţional, opinie la care se ataşează şi d-l Duşan Popovici scriind: «Aşa zisul „Vojvodat sârbesc şi Banatul Timişan”, cum l-a delimitat guvernul vienez, are alte teritorii decât Vojvodina sârbească dorit de congresul dela 1790, şi alte raporturi etnice. Numărul total al locuitorilor era de 1 426 221 din care:

397 459 români

384 046 sârbi

335 080 germani

221 845 maghiari

25 607 slovaci

22 780 bulgari

6 777 ruteni

2 860 croaţi

2 820 greci

15 507 evrei

Din acelaşi motive a exclamat, cu ocazia  desfiinţării Vojvodinei, întâmplată la 17/12, 1860, Svetosar Miletici, cel mai proeminent conducător al sârbilor din Ungaria: «Să-i sare ochii cui o va deplânge!».

În congresul ţinut în ziua de Bunavestire 1861 – ultimul congres politic al sârbilor din Ungaria – sârbii au cerut o Vojvodină altfel delimitată şi care să cuprindă:

a)Toată regiunea civilă a Sirmiului, adică circumscripţia Ruma, Ilok şi Vukovar;

b)Bacika interioară, fără graniţă;

c)«Din Banat partea de lângă Tisa şi Mureş, locuită de o populaţie sârbească împrăştiată, dimpreună cu Timişoara, care trebuia să fie capitala Vojvodinei».

O Vojvodină astfel delimitată ar fi avut, – după d-l Duşan Popovici – dintr-un total de 1 001 354 suflete, 584 777 care vorbeau limba sârbo-croată, iar după confesiune ar fi fost 636 121 de pravoslavnici.

Prin urmare, politica sârbească abia la 1861 îndrăzneşte să precizeze, în spaţiu şi după raporturi etnice, aspiraţiunile sale teritoriale, căci la 1690 – chiar admiţând că sârbii s’ar fi gândit la aşa ceva – acel teritoiu naţional nu putea fi decât flotant, de vreme ce episcopul Isaia Diacovici, interpret autorizat al patriarhului Cernojevici, cerea drepturi şi privilegii «oriunde s’ar găsi sârbii în viitor”; iar la 1790 însuş comisarul imperial, baronul Schmidtfeld a fost acela care a trasat graniţele problematicei Vojvodinei deatunci. Dar nici după frământări şi chibzuiri de veacuri şi nici încălecând Dunărea şi Tisa, chemând în ajutor pe conaţionalii lor din alte provincii, sârbii nu-şi pot forma o majoritate etnică sigură, care să le justifice politica imperialistă. Ei mai au nevoie de noţiuni vagi şi elastice (cunoaşterea limbei sârbo-croate sau pravo-slavia), pentru a putea obţine o proporţionalitate de circa 50%. Această dificultate insumontabilă pentru ei nu se explică altfel, decât prin geografia etnică românească a provincei dintre Mureş, Tisa, Dunăre şi Cerna, căreia,  – după expresia poetului  bănăţean – Cel de sus îi hotărâse această soartă din chiar ziua zămislirii ei:

«Doar’ mâna Lui cea tare, aşa a vrut să sape,

Hotar grădinii mele, cu cele patru ape…»

Note Critice:

Despre minorităţi au apărut două feluri de viziuni în ultimul timp: una pozitivă şi alta negativă.

Viziunea pozitivă era în trecut şi vedea fiecare minoritate ca pe o comunitate etnică mai mare sau mai mică cu individualitatea ei şi caracteristicile ei etno-psihologice. Deci fiecăreia i se recunoştea individualitatea şi valorile intelectuale sau spirituale, nici una nu se confunda cu celelalte minorităţi şi toate se bucurau de un tratament juridic egal, adică potrivit legii internaţionale Convenţia-Cadru, fiecare minoritate avea garantat de Constituţie dreptul la instruire sau şcoală în limba maternă, biserică cu slujbă în limba maternă şi radio-televiziune în limba maternă. Pe atunci, adică acum un secol erau formate toate popoarele din Europa şi din Balcani, nu apăruseră «vlahii», în capetele  pline cu tărâţe ale unora.

Mai târziu a apărut descentralizarea, justiţia în limba maternă, poliţia în limba maternă şi administraţia; bineînţeles că nu era neglijată limba oficială. În felul acesta se stabilea un echilibru între legile statului şi populaţia majoritară raportat la minorităţile naţionale şi nu se comenta sau interpreta că o minoritate are mai multe drepturi decât cealaltă sau că nu are identitate şi asta era teoria naţionalist-comunistă, care emitea idei confuze pentru a pune piedici unor minorităţi să le înflorească cultura, limba, valorile şi tezaurul moştenit de la strămoşi, lucru care se aplică astăzi tuturor românilor şi aromânilor în Balcani, în frunte cu cei din Timocul sârbesc şi bulgăresc.

În acea perioadă existau puţine minorităţi cărora nu li se recunoscuse statutul juridic, prin Constituţie şi Parlament. În fond, nu încap interpretări, pentru că totul este fixat dinainte prin legi şi norme de drept internaţional; nu există excepţii. Iar statul de drept, indiferent că se numeşte Serbia, Bulgaria, Grecia sau Albania, etc., trebuie să facă legi, care să aducă pacea între oameni, între state şi mai ales între minorităţi şi stat. Nu statul trebuie să fie mulţumit de legi, ci poporul, adică pământenii care muncesc şi aduc venituri, lucru mai rar înţeles de liderii politici ai slavilor din Balcani, grecilor şi albanezilor. Dintre toate minorităţile din Serbia, singura nerecunoscută de Parlamentul de la Belgrad este cea românească, a românilor dintre Morava-Timoc, situaţie care rămâne obsedantă, aceeaşi fiind tratată ca o minoritate strategică periculoasă şi care, după sârbi trebuie exterminată sau asimilată. Poate că ei fac acest lucru în interesul unui alt stat din răsărit de care se simt protejaţi şi incitaţi să persecute minorităţile şi să provoace instabilitate în Balcani. Se înţelege că nu e vorba de indieni sau chinezi?

Viziunea negativă apare odată cu democraţia şi libertatea şi aici se amestecă statul, unele organizaţii neguvernamentale şi chiar istorice: Ce cred negativiştii: ei cred că trebuie să scriem în presă sau cărţi ori mass media despre minorităţile din alte ţări cu prudenţă şi falsificarea adevărului istoric. De exemplu se fac speculaţii privind vechimea sârbilor în Banat şi se fac speculaţii cu privire la românii din Serbia dintre Morava-Timoc-Dunăre şi munţii Artani în care se vântură fel de fel de teorii sârbeşti care contestă autohtonismul românilor din Timoc şi caută să arate că românii din Serbia sunt venetici pe vetrele lor străbune, iar sârbii sunt pământenii; sunt profesori de la şcolile secundare şi universitare, etc. de la noi din Banat şi poate şi din România, care cred în aceasta, deşi au cunoştinţă de adevăr, însă o fac, ca să nu se supere sârbii. Pe ei îi interesează sârbii, nu românii, care-şi uită limba şi creinţa din cauza jugului slav. Mare ruşine pe capul acestei naţiuni, să aibe astfel de dascăli, pe care să-i şi plătească, ca să lupte împotriva spiritului românesc.

Prin urmare, problema existenţei românilor în Serbia este contestată, şi de aceea s-a inventat o sintagmă veche care nu există în lexicul românesc, şi anume că cei aproximativ ½ de milion de români din Timoc, care ocupă aproximativ 12 000 km² sunt vlahi, prin care puterea sârbeasă înţelege o altă naţiune, alt neam neidentificat, de curând descoperit, care oricum nu este nici autohton şi nici n-au vreo legătură cu limba română şi România. Teoria aceasta negativistă n-are nici un temei juridic, nici măcar unul folcloric sau de legendă pentru că toată lumea ştie că sârbii sunt veniţi şi se cunoaşte vatra lor de formare între râurile «Tara, Piva şi Lim», la nordul Muntenegrului şi Kosovului, de până la 1389, când sârbii sunt desfiinţaţi ca stat după bătălia de la Câmpia Mierlei, de către turci. Sârbii nu au măcar o inscripţie pe o cruce, pe o cărămidă, pe un bumb (nasture) pe un pod, că strămoşii lor au fost cândva în nordul Dunării sau în Sud, ca să mai putem lua în discuţie astfel de probleme.

Podul Împ. Traian de peste Dunăre la Dr. Tr. Severin (trebuie văzut şi cercetat că e posibil după unii sârbi şi politicieni ca Împ Traian să fi fost sârb, iar la picioarele podului şi peste pod să fi trecut glorioşii sârbi)

Tabula Traiană săpată în piatră şi mutată după 1962 în amonte pe Cheile Dunării cu vreo 30 de km şi redusă la câţiva metri deasupra apei

Ca probă evidentă, sârbii nu se ridicaseră în nordul Şumadiei pe râul Morava, nu atinseseră Sava, iar la 1833 cu ajutorul Rusiei renaşte Serbia şi pune capitala în Timoc la Pojarevac, unde nu stăpâniseră niciodată măcar o zi aceste ţinuturi şi devine vecină pentru prima dată în istorie cu Ţara Românească sau Valahia. Belgradul devine capitală abia la 1849, când localitatea avea abia vreo 3 000 de locuitori.

Există o mică deviere de la principiile doctrinei istorice care nu poate suporta modificări. Istoria presupune memorie, lucruri care sunt exprimate în trecut prin documente scrise sau săpate în piatră, şi dacă fiecare am construi cărţi după teorii proprii s-ar naşte în istorie un haos şi nici n-ar mai trebui să se numească istorie, dacă am scrie asemenea cărţi, ca să nu se supere cineva, cum fac unii istorici azi. (chiar În Banat)

Singurii «supărăcioşi» pe care-i cunosc mai bine sunt sârbii, bulgarii, poate şi grecii. Ei nu pot suporta amestecul unui terţ ca să vorbească altă limbă în teritoriul administrat de ei, oricine vine la ei în ţară e primit cu ostilitate şi îngrijorare, ca şi când ar vrea să le fure ceva părţi din teritoriu şi de aceea s-a acumulat de-a lungul timpului o cantitate de ură mai ales împotriva românilor, pentru că în 1919, cu ajutorul francezilor am izbutit să ocupăm o Banatul în care ei se instalaseră, deşi nu aveau nici o calificare istorică sau etnică. Astăzi se continuă procesul început de către Dr. Atanasie Popovici ţinut la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), care ceruse anexarea provinciei la România, ca stat învecinat, şi de aceeaşi structură etnogenetică, pe care-l stăpâniseră vreo 5 domnitori români în Evul Mediu (Podunavia şi sub turci Margina). Ei nu se uită la români şi la România cu ochi sinceri aşa cum sunt românii, care cer pentru fraţii lor din dreapta Dunării recunoaşterea minorităţii din Timoc-Serbia, fără să discutăm acum problema alipirii care este alt subiect de competenţa altora. Una este să ceri şcoală, biserică şi alta este să ceri reintegrarea la România. Nu putem face confuzie între una şi alta, aşa cum fac vecinii noştri.

Dacă s-ar accepta o asemenea teorie sau metodă de conducere, sârbii ar trebui să fie certaţi cu toţi vecinii, care nu pot suporta tupeul şi obrăznicia de care dau dovadă. Trebuie să înveţe să judece lucrurile şi să meargă la faţa locului să vadă realitatea. Aşa cum ei se gândesc la sârbii din Bosnia, Muntenegru, Croaţia, Macedonia sau alţii, tot aşa ne gândim şi noi la românii dintre Morava-Timoc şi alţii şi ce supărare le putem face dacă simţirea noastră românească şi Constituţia ne obligă să-i protejăm şi să-i ajutăm ca să nu fie asimilaţi, aşa cum aveţi voi intenţia de aproape 200 ani, dar nu vă merge, fiindcă nu vă ajută Dumnezeu. Să-i tratăm pe fraţii noştri cu indiferenţă, ca pe un popor al nimănui, uitat şi tăinuit. Cum vă imaginaţi ca noi să comitem aşa o crimă de genocid şi etnocid asupra  fraţilor noştri, care se află la numai 1km depărtare de ţara lor mumă? Iar voi aţi devenit vecini cu noi prima dată în istorie, ca s-o ştie toţi dascălii şi politicienii, de la 1833 din voinţa ruşilor, care ocupaseră Moldo-Vlahia, pe care doreau până la urmă să le cumpere şi să ajungă ei vecini cu sârbii.

Avansarea avarilor a împins pe sclavini de pe Volga anul 579

«Sârbii sunt oaspeţi învestiţi cu o situaţie privilegiată, dar nelegală (Ferdinand Kolovrat),

Privilegii oscilante, când de la unguri când de la austrieci

Aleg capitala în inima imperiului Buda şi Pesta, unde stă Arsenie Cernojevici

Sârbii s’au bucurat de o situaţie nu numai privilegiată pentru ei, ci şi profund nedreaptă şi vătămătoare pentru români, cari, cu toate suferinţele îndurate şi jertfele aduse, n-au putut să intre în graţiile curţii imperiale. Românii n’au fost recunoscuţi nici ca naţie, nici ca biserică, aşa cum erau socotiţi sârbii şi erau înglobaţi împreună cu sârbii în popor iliric.

Românii între unguri şi austrieci, deşi autohtoni în tratativele cu sârbii, n-au avut nici un rol activ, au fost nebăgaţi în seamă de putere.

Toate instituţiile româneşti erau obligatre să folosească limba sârbă în şcoală şi biserică.

Maria Tereza aprecia că poporul sârb e superior poporului valah căci sârbii posedă mai multă industrie şi iubesc mai mult agricultura şi artele decât valahii.

Griselini scrie pozitiv despre vlahi, că se pricep la orice.

Drepturile românilor la şcoală şi biserică sunt politizate 5-13 iulie 1875.

În 1830 ungurii, care erau trataţi de împărat tot ca un fel de minoritate, încep să se trezească şi să-şi impună forţele intelectuale în şcoală şi biserică.»

Este important să observaţi că, atât imperialii austrieci, cât şi ungurii se fereau de cuvântul rumân şi mai târziu român, aşa cum se feresc astăzi, sârbii, bulgarii, grecii şi alţii şi vor să ne scrie o altă istorie crezând că noi suntem un popor de mămăligari pe care-i pot manevra şi intimida după cum bate vântul.

În întreaga istorie, sârbii care se cred cei mai viteji au fost învingători într-un singur război cu turcii, şi anume în bătălia de pe Maritsa (?) înainte de 1389.

Erorile noastre politice se suportă de către oamenii de ştiinţă şi politici şi astăzi în defavoarea naţiunii române, care a văzut în această învecinare o consolidare a naţiunilor creştine şi prietenie cu sârbii, ajungâdu-se până la «cuscrii» de la 1389 până la 1833, deci 450 de ani am fost despărţiţi de sârbi, care au avut frontiera cam până spre Niş (Naissus) înainte de a fi desfiinţaţi ca stat. Acesta este adevărul şi se poate verifica fără să se supere cineva că n-au fost vecini cu noi cum credeau unii.

Am încheia cu observaţia că atât ungurii cât şi imperialii de la Viena n-au privit cu ochi buni spre români, pentru a-i putea proteja pe sârbi de aşa natură, încât, până la urmă s-a ajuns să-i numească pe sârbi «iliri» iar pe vlahi sau rumâni să-i contopească până la urmă sub masca de iliri şi să-i supună unui proces de discriminare naţională. De fapt numele de «ilir» n-are nici o legătură nici cu sârbii, nici cu românii, însă are cu albanezii, din ce spune istoria, dacă va rămâne valabilă pentru cancelariile sârbeşti şi altele.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

26.02.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Un răspuns

  1. Dumnezeu sa dea lumina romanitatii de la sud de Dunare sa fie unita.De exemplu:romanii din Voivodina sa fie uniti,sa comunice cu romanii[vlahii] de pe valea Timocului cu cei din Timocul bulgaresc cu romanii din alte parti ale Bulgariei,Greciei,Albaniei,Croatiei,Macedoniei si Sloveniei.Dinamism guvernantilor de la Bucuresti de a tine legaturi permanente cu romanitatea din sudul Dunarii.doamne ajuta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: