Revista românilor din Timoc «Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni» Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842 COLONIZAREA SÂRBILOR ÎN BANAT

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

COLONIZAREA SÂRBILOR ÎN BANAT

Răsfoind prin istoria zbuciumată a Banatului  dăm de o carte pe care am îngropat-o în timpul perioadei comuniste şi care a ieşit la lumina zilei în bucăţi, de aceea vă scriem şi noi tot din bucăţi câteva pagini din cartea lui Aurel Cosma (dacă o fi a lui? Deşi s-ar mau putea să fi a lui Petre Nemoianu), totuşi indiferent cine ar fi autorul, merită să aflaţi câteva crâmpeie din această istorie

Epoca emigrărilor răzleţe

«Oricâtă osteneală şi pasiune ar pune istoricii sârbi, – pentru a dovedi continuitatea etnică neîntreruptă a elementului sârbesc din Banat, – ei nu vor reuşi niciodată să-şi sprijinească acestă intimă dorinţă politică cu argumente istorice serioase. Dimpotrivă, adîncindu-se în acestă chestiune, uneori se întâmplă să scape din vedere interesele imperialiste sârbeşti şi să se apropie cu o impresionantă sinceritate, de adevăr.

«E cunoscut faptul – scrie D-l Duşan Popovici – că graniţele etnice ale poporului sârbesc s’au lărgit deodată cu graniţele politice ale turcilor». Pornind dela acest fapt istoric, d-sa începe tratarea imigraţiunii sârbeşti amintind nominal pe cei dintâi sârbi stabiliţi la nord de Dunăre, adică pe teritoriul vechii Ungarii.

Cele mai vechi urme arătate de d-l Duşan Popovici merg până la anul 1404, când regele ungar Sigismund dăruieşte la Cuvin, vis-a-vis de Semendria, sârbilor refugiaţi, câteva domenii. În acelaş an, Dimitrie, fiul regelui Vukaşin, ajunge prefect al judeţului Zarand şi căpitan al Şiriei. La 1411, despotul Ştefan obţine: Sătmarul, Baia-mare şi Baia Sprie, iar la 1414 ajunge prefect al judeţului Torontal, unde se aflau şi cele mai multe bunuri ale lui, între cari: Becicherecul şi Becie. Ştefan acesta mai poseda Dobriţinul şi multe alte localităţi în judeţul Timiş. După moartea acestuia (1427), regele Sigismulnd obţine Belgradul, Maciova şi alte câteva cetăţi printre cari Golubăţ, în schimbul cărora despotul Buroci se alege cu numeroase bunuri în Ungaria – unele din acestea deţinute şi de despotul Ştefan – ca: Muncaci, Sătmar, Dobriţin, Boszomeny, Kupinovo, Mitroviţa, Zemlin, Becei, Becicherec, Erdsomlyo, Şiria, Solnoc şi încă multe altele.

Printr-o lege din anul 1439 i se interzice despotului de a aduce străini pe proprietăţile sale, admiţându-se aci numai unguri.

Cei dintâi imigranţi în cete vin în Ungaria, abia din anul 1464, când regele Matei Corvinul se îndură să dăruiască familiei Iakşici, refugiaţi din Jagodina Serbiei, posesiunea Nădlac, căreia îi aparţineaau şi opt sate din judeţul Timiş şi 43 din judeţul Caraş, toate locuite de români. Aici aşează familia Jakşici circa 1 200 soldaţi sârbi, dimpreună cu familiile lor. În anul 1478, familia Jakşici mai obţine trei sate româneşti pe malul bănăţean al Mureşului şi anume: Fenlac, Serfeşti şi Lupeşti, unde la fel aduce un număr mai mic de sârbi.

După căderea cetăţii Semendria (1459), statul sârbesc dispare, iar imigrările sârbilor în Ungaria se înteţesc, şi cari, în veacurile următoare culminează într’un adevărat exod. Înainte de a trece la înregistrarea fazelor acestui exod, ne vedem obligaţi să fixăm aci câteva concluziuni, ce rezultă din datele de până acum.

Întâi de toate, reamintim sincera recunoaştere a d-lui Duşan Popovici, relatată mai sus, că graniţele etnice a poporului sârbesc s’au lărgit deodată cu graniţele politice ale turcilor. Acesta este un fapt istoric şi o mărturisire directă care, dintr-o lovitură dărâmă toată teoria astificială a d-lui Iovan Radonici, relativ la continuitatea istorică şi etnică neîntrruptă a elementului sârbesc în Ungaria şi deci, în Banat.

A doua concluzie directă este că, imigrarea iniţială a sârbilor pe malul stâng al Dunării s’a făcut – deşi ci curca două veacuri mai târziu – în condiţiuni identice cu acelea ale ungurilor: individual, prin obţinerea de moşii, după care , în mod firesc trebuia să urmeze şi un număr, mai mic sau mai mare, de conaşionali ai dăruiţilor. Faptul că. Istoriografia maghiară, şi după aceasta şi cea sârbească, este în stare să ne iindice nominal pe sârbii aşezaţi în Banat la începutul veacului al XV-lea , nu are nimic deaface cu geografia etnică a acestei provincii. În epoca feudalisamului, istoria Ungariei – după cum dovedeşte aceasta sociologul ungur Asgoston Peter – este istoria proprietăţilor, deci istoria câtorva sute, sau câtorva mii de proprietăţi şi proprietari beneficiari ai acelora, fie maghiari, fie sârbi. Aceasta nu este şi istoria marilor mase naţionale, cari, după structura socială şi juridică a acelor vremi nu contau ca element istoric şi politic. Ori, principiul etnic, criteriu al epocii moderne, tocmai de aceste mase se interesează, ai căror indivizi, neavând proprietăţi şi prerogative constituţionale, nu puteau fii înscrişi nominal ca nobili, maghiari sau sârebi.

A treia concluzie este, că sârbii cari au trecut Dunărea, individual sau în cete, n’au venit în Ungaria în temeiul conştiinţei că se întorc în patria lor de origine – după cum pretinde d-l Radonici – ci sunt împinşi aici de puterea osmană şi atraşi de dărnicia regilor ungari. Ei nu aveau măcar gând să se stabilească aci pentru totdeauna. Aceasta reiese din tratativele curţii imperiale duse cu episcopul Isaia Diacovici (1690), în vederea formulării textului privilegiilor sârbeşti. Isaia Diacovici cerea ca jurisdicţia patriarhului sârbesc să se întindă nu numai asupra teritoriilor unde locuiau sârbii de fapt, ci «oriunde s’ar găsi ei în viitor». Apoi, vom vedea mai târziu, că plecarea maselor sârbeşti nu s’a făcut fără zguduiri sufleteşti şi că emigranţii aceştia nu aveau câtuşi de puţin conştiinţa, că se vor aşeza între fraţi de un sânge cu ei, ci dimpotrivă, îşi dădeau perfect seama că vor veni pe un pământ străin. Totuşi, ei nădăjduiau, ca şi despoţii lor trecuţi aci mai devreme, în dărnicia regească ungară.

În sfârşit, după cum se vede din lista primilor imigranţi, aceşltia nici nu s-au stabilit măcar pe locurile pretinse sâţrbeşti, ci pe toată întinderea Ungariei, dela Muncaci şi până la Dunăre. Este evident deci, că hotărârea onterioară era cârmuită de mărinimia regească, iar nicidecum de vreun factor moral în sensul istoric al cuvântului.

Epoca colonizărilor în masă

Istoriografia maghiară, ocupându-se de chestiunea colonizării sârbilor pe teritoriul Ungariei, împarte această acţiune în opt perioade. Cea dintâi, este aceea a imigrărilor răzleţe, de care ne-am ocupat. Colonizarea sârbilor în masă începe după căderea cetăţii Semendria (1439), când Gheorghe Brancovici, odată cu venirea sa în Ungaria, aduce pe moşiile sale de aci – care se întind pe teritoriul a 110 comune un mare număr de sârbi. Aceasta constituie perioada a doua. A treia colonizare se întâmplă subt regii Albert şi Ladislau I, după căderea lui Novoberto. Acest grup se aşează în regiunea Jenopol. A patra colonizare apare ca o urmare a căderii a doua  a cetăpţii Semendria (1457), când nepoţii Gheorghe Brancovici aduc în judeţil Timiş numeroase familii sârbewştil. Al cincele grup, în număr de 50 000, este adus de pul Chinezu, din care mulţi se stabilesc tot în judeţiul Timiş. În perioasa a şeasea, între anii 1509-1525, are loc o imigraţiune de proporţii mai mici, condusă de mitropolitul Maxim şi Monasterli. Al şaptelea grup, ceva mai numeros, vine la 1538, condus de Nicolae Iurişici. Acest grup a fost învestit cu mari pprivilegii. Al optulea val de colonişti îl conduce, la 1690, patriarhul Arsenie Cernoevici, în număr de cca. 40 000 familii.

În Banat, valul de colonişti îl încheie Ioanovici Şakabent (devenit episcop al Vârşeţul dela 29 X 1786-19 XII 1805), care aduce însă un număr considerabil de sârbi, aşesând-ui în districtele: Panciova, Becicherec şi Biserica- albă.

Se pune acum întrebarea: care parte a Banatului au ocupat-o nouii veniţi şi câţi erau la nu,măr?… În privinţa aceasta d-l Silviu Dragomir scrie următoarele:

«Astfel, în secolul al XV-lea , teritoriu bănăţean nu mai prezintă fizionomia românească de mai nainte.

Alături de ţăranii noştri se aşează acum şi nouii colonişti sârbi. Ei ocupă la început însă numai regiunea sud-vestică a Banatului, mai ales regiunea Becicherecului, anexează apoi, câteva colonii sârbeşti ţi pe malul stâng al Mureşului, din de Arad şi Cenad, şi încetul cu îcetul, năpădesc şi alte regiuni, mai spre răsărit. Dar nimic nu dovedeşte caracterul definitiv al acestor colonii. Ceeace i-a determinatz să rămână, totuşi, aici, spqworindu-le binişor  contingentul, a fost cucerirea turcească. În jumătate a doua a secolul al XVI-lea ei se încuibă în Timişoara, înaintează până la Lugoj şi se aciuiază şi pe malul drept al Mureşului, în Arad şi în alte câteva comune învecinate. La safârşitul aceluiaş an, ei izbutesc să joace şi un oarecare rol politic prin cunoscuta revoluţie pe care au înscenat-o în anul 1594. Numai jumătatea estică a judeţului Caraş-Severin, care nu aparţinea turcilor, fu acutită de aceşti oaspeţi.»

Asupra numărului sârbilor aşezaţi pe pământul Banatului nu avem date sigure până după izgonirea turcilor din această provincie (1716). D-l Duşan Popovici, în cartea-i citată afirmă că, d-sa ar fi în posesiunea unor asemenea date pentru anii 1557/8 şi 1580, dar nu le publică. D-l Duşan Popovici se mulţumeşte să traseze graniţa etnică probabilă a elementului sârbesc în Banat, care, la 1580, ar fi următoarea: o linie perpendiculară şi dreaptă pe Mureş şi Dunăre, având un capăt la Arad şi altul în apropierea Baziaşului, cu oraşele Timişoara, Vârşeţ şi Biserica-albă de partea sârbească. În harta anexată, această linie etnică nu se schimbă nici până la 1720, când Banatul se eliberează de sub turci. În temeiul unei conscripţii din 1753, aflată în biblioteca imperială din Viena, d-l Dunşan Popovici pretinde că, înlăuntrul teritoriului cuprins între Tisa-Dunăre şi linia trasată mai jos, n-ar exista la cele două epoci de mai sus (1580 şi 1720) elemente străine din punct de vedere etnic (în afară de cel sârbesc), decât în numărul cu totul redus. D-sa afirma că, districtul Panciova n-ar fi nicio localitate nesârbească; la fel şi în distrinctul Becicherec, cu excepţia oraşului.

Vom vedea mai târziu, dacă aceste afirmaţiuni se pot menţine şi in faţa datelor statistice adunate de administraţia militară a Banatului.

Mobilul colonizărilor sârbeşti.

Teoria d-lui Iovan Radonici, că sârbii au trecut pe malul stâng al Dunării în conştiinţa că se întorc la sânul patriei lor oficiale, nu găseşte temei în niciun izvor istoric, sau în vreo lozincă din acele vremi. Dimpotrivă, toate reminiscienţele din această epocă dovesesc că, nu o asemenea conştiinţă i-a călăuzit. Mobilul strămutării maselor sârbeşti nu la- constituit, câtuşi de puţin, amintirea legăturilor frăţeşti cu populaţiunea sau cu pământul dela nordul Dunării, ci aceasta se datoreşte unor cauze cu totul străine.

Adevărul istoric este, că sârbii au trecut Dunărea, parte forţaţi de stăpânirea violentă a turcilor, parte chiar de regii ungari, respectiv împăraţii austrieci, cu scopul de a-şi spori braţele de muncă, precum şi numărul de combatanţi contra turcilor. Pe dinaintea ochilor adânc întristaţi ai mulţimilor, din cauza celei mai cumplite stări economice şi politce, s’a fluturat perspectiva celei mai mari fericiri a veacurilor de atunci: libera stăpânire a pământului, adică eliberarea de subt jugul feodalismului. Li s’a spus sârbilor că, venind pe teritoriu austro-ungar, ei nu vor avea deaface nici cu turcii, nici cu feuzii; întreg pământul ce-l vor lua cu arma dela turci şi îl vor putea stăpâni în plină proprietate, fără să plătească vreo zeciuială, sau vreun alt impozit. Într’adevăr, primirea sârbilor veniţi în Ungaria s-a făcut în mod oficial, de comisiuni speciale, care le-au fixat până şi locurile lor de aşezare.

Fireşte, momelile acestea, cu pământ şi alte bunătăţi, au aprins imaginaţia populară şi s’au răspândit cu iuţeala fulgerului. Iată ce credea şi ce cânta poporul pe acea vreme:

«Când şi’mpăratul la strâmtoare era –

Se aşeza şi carte ne scria

Iar în carte frumos glăsuia:

Ridicaţi-vă mari şi mici,

Voi d’acolo, iar eu d’aici…

…………………………………

Iată vouă câmpuri şi livezi,

Şi dealuri, păduri şi văi,

Unde vreţi acolo să pască turma

Unde vreţi acolo faceţi stâna..»

O altă faţă a plecării sârbilor de pe meleagurile lor străbune ne-o arată istoricii proprii, mai vechi, cari unanim condamnă pasul făcut de Gheorghe Brankovici şi Arsenie Cernojevici. Panta Strecicovici şi Stojan Novakovici, califică fapta lui Cernojevici ca un act de fugă, de trădare, şi chiar de nebunie. Ei descriu pe Cernojevici ca pe un om mic de suflet, lipsit de inteligenţă şi fără nici un simţ politic care, amăgit de promisiunile goale ale Austriei, se pretează la crima de a rupe din inima Serbiei jumate de milion de oameni, pentru a-i transpune pe meleaguri străine. El n’a înţeles că, acest act nu putea folosi decât Austriei şi gloriei acesteia.

Rusul Hilferding, ocupându-se de această chestiune scrie că, de la catastrofa dela Kosovo, sârbii n’au trecut printr’o încercare mai grea ca aceea a mutării lui Cernojevici în Austro-Ungaria, dimpreună cu 37 mii de familii, întâmplată la 1690. Cu alte cuvinte, fapta lui Cernojevici a fost considerată ca un adevărat dezastru naţional.

Peste tot, izvoarele citate o singură scuză găsesc pe seama lui Cernojevici şi anume: cel puţin s’a dat de partea Austriei creştine, iar nu de partea Turciei păgâne.

Totuşi, mai târziu, fapta lui Cernojevici a găsit şi aprobări. El a ştiut, cu destulă isteţime, să valorifice faţă de curtea imperială jertfa de sânge impusă poporului său, făurind dintr’o nevoie – o virtute: «aus der Noth machte er eine Jugend». Drepturile şi privilegiile stoarse de Cernojevici, prin virtutea sârbească impusă de împrejurări, au constituit, timp de două secole, platforma politică a sârbilor din Ungaria şi o bogată sursă de amărăciune pentru românii bănăţeni.

Privilegiile sârbilor

Niciun refugiat sârb nu s-a stabilit pe pământul fostei Ungarii fără vreun drept special, sau privilegiu oarecare. Chiar dintâi imigranţi sârbi, – despoţi şi nobili, – s’a bucurat de toate avantagiile regimului feodal ungur, obţinând din graţia regilor cele mai întinse moşii, ca şi nobilimea maghiară. Din această graţie regală rezulta şi un alt drept, de ordin spiritual, de o capitală importanţă pe acele vremuri, şi anume, că aceşti proprietari de pământ puteau să fondeze biserici şi mănăstiri  proprii, întocmai ca nobilii maghiari. Regele Matei Corvinul şi Ladislau II, au consolidat acest drept al sârbilor prin faptul, că i-au scutit pe sârbi de zeciuiala ce trebuiau să o plătească clerului catolic, şi pe care o puteau întrebuinţa pentru organizarea bisericei sârbeşti din Ungaria.

Dar drepturile şi privilegiile acestea erau izolate, privind o seamă de indivizi, puşi din graţia regală în rând cu nobilimea maghiară. Marea masă naţională era guvernată tot de preceptele feodalismului, adică îngroşa  rândurile iobăgimei. Codificarea privilegiilor colective ale sârbilor le face de-abia la 21 August 1690, de către împăratul Leopold I, după lungi lşi migăloase tratative între episcopul Isaia Diacovici, – delegatul adunării naţionale a sârbilor, ţinută la 18 Iunie 1690 la Belgrad, compusă din episcopii, clerul inferior şi şefii populari ai sârbilor de pe cele două maluri ale Dunării – şi între Curtea imperială din Viena. Chiar înainte de apariţia diplomei imperiale din 21 August 1690,  – care publică textul oficial al privilegiilor, – împăratul Leopold I îşi luase un angajament în acest sens prin manifestul din 6 Aprilie 1690, în preajma ofensivei încercată în Balcani, în contra turcilor. În acest manifest,  – inspirat de un memoriu a lui Gheorghe Brancovici (1688) – chema la arme popoarele din Balcani prmiţându-le,- dacă vor intra în rândurile armatelor sale,  – să acorde tuturor provinciilor popoarelor respective, libertatea religioasă, facultatea alegerii unui voevod, precum şi alte privilegii şi drepturi. Totuşi, acest manifest nu prezenta destule garanţii pentru patriarhul Cernojevici care, prin tratativele angajate vroia să fixeze cu toată preciziciunea drepturile sale şi ale episcopilor săi. Anume, patriarhul Cernojevici intenţiona să creieze bisericii sale şi faţă de împăratul Austriei aceiaş situaţie ca acea avută sub turci, unde i se recunoscuse dreptul de a numi pe mitropoliţi, episcopi, etc., trimiţând un simplu avis Poartei. Cu alte cuvinte, patriarhul Cernojevici cerea împăratului Austriei autonomia ei, aşa cum i-o recunoscuseră şi turcii. Ca teritoriu al acestei jurisdicţii sârbii cereau: Serbia, Bulgaria, Dalmaţia, Bosnia, Iliria, Herţegovina, Muntenegru, până la Mare, Croaţia, Ungaria, Sirmiu, Banat, etc., precum şi «orice alte regiuni unde se mai găsesc sârbi, sau se vor găsi în viitor».

Ca rezultat al acestor tratative, împăratul Leopold I, publică la 21 August 1690 diploma imperială de mai jos:

LEOPOLD

din mila lui Dumnezeu, împărat august şi ales al Romanilor, rege al Germaniei, Ungariei, Boemiei etc., împărtăşim graţia noastră cesaro-regească şi tot binele onorabilului, devotatului şi preaiubitorului nostru Arsenie Cernojevici, arhiepiscopul bisericii orientale de rit grecesc al sârbilor, aceiaş graţie şi tot binele episcopilor, clerului şi credincioşilor, căpitanilor şi vicecăpitanilor, apoi întregii comunităţi bisericeşti de acelaş rit grecesc al sârbilor aşezaţi în Grecia, Bulgaria, Serbia, Herţegovina, Dalmaţia, Podgoria, Jenopolia şi celelalte locuri anexate, şi aceiaş graţie tuturor teritoriile şi autorilor din prezent şi viitor. Am înţeles, nu numai din petiţia înaintată de delegatul vostru Isaia Diacovici, episcop de Jenopol, ci din predarea lui orală, exprimarea omagiilor voastre, pentrucă v’am eliberat de sub jugul tiran al turcilor şi v’am reintegrat în libertatea voastră solemnă că ne veţi păstra devotamentul perpetuu ce ne dartoraţi pentru această mare binefacere, atât voi cât şi urmaşii voştri, având cea mai mare satisfacţie că, recunoscând dreptul nostru şi venind la sânul graniţei şi clemenţei noastre, ca stăpânitor şi rege legitim al vostru, şi că aţi declarat cu un lăudabil curaj al sufletesc că în viitor vroiţi să trăiţi şi să muriţi subt umbra protecţiei noastre; conform acestora, noi nu numai că vă primim individual şi colectiv sub tutela noastră cesaro-regească, dar ca urmare la ferma hotărâre a sufletului vostru, dorim să întărim tot mai mut legăturile dintre voi, fiii voştri şi noi, prin documente reale; părinteşte vă invităm să prindeţi armele în viitor împotriva celui mai mare duşman al creştinismului şi cel mai mare persecutor al vostru, subt protecţiunea noastră şi conducerea comandaţilor noştri, pentru a şterge nedreptăţile, calamităţile şi multele mizerii ce vi s’au adus până acum în modul cel mai crud; şi pentrucă dela început să simţiţi blândeţea şi dragostea puterii şi stăpânirii noastre, potrivit cererii voastre am decis cu toată bunăvoinţa, să vă păstraţi liber toate tradiţiile sârbeşti, după călindarul vechi, conform legilor bisericii orientale de rit grecesc şi să nu suferiţi nici o molestare,acum ca şi în viitor, în exerciţiul acestora din partea nimănui, fie laic, die cleric, având dreptul să alegeţi dintre voi arhiepiscop de limba şi naţionalitatea sârbeascăp, desemnat de reprezentanţii ecelziastici ai şi mireni, iar acest arhiepiscop al vostru să aibă dreptul de dispunere asupra tuturor bisericilor orientale de rit grecesc, de a consacra episcopi şi de a numi preoţi în cheltuiala proprie, în oraşe şi la sate, a instrui preoţi sârbi, cu un cuvânt, să aibă, ca şi până aci toată puterea de a conduce bisericiel de rit grecesc. (…)

Am cea mai fermă convingere că vă veţi năzui în toate puterile, să vă faceţi vrednici de drepturile largi acordate de noi cu bunăvoinţa unui adevărat părinte, păstrând credinţa  şi nezguduit de furtunile şi răzvrătirile vremilor. Dealtcum vă asigurăm pe toţi împreună şi pe fiecare în parte de graţia noastră cesaro-regească.

Dată în în oraşul nostru Viena, în ziua de 21 August anul 1690, al 33-lea al domniei noastre romane, al 36-lea al domniei Ungariei şi al 34-lea al Boemiei.

Leopold

Dar împăratul Leopold acordând aceste privilegii n’a ţinut seamă de dieta ungară, şi de aici a luat naştere o dârză rezistenţă a organelor administrative ungare, fapt care a necesitat continue confirmări şi reconfirmări a cestor privilegii, prin circa 40 de patente şi legi, până când au putut fi aplicate. Nici nu era de mirare, căci privilegiile acestea tindeau să-i scoată pe sârbi de subt cârmuirea feodalismului, ceeace era împotriva întregii structuri social-politice a Ungariei de atunci.

Cu ajutorul acestor privilegii a ajuns poporul pribeag al sârbilor – die fluchtige Nation, cum îl numeşte H. Schwicker – să constituie stat în stat, şi să robească indirect alte popoare, adăugăm noi.»

Partea a II-a NOTE CRITICE

Alţi istorici sârbi cum este Duşan Popovici, Iovan Radonici, Trickovici şi alţii, consideră organizarea fugii din Kosovo, nu ca pe un refugiu necesar, cauzat de persecuţiile turceşti, ci ca o invenţie, un adevărat dezastru naţional care ar fi mutat cu forţa, atât el cât şi Gh. Brancovici, mai înainte, pe sârbi din Banat şi Voivodina, care atunci nu exista, simulând că ar fi fost împinşi de turci să o facă. Atunci au emigrat, după unii, 37 000, după alţi 40 000 de familii sârbe. Unii consideră că ar fi dizlocat din Serbia veche aproape jumătate din populaţie şi ar fi mutat-o în Banat, la adăpostul pasivităţii turcilor.

Rusul Hilferding, consideră că după dezastrul de la 15 iunie 1389, la Câmpia Mierlei (Kosovo-Polje), acesta este un dezastru şi mai mare, deoarece au părăsit un teritoriu vechi unde ştiau că nu se mai întorc, şi unde au lăsat mănăstiri biserici, etc.. Cu toate acestea, bătălia de la Kosovo, singura în care sunt coalizaţi creştinii cu detaşamente de-ale armatei, documente turceşti susţin că, aci a picat şi armata română trimisă de Mircea cel Bătrân, pe care sârbii n-o recunosc, dar o recunosc turcii într-un document. Dimpotrivă, sârbii au pus ochii pe ziua de 15 iunie 1389, declarând-o zi naţională, pentru că Baiazid, se spune, că n-ar fi lăsat viu un picior de soldat creştin, din cauza asasinării tatălui său prin mişelie.

După cum se vede, sârbii au venit în Banat, nu pentru că erau asupriţi de turci, fiindcă nu erau singurii subjugaţi, dar sunt singurii care îşi părăsesc vetrele strămoşeşti, fără nici o remuşcare, pentru că în Ungaria, adică în Banat, primeau moşii şi aveau voie să nu plătească zeciuiala şi să-şi zidească biserici.

Sârbii obţin o jurisdicţie specială asupra bisericilor lor ortodoxe, aşa cum de altfel aveau acest drept şi sub turci, putând să-şi numească şi mitropoliţi  şi patriarhi proprii. Nu s-au mulţumit să obţină aceste drepturi numai în interesul sârbesc, ci să atragă  sub administraţia bisericii ortodoxe sârbe toate celelalte biserici ortodoxe existente în Balcani, Banat, Transilvania, parte din Oltenia, Timoc, precum şi pe românii din Bucovina. Posibil, aşa se explică, împrejurarea, încă şi aici au aplicat aceeaşi metodă de sârbizare a onomasicii în biserici ortodoxe la luarea botezului. Credem că s-ar putea ca Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional să fi avut numele de familie Eminovici, din conjunctura amintită, atunci când părinţii lui erau în Bucovina.

Expansiunea sârbilor s-a făcut nu numai prin religie ci şi prin teritorii, deci ocupând biserici, stăpâneau şi teritorii, lucru care în trecut se făcea prin războaie, acum ei o făceau pe timp de pace. Ei mai susţin că au avut o superioritate în organizarea bisericească, după rit grecesc de la Stevan Prvovencianin 1255, care a fost de fapt, ultimul rege catolic sârb. De aci încoace începe hegemonia bisericii ortodoxe sârbe. Ei sunt convinşi chiar şi astăzi că în Banat au construit ei primii biserici şi mănăstiri şi după aceea au venit românii peste sârbi şi au învăţat meseria de la ei; chiar aşa să fie, să fi adus ei creştinismul pe lume, n-au nici o justificare să-şi impună limba în bisericile româneşti, pentru că şi românii au o limbă mai dezvoltată decât cea a sârbilor. Limba sârbă, cu dialectele ei de astăzi s-a format în timpul lui Vuk Stevan Karagici pe la începutul sec. al XIX-lea, inspirându-se din limba rusă.

În acelaşi timp, şi provincia autonomă din dreapta Dunării din Timoc, numită Margina, de vreo 300 şi ceva de ani exista sub robie turcească.

Etnofobia asta va fi una din cauzele care va duce la distrugerea ortodoxiei la sârbi şi descreştinare făcută cu mâna proprie.

Ieri, 15.02.2010, de ziua începerii Revoluţiei sârbeşti de la 1804 în frunte cu un aromân numit Karagheorghe, am vizionat la televizor cu mare dezgust şi compătimire o bătaie între preoţii sârbi pentru o biserică sârbească de la Kosovo şi bani furaţi. Cum se vede, sârbii, sunt predestinaţi să distrugă bisericile în loc să le încurajeze să se dezvolte; asta pentru că, biserica românilor din Timoc, atât din Serbia, cât şi din Bulgaria, încă nu este oficial recunoscută, şi singura care funcţionează, datorită curajului protopopului Bojan Alexandrovici, este biserica din Malajnica, de lângă Negotin, care funcţionează în clandestinitate, ca pe vremea naşterii creştinismului în catacombele Romei.

Diploma Leopoldiană a fost semnată la 1690, când pe atunci nu exista un stat care să se numească Serbia în Europa. Împăratul s-a străduit să conceapă o Constituţie care să salveze cultura şi virtuţile moral-creştine ale sârbilor, la 1690 prin care avea dreptul să ia sub protecţia sa toate bisericile româneşti ortodoxe din nordul şi sudul Dunării. De la semnarea acestei Constituţii prin care se recunoaşte autonomie pentru sârbi şi biserica lor, până la naşterea Serbiei după 500 ani de robie, a trecut un timp de 143 de ani, în care această biserică n-a avut ţară mumă care să se numească Srbija sau Serbia, pentru că şi ea la rândul ei, ca stat suveran şi independent să poată stăpâni şi administra alte naţii sau minorităţi.

Cu toate acestea, îndată ce i s-a semnat documentul s-a interpretat textul, că biserica ortodoxă sârbă are imperiul ei adică jurisdicţie, în întregul bazin dunărean, asupra tuturor ortodocşilor şi de aceea s-a încălcat diploma de la începuturi, deoarece li se recunoştea calitatea de colonişti din punct de vedere juridic deşi nu aveau vocaţia de a subordona alte instituţii religioase. Iată limitele determinate de diploma Leopoldiană asupra teritoriilor ortodoxiei:

«Ca teritoriu al acestei jurisdicţii sârbii cereau: Serbia, Bulgaria, Dalmaţia, Bosnia, Iliria, Herţegovina, Muntenegru, până la Mare, Croaţia, Ungaria, Sirmium, Banat, etc., precum şi orice alte regiuni unde se mai găsesc sârbi, sau se vor găsi în viitor».

…dar nu se aminteşte nimic în Diplomă, că pot să subjuge biserica ortodoxă română din dreapta Dunării, adică dintre Timoc şi Morava. Marginile sau frontierele sârbeşti nu sunt hotărâte de istoricii sârbi, Duşan Popovici, Iovan Radonici sau alţii, ci vatra lor de formare este între râurile Tara, Piva, şi Lim (la nordul Muntenegrului şi Albaniei; restul, câ sârbii, prin vicleniile lor, neavând armată, au făcut din călugări şi preoţi, armată sau feudali pe care i-au plantat în diferite zone, mai puţin populate printre români şi unde urmau să devină proprietari datorită inocenţei regilor unguri, austriecilor şi mai ales a turcilor care nu s-au interesat de mişcările de populaţie sârbeşti în imperiul turcesc.

Prin urmare, nu sunt nişte frontiere recunoscute de vecini sau de vreo Conferinţă de Pace, ci se referă la anumite zone în care trăiesc sârbi, şi anume în Serbia, asta însemnă Serbia veche care avea un teritoriu de la Kosovo la Niş, deci Serbia veche nu ajungea la  Belgrad nici la Timoc; urmează Bulgaria care se afla sub vasalitate turcească, Dalmaţia, unde are câteva insule de sârbi, Iliria se referă la  zonele în care trăiesc albanezii ortodocşi, Muntenegru care se afla într-un stadiu înaintat de sârbizare, deşi la începuturi, până la 1450 era un stat condus de voevozi de gintă română; (voievodul Radule Vlah, şi el asasinat tot de un sârb Ivan Cernojevici la 1450). Sirmium este numit în istoriile sârbeşti «Mala Vlaşka» (România Mică, care de fapt a fost sub romani centrul  de la Sirmium unde au mai rămas faimoasele vestigii de odinioară, ţinut în care s-au născut 7 împăraţi romani).

Diploma Leopoldiană se referă la ritul grecesc numai al populaţiei sârbeşti răspândită în sudul sau nordul Dunării, dar nu se referă la populaţii de rit ortodox în limba română pe care o aveau românii din provincia autonomă Margina, numită mai târziu de sârbi Kraina. Diploma se referă şi la păstrarea limbii şi obiceiurilor de rit grecesc în limba sârbă, dar nu se referă la alte limbi, cum e româna, bulgara sau altele.

Totuşi ca succesiune a sârbilor, după romani pe aceste meleaguri, trebuie să menţionăm că au construit cea mai modernă închisoare, în palatele imperiale de odinioară, deci au făcut şi ei ceva; la Pojarevac, unde a fost prima capitală liberă a Serbiei de la 1833, atunci când, după aproape 500 de ani s-a născut din cenuşă Serbia actuală. Autorităţile au lăsat în centrul românilor din Timoc o amintire demnă de luată în seamă, şi anume, o ultramodernă închisoare la Pojarevac (fostă capitală de ţară, numită Serbia). Deci 2 închisori, în două centre româneşti, pentru că din unele scrieri recent descoperite, rezultă ca sunt în zona Sabaţ vreo 100 sate româneşti, iar eu credeam că sunt numai 9.

Tot în acest ţinut, în zona de munte Homole, sârbii au mai avut un loc de penitenţă şi anume, sub monarhie a existat o parte din provincia Homole, ocupată de lagăre de concentrare pentru populaţia răzvrătită, care se numea, «Siberia sârbească». Fiecare  face ce se pricepe, pentru că «năravul  din fire, n-are lecuire». Trebuiau să facă şi ei ceva, imitându-i pe ruşi.

Analizând cu atenţie diploma Leopoldiană, observăm că împăratul a intuit ceva din viclenia sârbilor şi a căutat să îngrădească pe cât se poate abuzurile pe care aceştia sunt în stare să le comită oricând şi oriunde. Dacă ar fi avut prin această constituţie dreptul să vină în Transilvania, să-şi pună episcopi şi să-i destituie pe români, impunându-le la români biserică sârbească, ar fi făcut acest lucru împăratul, aşa cum de pildă a scris teritoriul Bulgariei aflat sub admninistraţie turcească. Dacă ar fi fost inclusă în diploma Leopoldiană provincia autonomă Margina ar fi inclus-o aşa cum i-a inclus pe bănăţeni. Nici în Bucovina nu au avut jurisdicţie recunoscută de împărat, tot ce au făcut au făcut prin fraudă şi înşelăciune. După cum bine observăm, s-au sârbizat în mod ilegal bisericile ortodoxe din Banat, Transilvania, Timoc, Bucovina şi Sirmium sau Mala Vlaşca (România Mică). Deci a stăpânit Timocul administrativ sub ierarhie sârbească, biserica ortodoxă, timp de 143 de ani, fără ca cineva să fi observat, sau criticat acest aspect; aşa că sârbii n-au ţară. Dar stăpânesc teritorii sau jurisdicţii asupra unei provincii legale şi autonome.

Rezultă că sârbii au pus ochii pe aceste provincii încă de când erau în leagănul lor vechi la Kosovo, şi s-au mutat după un anumit plan în nordul Dunării, nu în calitate de colonişti fără casă şi fără masă, ci în calitate de stat în expansiune şi continuă mişcare pe apucate, adică stat abstract, binecuvântat cu busuiocul de armata de preoţi şi episcopi sârbi. Mai remarcăm că şi că dieta maghiară a prevăzut intenţiile sârbilor de a forma statul Voivodina în alt stat şi de a pune mâna pe teritorii în Nord, prin viclenie.

Nu cunoaştem în istoria universală, un patriarh să ducă cu zăhărelul pe un împărat de la Viena şi să-l manipuleze aşa încât din popor pribeag, fără nici un drept, să poată cuceri puterea, devenind din colonişti stat în stat.

Partea a III-a – Provocări inocente

Dacă fac ceva sârbii pentru «românovlahii» din Serbia, fac numai rău şi inventează câte ceva, să se aleagă numai cu rău, deşi lumea vrea pace şi stabilitate; ei nu vor pace şi stabilitate, ci vor război rece, sau război de altă natură.

Prezentul titlu adăugat la «Colonizarea Sârbilor în Banat», are ca rost să arătăm cititorului, cât de nepregătită este societatea sârbească, în probleme de politică şi informaţii istorice.

Pe fereastra sediului «Ariadnæ Filum»  din Bor, Serbia de răsărit, (cu câţiva ani în în urmă) un confrate sârb a lipit un afiş de o pagină mare, pe care scria:

«SRBJA SRBIMA

VLASI – RUMUNIMA»

(Serbia a sârbilor  Vlahii ai românilor).

De aici se trage concluzia că Serbia aparţine sârbilor, iar românovlahii aparţin românilor. Adică se referea la faptul că vlahii au teritoriu fixat în România de azi, prin urmare vlahii ştiu româneşte. Dar de unde să ştie dacă în cancelariile sârbeşti nu sunt recunoscuţi românii ca minoritate şi se fac manipulaţii mincinoase, că românii sunt vlahi şi nu sunt români. Ce e cu confuzia aceasta făcută intenţionat de către un stat civilizat din Europa? Deci botezul românilor, care sunt popor de peste 2 000 de ani pe aceste meleaguri, este un neam de venetici venit de undeva, nici birourile sârbeşti nu ştiu de unde, poliţia face cercetări, şi acum aşteptăm să vedem ce se va hotărî; se va aproba numele de român sau rumâni şi se va recunoaşte că toţi vlahii sunt români şi toţi românii sunt vlahi. Se va hotărî de către Parlamentul Serbiei că vlahii sunt români şi nu sunt veniţi din Asia.

Românii sunt în Serbia de astăzi, cam de 2 000 şi ceva de ani şi până la regimurile democratice de după Revoluţia din 1989, nimeni n-a contestat existenţa românilor în Serbia şi despre care s-au scris zeci de cărţi, cât nu s-a scris despre sârbi de la venirea lor din Asia; dar despre românii autohtoni, ei schimbă istoria şi îi învaţă că sunt popor venetic veniţi peste sârbi din alte emisfere, încât ar trebui să-şi ia tălpăşiţa în România.

În cazul acesta va fi mai rău de sârbi decât de români, pentru că dacă s-ar judeca vreodată la Haga un proces, care să se cheme «Chestiunea Timoceană» s-ar putea stabili când au venit sârbii peste rumânii dintre Morava-Timoc, şi asta pe bază de date, probe, încât, până la urmă vor trebui, potrivit acestei teorii, să se stabilească în spaţiul de baştină al sârbilor de la Kosmet.

Românii sau rumânii sunt un popor aşezat, niciodată nu şi-au părăsit vatra strămoşească, răbdător, iertător şi paşnic, tot timpul a fost provocat de naţionaliştii sârbi, intoleranţi, săraci şi ignoranţi şi s-au abţinut de la folosirea forţei, cum ar vrea unii dintre provocatorii amintiţi mai sus. Se vor strădui însă să suporte toate umilinţele care vin de la fraţii lor sârbi pe care i-au primit în pământul şi casele lor ca pe nişte pribegi, care-şi căutau un loc sub soare. Acum ei, în orgoliul lor, că sunt tupeişti şi înfigăreţi, vor să hotărască istoria românilor, după năravul şi pofta lor. Este regretabil că sârbii sunt atât de dezbinaţi, şi biserica la fel, încât indivizii aceştia nu pot să aducă Serbiei decât urmări grave şi nicidecum stabilitate şi echilibru pentru a se dezvolta şi intra în Europa. Ei cu mâna lor şi-o fac, nu simt că-şi bat joc de Serbia, nu simt că-şi bat joc de naţia lor. De ce atâta interes pentru originea românilor şi de asemeni ură faţă de alte neamuri învecinate când ei nu sunt în stare să-şi rezolve problemele lor interne? Din peninsula Balcanică, numai guvernul României şi al Greciei n-au semnat aderarea la dezlipirea provinciei Kosovo de Serbia. Sârbii ar trebui să se gândească că în strategia lor de înflorire economică şi morală, nu mai merge «metoda asiatică a forţei» şi instigarea la ură sau rezolvarea problemelor prin violenţă şi agresiune, ci prin pace şi colaborare, folosind metode moderne de dezvoltare şi înflorire prin activitate culturală fără naţionalism, fără xenofobie etnică; trebuie să se recreştineze şi să se calmeze, altfel au perspectiva unei corăbii dusă de valuri necruţătoare.

Să înveţe să fie blânzi şi miloşi, cinstiţi şi făloşi.

Poţi să fii şi tu cetăţean civilizat al Europei, dacă vrei.

Nota bene:

Citirorii noştri fideli sunt rugaţi să multiplice şi să publice materialele propuse de noi în interesul cunoaşterii istoriei românilor de populaţia din bazinul Balcanic şi Dunărean cărora li se falsifică istoria.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

19.02.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: