Adevărul despre românii din Timoc Tihomir Georgevici Partea II

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

Adevărul despre românii din Timoc

Tihomir Georgevici

Partea II

«Constituţia lui Şerban  I din 1549, a schimbat pe ţăranii cultivatori de pe pământurile boerilor, în şerbi, „care au fost legaţi de pământul pe care îl lucrau”. De atunci cultivatorii încep să fie vânduţi odată cu moşiile şi numele lor este trecut în actul de vânzare.

Starea ţăranilor români pe moşiile boerilor semeţi şi necruţători era deci grozavă. Pe pământul bogat al României unde natura – risipitoare – punea la îndemâna omului cea mai largă răsplată pentru sforţările sale, ţăranii nu făceau alta decât să muncească; tot câştigul fiind furat de boeri la care „toată ştiinţa economică nu are decât un singur scop – jaful”.

Şi astfel, pe când la curţile boerilor domnea belşugul şi aceştia duceau o viaţă de plăceri, ţăranii, se sbăteau într-o sărăcie, a cărei simplă povestire nu poate decât să ne înduioşeze. „Bordeele ţăranilor nu erau decât nişte viziuni întunecoase, gropi săpate în pământ, acoperite cu nuele, peste care se aşeza ţărâna abea depăşind nivelul pământului. Pe această ţărână de acoperiş creştea repede iarba, încât din depărtare părea a fi o uşoară ondulaţie a câmpiei, dacă nu s’ar fi zărit eşind, din când în când, câţiva nori de fum care arătau că acolo se afla lucuinţa. Înăuntru nu aveau nimic: nici lucruri, nici unelte, doar câteva scânduri goale care ţineau loc de pat, câteva scăunele şi oalele în care se fierbea mămăliga.

Un scriitor dela începutul sec. al XIX-lea, vorbind despre locuinţa ţăranului român spune că este: „o adevărată peşteră de troglodiţi”. Şi un alt scriitor dela finele sec. XIX-lea zice: ”Coliba negrului din Africa este mai bine construită pentru nevoile vieţii” decât locuinţa ţăranului român.

Singura hrană pe care ţăranul român o împarte cu familia sa este o fiertură făcută din mălai cu apă. Această mâncare simplă şi primitivă se cheamă: mămăligă; are o parte bună numai într’atât că se poate prepara repede şi uşor. Ţăranul când se află pe câmp, lucrând cu familia sa, oriunde s’ar găsi, aprinde focul şi pe 3 beţe încrucişate în picioare, îşi atârnă căldarea cu apă. Aşteaptă până ce apa clocoteşte, pune puţină sare, şi toarnă mălaiul care se încheagă numai decât. Odată răcit el se îngroaşe. Atunci fiecare îşi taie cu o sfoară câte o felie.

Toate celelalte sunt aidoma cu locuinţa şi hrana. Zdruncinaţi sufleteşte, nenorociţii ţărani români nu-şi puteau ajuta singuri şi nici nu erau în stare să se împotrivească cu oarecare îndârjire la grozavele nelegiuiri ale boerilor lor. Şi boerii se foloseau de acest lucru cât puteau mai mult. Ei deschid crâşme şi încurajează beţia. În adevăr, boerul proprietar, având prin lege monopolul băuturilor spirtoase de pe domeniul lui, printr’un comerţ ruşinos, stoarce ţăranului până şi ultimul gologan, care ar fi putut scăpa lăcomiei lui. Din nenorocire, ţăranul, ca toţi desnădăjduiţii soartei, spre a uita, este îndemnat să-şi petreacă toate zilele de sărbătoare în aceste triste bordee care sunt crâşmele. Iată dar cum: proprietar îi fură munca; crâşmar îl desbracă. Această din urmă hoţie este o crimă îndoită: ea îndeamnă pe ţăran la un nărav care-l scoboară: ea îmbogăţeşte pe boer de pe urma acestui nărav.

„Dacă ciocoiul (nume dat de ţăran boerilor care însemnează câine dormind) ar fi putut să pună mâna pe soare – ar fi pus-o şi ar fi vândut ţăranului pe bani lumina şi căldura lui Dumnezeu”. Dacă ciocoiul ar fi putut stăpâni apele mării, ar fi făcut din ele lucruri de câştig şi cu chipul acesta ar fi robit pe ţărani prin întuneric, prin frig, prin sete; după cum l-a robit prin mijlocul foamei, răpindu-i pământul!”

Aşa au fost caracterizate purtările boerilor de către un ţăran român, care a fost chemat, la 1848, în faţa unui divan alcătuit din 18 boeri şi 18 ţărani, însărcinat cu alcătuirea unui proect de lege pentru clasele muncitoare din România. Pe de altă parte, un scriitor român din aceeaşi epocă scrie: „Nici războaiele din Evul Mediu, nici năvălirile anuale ale Tătarilor, nici distrugerile pământului n’au dus la decăderea ţării; rana vie, cangrena care-i rodea inima, în timp de război ca şi în timp de pace, era boeria.

Dacă la toate acestea se mai adaogă guvernarea tiranică a Domnilor Români, nelegiuirea clerului, dările foarte ridicate, nedreptăţile judecătorilor care se lăsau mituiţi, precum şi alte nelegiuiri dintre cele mai triste, vom avea înfăţişarea de fapt a stării ţăranilor români.

Toate aşa zisele reforme aduse chipurile pentru îmbunătăţirea stării ţăranului român şi toate aşa zisele legi erau fără însemnătate sau de cele mai multe ori, făcute spre a-i înrăutăţi starea. „Legea, pentru boieri era literă moartă. Ea nu avea preţe decât atunci când când se puteau sluji de ea pentru noi prigoane”. Ca urmare a legii din 5 August 1746, făcută ca să îmbunătăţească starea ţăranului, aceştia şi-au părăsit vetrele cu miile şi au bejenit prin păduri, căutându-şi scăparea în haiducie şi cerând dela silnicie ceeace fusese luat prin silnicie. După decretul din 1775, care şi el urma, chipurile, să le îmbunătăţească starea, 10 000 de ţărani s’au făcut haiduci şi cu armele în mână s’au ridicat împotriva nedreptăţii la care erau supuşi.

Această stare desnădăjduită a ţăranilor din România a fost pricina pentru care şi-au părăsit căminurile şi-au fugit în toate părţile: în Transilvania, în Banat, în Serbia, în Bulgaria. Nu pot arăta aici toate aceste emigrări, de aceea voiu ca de pildă numai câteva. Ele vor fi îndestulătoare pentru a arăta felul cum au decurs cele mai vechi ca şi cele ce le-au urmat. În urma legii din 5 August 1746, o masă de ţărani români au fugit din Muntenia şi din Moldova. Un recensământ făcut după această aşa zisă reformă ne arată curat care era stare de lucruri. În loc de 147 000 birnici în Muntenia şi de 112 000 în Moldova, nu mai rămân în prima ţară decât 70 000 şi 50 000 în a doua.

Depopularea Munteniei se făcea cu atâta repeziciune şi pe o scară atât de întinsă, încât în Poarta, de la 1768, ceru lui Grigore Ghica sub ameninţări, să pună capăt asupririlor. Speriat, Prinţul Ghica n’a isbutit să convingă pe o parte a ţăranilor fugiţi să vină înapoi decât făcându-le mari făgăduieli, dar şi asta pentru puţină vreme. În urma Regulamentului Organic din 1831, mii de ţărani români în neputinţă de a se supune măsurilor împovărâtoare ale Regulamentului şi-au căutat un adăpost dincolo de graniţele ţării lor. „Ţăranii moldoveni trec în Bucovina, în Basarabia şi în Dobrogea; din Muntenia fug în Transilvania, în Serbia şi în Bulgaria. În zadar ţărmurile fluviului sunt supravegheate ca în timp de război: fugarii izbutesc să treacă, strecurându-se printre golurile lăsate de armată. Mai ales iarna, atunci când Dunărea îngheaţă este ca un pod totdeauna liber, emigrările se înmulţesc.

Înafară de aceste emigrări în masă, Românii se duceau în Serbia şi în grupuri mai mici, unele chiar de câte o singură familie, sau oameni singuratici. În Actele Arhivelor Naţionale sârbeşti din Belgrad se găsesc mule dovezi despre venirea Românilor în Serbia – în grup şi individual – în timpul domniei prinţului Miloş Obrenovici (1815-1839).

Românii veneau în Serbia într’o stare de mizerie desăvârşită, neavând nimic alt decât sărăcia, blestemând ţara de unde plecaseră şi pe stăpânii lor, căutându-şi un refugiu, nădăjduind să găsească obăduire şi să ducă un trai şi o viaţă liniştită şi sigură.

Prin urmare, iată dece Românii au venit să se aşeze în Serbia. Acuma, pentru aceşti nenorociţi de refugiaţi români, începe, pe pământul sârbesc, o altă viaţă, cu totul deosebită.

Ca pe vremea stăpânirii turceşti, tot aşa şi după neatârnare, în Serbia se găseau mari întinderi de pământ rămase deşarte. Românii venind în Serbia, au pus pe vecie, stăpânire pe ele. După neatârnarea Serbiei, toate aceste pământuri pe care se aşezaseră Românii socotite  ca pământuri fără stăpâni, le-au fost lăsate în deplină stăpânire şi niciodată nimeni nu s’a încumetat să ridice vreun drept asupra lor.

Numai oamenii cari au călătorit prin Serbia de Nord-Est, cunosc aceste nesfârşite întinderi de pământ unde se află câmpiile, livezile, păşunile, pădurile, fermele şi viile coloniştilor români.

Pe timpul domniei turceşti, ei plăteau Turcilor aceeaşi dijmă pe care o plăteau şi Sârbii, dar ea nici pe departe nu ajungea pe aceea pe care o plăteau în România. Socotiţi la fel cu Sârbii sub stăpânirea turcească, ei tot aşa au rămas şi după ce Serbia a scăpat de jugul turcesc. Nici sub Turci, nici în Serbia liberă, ei nu au fost apăsaţi şi nedreptăţiţi, cum fuseseră altă dată în România. Tribunalele turceşti ca şi cele sârbeşti se purtau cu aceeaşi nepărtinire faţă de ei ca şi faţă de Sârbi. Nimeni nu-i îndemna la deprinderi rele, nici la fapte imorale, iar avutul lor era pus la adăpost. În locul „bordeelor întunecoase”, în care îşi petreceau cu familiile lor zilele de desnădejde, ţăranii români după ce s-au aşezat în Serbia au învăţat de la sârbi să-şi clădească case frumoase şi încăpătoare, în satele lor din care multe seamănă a oraşe. În locul mămăligii, care în România era singura lor hrană, aici în Serbia, au avut în fermele lor numeroase cirezi de vite, care le dădeau din belşug lapte şi carne. Din recolta viilor au avut butoaiele pline cu vin şi rachiu. În locul sărăciei în care trăiau în România, după ce erau despuiaţi de boieri, în Serbia, dimportivă, ei vindeau ceeace le prisosea din produsele lor şi se numărau printre cei mai bogaţi locuitori. Este destul să treci prin Serbia de Nord-Est pentru a vedea marile sate româneşti, bogate, înfloritoare şi frumoase ca: Valaconia, Bor, Crivelli, Oştirelli, Ranovaţ, etc. Puse faţă în faţă cu satele de troglodiţi din România, ele ne vor arăta deosebirea care există între cetăţeanul liber şi mulţumit din Serbia şi robul de altă dată din România

Iată dar care este „dureroasa” stare a Românilor care fac parte din Regatul Serbiei, cum o numeşte în apelul său, Comitetul Ligei pentru emanciparea Românilor din Timoc şi din Macedonia.

Dela aşezarea lor în Serbia, Românii, din toate punctele de verdere, au avut o stare asemănătoare cu a Sârbilor. În timpul domniei turceşti ei au îndurat aceleaşi necazuri. După liberarea Serbiei ei s’au bucurat de aceeaşi libertate şi de aceleaşi drepturi.

Românii s’au bucurat de starea pe care am descris’o mai sus încă din primele zile ale eliberării Serbiei. Printre numeroasele, pilde nu voiu arăta decât una singură: sub domnia lui Miloş Obrenovici, pe vremea când Turcii se mai găseau încă în Serbia, s’a întâmplat ca o tânără româncă să fie batjocorită. Prinţul Miloş a luat numai decât, cu toată autoritatea sa, partea fetei şi în plângerea pe care a trimis-o Paşei din Belgrad, el i-a spus: „Noi nu putem răbda ca asemeni batjocoruriri să se facă fiicelor noastre”. Şi din timpul acela, între Români şi Sârbi nu s’a făcut vreo deosebire; nici unul din drepturile lor n’a fost ştirbit. În Serbia legi deosebite pentru ei nu s’au făcut. În faţa legilor, în faţa stăpânirii şi în faţa tuturor tribunalelor ei sunt socotiţi deopotrivă cu sârbii.

Înflorirea şi libertatea de care se bucurau, i-au făcut pe Români să-şi iubească noua lor patrie, pe care întotdeauna au apărat-o şi pentru care şi-au vărsat sângele, mai mult decât pentru cea veche.

În epoca răzmeriţei, pentru neatârnarea Serbiei de sub jugul turcesc, Românii s’au răsculat şi ei şi au luptat cot la cot cu Sârbii. În poezia lor populară – în limba maternă – ei cântă zilele de grozăvie ce le-au petrecut sub stăpânirea turcească, ca şi lupta cavalerească pe care au dus-o, ca şi Sârbii, împotriva Turcilor.

Concetăţeanul lor, Sârbul Vellico Petrovici, cel mai mare erou, din  prima răscoală sârbească (1804-1813), este proslăvit în cântecele naţionale ale Românilor din Serbia, tot aşa ca şi în cele sârbeşti.

Niciodată Românii din Serbia n’au arătat vreo nemulţumire sau vreun gând de împotrivire (iredentism). Între ei şi cei din România nici odată n’a existat vreun fel de legătură. Mai mult: Românii din Serbia s’au arătat nepăsători faţă de stările din România. Având destul pământ pentru agricultură  şi pentru creştera vitelor, ei niciodată, nu s’au dus în România ca să-şi caute acolo de lucru, cum s’a întâmplat, adeseori, cu locuitorii din ţinuturile sărace ale Serbiei. Ei n’au dat României nici un om oarecare mai de vază. Toate legăturile lor, toate interesele lor, toată dragostea lor, tot ce au putut da ei, au dat nouei lor patrii – Serbia.

În avântul lor patriotic, unii patrioţi Români, sunt mulţi ani de atunci, au încercat să facă propagandă românească în Serbia. Această încercare a fost întreprinsă în mai  multe detalii. Întemeiaţi pe neştiinţa Românilor – aşa zişii profeţi cari se iveau noaptea îmbrăcaţi în haine ciudate, spre a izbuti s’au folosit până şi de unele supersiţii – pentru a spune poporului că pământul românesc este „buricul pământului” (muntele Rătan). Poveştile copilăreşti, ameninţările cu nenorociri erau însă zadarnice. Românii din Serbia nu vor să mai audă de altă patrie decât de cea sârbească. Şoviniştii Români care, astăzi, – aici, la Paris – fac propagandă pentru unirea ţinutului de Nord-Est al Serbiei cu România şi care n’au cercetat niciodată pe Românii din Serbia, nici nu-şi dau seamă ce nedreptate fac conaţionalii lor din Serbia. Singurul dintr’înşii care-şi dă bine seama de această nedreptate este D-rul At. Popovici, născut  şi crescut printre Românii din Serbia şi care, dacă ar fi fost prietenul lor adevărat şi interpretul credincios al simţămintelor lor, n’ar fi făcut ceeace face: dimpotrivă. Cea mai bună dovadă că el cunoaşte gândul Românilor din Serbia este că atât pentru „Comitet” cât şi pentru „Liga de desrobire a Românilor din Timoc şi Macedonia”, n-a găsit, spre a-l semna nici un membru care să fie Român din Serbia, afară de dânsul, ca şi pentru „Memoriul Românilor din Serbia”, pe care l-a înaintat la Conferinţa pentru Pace.

NOTE CRITICE

Sârbii, bulgarii, greciii şi alţii, au dorit să continuie starea de iobăgie, adică de sclavie a omului şi a ţăranului român, dacă au făcut-o domnitorii români, ei vor să continuie tradiţia şi să-i socotească pe români, numiţi de ei vlahi, nişte slugi sau şerbi care trebuie să muncească fără să aibe drept să-şi boteze copii cu nume românesc, fără să aibe drept la şcoală şi biserică în limba română părintească.

Statutul acesta de populaţie înrobită se păstrează şi astăzi, deşi românii sau vlahii sunt a II-a populaţie după sârbi pe acest pământ, nu pe cel din Rusia sau din Africa, merg la război cot la cot cu sârbii, mor împreună pe câmpul de bătaie, dar despre ei presa şi televizorul nu soun decât rău sau nu spun nimic, ca şi când această populaţie n-ar exista. De fapt aceasta este strategia politică a Belgradului, de a tăinui populaţia încă din timpul lui Miloş Obrenovici din 1833 şi tradiţia continuă; prin urmare,  pentru sârbi, românii din Timoc nu există. Deci această populaţie în stare de sechestrare şi îngenunchiere a dispărut şi poate şi ajutaţi de nepriceperea sau lenevia politică de la Bucureşti. Pentru ei nu este o ruşine să ţină secretă o populaţie de aproximativ ½ milion de locuitori, nu-i recunosc personalitatea, autohtonia şi o consideră ca şi moartă, inexistentă, pentru că ştiu că Bucureştiul nu vrea să supere Blegradul şi vrea să rezolve chestiunea pe căi paşnice, dacă se va putea.

Puterea de la Belgrad nu e convinsă de existenţa acestei populaţii şi nici nu-şi face mustrări întrucât de 177 de ani comite o infracţiune universal recunoscută, ca un fel de crimă, inprescriptibilă de genocid şi etnocid. Vor recunoaşte însă crima atunci când vor fi trimişi în judecată şi vor trebui să plătească cu bani şi cu suferinţă toate aceste păcate. Pentru că dacă generaţia de astăzi din România şi poate, de frică şi cea din Serbia, etc. se tem să pună în mişcare acest proces, vor veni generaţii cu o altă demnitate, care-i vor urmări pe sârbi şi alţii, pentru crimele pe care le ţin secrete, chiar dacă se vor ascunde în vizuini nu vor scăpa. Deci se va aplica principiul roman «Nullum crimen sine lege » (Nicio crimă fără lege drept pedeapsă).

Politicienii sârbi sunt supăraţi că românii în sec. al XVI-lea erau trataţi ca nişte robi pe pământul lor, dar ei sunt în aceeaşi stare astăzi şi sârbii nu sunt chemaţi să-i bocească pe români că au suferit, ci să le recunoască identitatea etno-psihologică, să fie cetăţeni trataţi cu drepturi egale cu sârbii şi celelalte minorităţi. Diplomaţii noştri trebuie să observe în relaţiile cu ei, că totdeauna găsesc şiretlicuri prin care evită sau ocolesc subiectul. Dacă vorbeşti cu ei despre drepturile românilor e ca şi când ai vorbi cu o babă surdă. Lucrul acesta poate fi urmărit în întraga noastră istorie.

Tih. Georgevici, ca şi membrii Conferinţei de Pace de la Paris nu erau înduioşaţi şi nu se simţeau jigniţi ca indivizi de tratamentul pe care îl aplicau boierii ţăranilor români din bordeie, nişe adevăraţi «troglodiţi», pentru care ei suferă şi astăzi la Conferinţa de Pace, dar nu spun un cuvânt că aceşti români n-au o şcoală, n-au o biserică, n-au presă, sunt cetăţenii nimănui.

Se înşeală autorul, dacă pune în discuţie regimul juridic al ţăranului român sub boieri, acesta era un regim fără suflet, aşa cum este regimul de sute de ani de la Belgrad. Să nu creadă cineva că românii, când au trecut Dunărea prin Serbia pe la 1831 în urma Regulamentului Organic, deci nu pe pământ românesc, ci pe pământ sârbesc. Dar cum poate să fie sârbesc, dacă Serbia nici nu exista pe hartă; iar primii sârbi care au venit să populeze provincia autonomă română din Timoc numită Margina, au venit în calitate de colonişti, într-un ţinut pe care nici nu-l călcaseră strămoşii lor. Iar cât priveşte comparaţia vieţii românilor, ca troglodiţi în Valahia, nu poate fi mai bună decât cea a românilor din Serbia, pentru că dăm un exemplu: fuga românilor din Ostrovu Mare, dincolo de Dunăre şi interdicţia de a se mai întoarce pe pământul strămoşesc de către sârbi, chiar şi atunci când încă erau sub vasalitate turcească.

De aceea ca să lămurim problema, politicianul sau istoricul care doreşte să se lămurească în mod concret, să treacă Dunărea şi să se oprească la Ciupria, cam la 5 km Sud unde se află satul Batinaţ (Bătaie), dovadă că aşa au fost duşi cam vreo 200 km departe de Dunăre ca să nu se mai întoarcă şi să fie robi la sârbi, nu la boierii români. Ori când refugiaţii români au văzut că sub administraţia sârbească nu este de trăit, au vrut să se întoarcă cu fuga şi n-au putut pentru că sârbii i-au ţinut cu bătaia până s-au învăţat să trăiască în această sclavie.

Ciudăţenia pentru omul şcolit este aceea că, sârbii au impresia că ţinutul dintre Morava, Timoc şi Dunăre este unul sârbesc şi nu unul pur românesc, unde s-a format limba română, unde se mai poate vedea şi azi portul dacilor din Homole, şi prin urmare, ei au venit în calitate de colonişti la 1690-1725, o parte s-au oprit să populeze ţinutul Timocului, provincia autonomă Margina poreclită de sârbi «Kraina» şi altă parte a trecut în Banat şi Voivodina. Prin urmare, ei nu sunt un popor al pământului ci sunt nişte venetici, de fapt şi strămoşii lor sunt venetici veniţi din Rusia; şi de unde tupeul de a ajunge dintr-o dată băştinaşi?! Pentru că scrie în câte o broşură un istoric că ei sunt băştinaşi iar noi suntem venetici şi de aceea n-avem drepturi.

În general, istoricul sârb şi politicienii nu se interesează de partea culturală religioasă a românilor ci de partea socială, adică cine stăpâneşte pământul pe care-l munceşte. Ori, sârbii, ca şi celelalte minorităţi, inclusiv românii aveau acelaşi regim funciar şi anume, 5 ha de pământ pentru fiecare ţăran, drept cosfinţit prin Firman de către sultan. Cu alte cuvinte, faptul că nu se ridica problema funciară, nu este meritul sârbilor, recent veniţi ci este meritul sultanilor turci, care au dat o proprietate de 5 ha tuturor cetăţenilor din imperiu, indiferent că au fost de sorginte turcă, latină sau slavă.

Savanţii sârbi şi politicienii nu trebuie să-şi scrie istoria ca pe un roman după sentimente şi emoţii, ci s-o rescrie după documente scrise. Ori ei, dacă vor să se convingă pot şi acum să meargă în fiecare sat sârbesc şi să verifice dacă dau de vreo cruce într-un cimitir mai veche decât colonizarea lor; sau dacă găsesc de pe vremea stăpânirii de odinioară a cnejilor sârbi o cărămidă scrisă despre existenţa sârbilor pe acest teritoriu. Dacă vor să vadă care este situaţia la anul 1741, turcii fac ultimul recensîmânt în provincia Margina, şi pot să vadă că satele sârbeşti, la data aceea aveau aproximativ 10-20 case, cât aveau sălaşele sau colibele românilor risipite pe toţi munţii din Serbia. Deci aceasta este o dovadă că au venit în Serbia, altfel noi nu cunoaştem un monument, o placă, un nasture, sau altă probă că sârbii au fost pe aceste meleaguri înaintea românilor. Am fi curioşi să aflăm aceste dovezi. Există o singură dovadă în istorie că sârbii, în vremea lui Mircea cel Bătrân (Mare) au participat la lupta de la Rovine în ziua de 17 mai 1395, în confruntarea cu turcii la Coroglaş, unde există o mănăstire zidită în grabă de Mircea. Ei bine, numai aici sârbii sunt amintiţi că ar fi participat la acest război ca aliaţi ai turcilor şi că Mircea, după cronicarul Ştefan Filosoful, l-ar fi omorât pe Kralevici Marko, regele lor din Macedonia, pentru că a venit cu sârbii să lupte împreună cu turcii împotriva creştinilor, şi asta a fost un fel de răsplată pentru trădarea creştinismului, poate şi pentru motivul că, după unele documente  germane şi ale vremii, Mircea era în grad de rudenie cu Kralevici Marco care avea mama româncă, după unii, Stanca.

Grav este că vecinii noştri îşi epuizează energiile pentru a ne învăţa istoria noastră, dar nu-şi cunosc istoria lor şi în loc să se ocupe de rezolvarea problemelor fierbinţi, nu le pasă de soarta românilor, ca şi în proverbul «casa arde iar baba se piaptănă».

Iată care este baiul sârbilor, de care n-au loc şi-i doare de suferinţele românilor, ajunşi slugi pe pământuri neboiereşti şi nu sub stăpânire şi robie sârbească.

Nimeni dintre români n-a constestat că românii timoceni porecliţi şi vlahi ar fi tulburaţi de către sârbi, adică guvernele sârbeşti în ceea ce priveşte posesia şi proprietatea asupra casei şi pământului pe care-l muncesc. Pe noi ne interesează partea intelectuală care este la pământ şi pe care sârbii o ocolesc în toate ocaziile. Una e să aibe necaz în propria casă, în propriul pământ pe care-l lucrează sau alte bunuri şi alta este să nu aibe drept la şcoală şi biserică oficial în limba maternă, adică română, iar după porecla sârbească, vlahă. Deci, vârfurile arcului politic de la Belgrad, la valorile intelectuale să se gândească şi nu la valorile materiale pe care nu le contestăm.

Din lipsa de probe concrete care ar veni în sprijinul românilor din Serbia, autorul Tih. Georgevici găseşte doar unul interesant, şi anume un viol pe care-l rezolvă capul statului, ori pe românii din Timoc nu-i interesează să rezolve Preşedintele sau Primul Ministru divorţurile sau violurile din familiile românilor. Sunt chestiuni pe care le rezolvă justiţia şi nimeni nu s-a plâns de aşa ceva, este un caz cu totul izolat, care nu afectează comunitatea românească.

Faptul că în folclorul românilor timoceni apare şi balada «Hiduk Velco» despre eroul originar din Lenovaţ, bulgar după unii, nu înseamnă că rezolvă problema de fond, adică intoleranţa faţă de români. Bulgarii nu îl socotesc pe Haiduk Velco ca pe un erou sârb, ci ca pe un erou bulgar, e vorba de balada lor. Deci existenţa  trecătoare a câte unui brav răsculat împotriva turcilor nu schimbă originea românilor şi renunţarea la drepturile lor şcolare, culturale şi religioase, etc… E păcat să ne pierdem vremea cu asemenea fleacuri care ne miră că au fost prezentate unei Conferinţe de Pace, cu somităţi politice de prima mână din Europa, care habar n-aveau de istorie şi de consilieri documentaţi. Însă aceştia, în acele vremuri, hotărau frontierele după povestirile unor  politicieni fanantici iresponsabili pentru declaraţiile lor.

Autorul sârb n-are idee câte piedici se puneau ţăranilor români să treacă frontiera în România ca să muncească la boieri, unde câştigau aproximativ 5 gableni pe sezon. Autorul n-are de unde să ştie ce au păţit ţăranii timoceni sub guvernarea lui Paşici; Guvernul României şi diplomaţii români de la Belgrad au trimis o scrisoare  Primului Ministru şi au cerut să nu mai fie persecutaţi ţăranii români care merg să muncească pe moşiile boiereşti, fiindcă nu prezintă nici un pericol politic. Pe ei îi interesează să câştige un ban, însă Paşici a răspuns că românii timoceni sunt şmecheri, se fac că se duc la lucru la boieri şi toamna se întorc cu aur şi abecedare de la guvernanţii români. Iată că abecedarele erau otrava pentru politicienii sârbi. Deci nu este adevărată  acuzaţia lui Tih. Georgevici. Sârbii nu pot suporta limba română, religia ţăranilor şi cartea românească. Ei îşi dau seama că aceasta este ca un fel de provincie furată prin şiretlicuri împreună cu ruşii de la turci la 1833, când s-a năcut Serbia, cam după ½ de mileniu de robie turcească.

Referinţele la apariţia pe pământul timocean a unor profeţi, care colindau satele româneşti şi prorooceau că muntele Artan este «buricul pământului neamului românesc», este posibil să fi fost, dar ne întrebăm de ce această propagandă se făcea în mod clandestin şi nu la lumina zilei. Ce interes aveau sârbii să-i urmărească pe aceşti profeţi? Orice naţie, ca şi orice individ care se află în legitimă apărare are dreptul să se apare cu mijloace legale la lumina zilei dacă sunt în ţări civilizate sau în mod conspirativ, noaptea sau în secret, dacă trăiesc în ţinuturi sau state nedezvoltate.

Faptul că găseşte o vină românilor pentru că n-au intelectuali, este vina tot a statului sârbesc, iar faptul că unii studenţi, cum este Dr. At. Popovici, zis Furnică, tatăl său- preot la Geanova lângă Nigotin, cu apariţia sa mesianică la Conferinţa de Pace de la Paris nu este un delict şi nu este o cauză care facă rău dezrobirii românilor din Serbia. Poate că dacă românii din Serbia, din Timoc, ar fi avut drepturi, şcoală, biserică, presă, justiţie, etc., în limba română, nu se ajungea la Conferinţa de Pace, însă Dr. At. Popovici a fost poate printre singurii care a avut curajul să se afirme ca un lider neînfricat pe arena politică. Nu ne interesează că a fost el cu un grup restrâns sau cu câţiva colaboratori, ci ne interesează ideea pentru care a luptat şi a cerut anexarea la România a acestei provincii care a mai aparţinut de Ţara Românească în Evul Mediu şi avem vreo 5 hrisoave de la domnitorii români care vorbesc de stăpânirea acestei provincii numite sub Mircea cel Bătrân Podunavia. Nu vă puneţi întrebarea, cum de la anul 1500, Radu cel Mare îşi face un mic palat la Zaicear, pe Timoc şi zideşte în împrejurimi vreo 10 mănăstiri dintre care vreo 3 se mai păstrează. De ce nu l-au alungat sârbii pe Radu cel Mare, pe care ei în numesc «Radul Beg» din această provincie dindată ce ei nici nu exsitau ca stat. Pe noi românii n-o să ne poată duce unii politruci sau unii istorici sârbi fanatici, «cu fofârlica» până la infinit. Acum s-au scris zeci de cărţi despre aceşti români, cele mai multe de străini.

Noi vrem ca să trăim împreună, însă sârbii nu vor, ei se socot că sunt băştinaşi şi contestă existenţa noastră pe acest teritoriu. Ca români avem datoria să ne apărăm şi să ne ocrotim fraţii de sânge şi suflet românesc chiar dacă unora dintre sârbii din Serbia sau din Banatul românesc le place sau nu le place. «Alea jacta est» (Zarurile au fost aruncate).

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

05.02.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Un răspuns

  1. Dumnezeu sa dea lumina la toata romanitatea norddunareana si suddunareana,sa fie unita sa comunice permanent.Doane ajuta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: