Revista românilor din Timoc «Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni» Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

CONFERINŢA DE PACE – PARIS 1919

Note critice

Este o mare bucurie pentru noi să ne amintim de înaintaşii noştrii care şi-au părâsit casele şi parinţii şi au fugit din Serbia ori din Bulgaria să se şcolească în România, ţara lor mumă care au murit departe de vetrele pârinteşti lupând pentru dezrobirea lor.

Primul care este înregistrat de câtre istorie face parte din grupa de la Morava din Petrovaţ pe Mlava şi Pojarevaţ, L. Bogdanovici care este sprijinit de oameni politici de la Bucureşti să pretindă şcoli şi biserici pentru români din Serbia 1904 – 1906.

Următorul personaj de legendă care stă în fruntea înaintaşilor noştrii iluştrii, este profesorul Iovan Ilici născut în Bestovaţ lângă Bor care era profesor sârb la liceul din Iagodina. Acesta ia legătura cu Carmen Silva (regina Elisabeta a României), soţia regelui Carol I, câreia-i traduce un volum de versuri din limba română în limba sârbă. In acelaşi timp el pretinde guvernului României şcoli şi biserici în fiecare sat românesc, motiv pentru care este destituit din funcţia de profesor şi în această postură l-am întălnit la el în sat în 1942 care mi-a dat câteva fotografii foarte izbutite cu nişte fetiţe românce în port naţional pe care eu le-am folosit în cărţile mele de poezii populare şi altele.  Odată destituit nu i s-a mai dat nicio slujba fiind socotit trădător.

Al treilea reprezentant al românilor din Timoc, Serbia, este doctorul Atanasie Popovici pe care l-am cunoscut şi am colaborat împreună făcând parte amândoi din Comitetul Timocean înfiinţat in 1941 la Turnu Severin de câtre părintele Gheorghe Suveiche, al patrulea curifeu al limbii române şi apărător al naţiei româneşti. Examinând traseul primilor noştrii reprezentanţi care au luptat pentru cauza comună în condiţii mult mai grele decât astăzi, constatâm că de fapt ideea românească pentru anexarea românilor timoceni la România începe din jurul anilor 1900, inspiraţi de „Principiile Wilsoniene” care deschideau drumuri clare ce să dezrobească minorităţile subjugate din lume, la fel ca şi ideea recunoaşterii identităţii de români, lucru care nu s-a realizat nici până azi. Există o tradiţie în politica sârbească încă din Evul Mediu care s-a împotrivit înfloririi limbii şi culturii la fraţii noştri „rumâni”, porecliţi de alte popoare şi „vlahi”.

Am arătat cine sunt liderii noştrii care s-au jertfit pentru cauza românilor din Timoc-Serbia (pentru că există români şi în dreapta Timocului, în regiunea Timoc şi Valea Dunarii până la mare). S-ar putea să fie şi alţii dar pe aceştia încă nu-i cunoaştem şi istoria va avea timp să se ocupe în parte de fiecare. Am considerat folositor pentru cititorul nostru, indiferent în ce ţară ar trăi, să scriem adevărul despre aceşti români care există şi s-au scris cârţi despre ei, recesăminte, au fost număraţi şi au fost persecutaţi tot timpul şi nerecunoscuţi ca existenţi, începând din 1833 şi până astăzi, adica 177 de ani de cănd se milogesc pe pâmăntul lor strămoşesc (în calitate de stăpâni şi nu de venetici calitate pe care o au sârbii) să li se recunoască identitatea de Români. Noi suntem cei care coborăm între dumneavoastră cu lumina cerească a bunuui simţ şi a dorinţei de a face pace în acest teritoriu făra ca să pierdem timpul şi să ne facem iluzia că noi cei născuţi pe acest teritoriu vom izbuti  să-i salvăm pe fraţii noştrii, căzuţi în robie sârbească, bulgăreasc, grecească, etc.

Românii din dreapta Dunarii dintre Morava-Timoc, după cum sperăm că aţi observat sunt o minoritate strategică. Şi Ruşii vreau să râmănă în acestă stare de robie şi Sârbii şi Bulgarii, pentru a putea fi discriminaţi, asimilaţi, prigoniţi şi nebâgaţi în seamă şi să aibă calea deschisă peste osămintele strămoşilor noştrii din Balcani până în Rusia.

Românii din România au o imagine neclară asupra sârbilor şi cred că ei sunt cei mai buni prieteni ai noştrii deoarece de la 1833 de când suntem vecini nu am avut niciun râzboi, ceea ce se întămplă mai rar cu celălalte state. Ei au ocupat militar întregul Banat înainte de a avea un statut juridic care să facă parte din viitoarea Iugoslavie. Pe atunci erau numai vreo 9 judeţe ale Serbiei, însă aspiraţiile lor erau să ocupe Banatul românesc la care să se adauge Srem, Bacica şi Voivodina cu populaţii mari, dense de Nemţi, Unguri şi Români. Imaginea această continuă şi astăzi deoarece Sârbii îi tratează pe adversarii lor cu o duritate imprevizibilă, încât toate populaţiile din jur sunt înfricoşate de ferocitatea şi cruzimea pe care o arată fiecărui adversar.

Prin anii 1980, îmi amintesc că identificasem un personaj; era vorba despre un croitor care avea vreo 10-15 ani atunci când în 9 mai 1945 sârbii înarmaţi cu arme grele şi uşoare au intrat sub comanda generalului sârb Maslarici cu 2 şlepuri pline cu armată ca să ocupe Timişoara. Eu aveam informaţii de la unii colegi jurişti care cunoşteau mai bine problema, însă mă refer la acest croitor care după ce mi-a descris cum au vrut să debarce armata la Vama Veche în faţa fabricii de ţigări, cam după vreo lună a venit la mine plângănd şi rugându-mă sa-l şterg din actele mele pentru că el are copii şi nu vrea să fie omorât. Acest  lucru  m-a impresionat profund şi am promis că nu voi folosi numele lui. Despre asemenea evenimente foarte importante au ştiut şi alţi români şi chiar istorici, dar au trecut cu vederea evenimentul pentru a nu-i supăra pe sârbi că nu au putut să ocupe Timişoara şi Banatul.

Prin această idee doresc să afirm că nu fac altceva decăt reproduc datele din cartea lui Dino Kjosev, „Tito bez maske” care a apărut la Sofia prin anii 1953 şi am auzit despre ea în închisorile comuniste, folosindu-mă chiar şi eu de aceasta ca probă. Instanţa comunisă de la Tribunalul Militar din Cluj a admis probele mele dându-mi dreptate. Cred că mai tărziu sau chiar astăzi un astfel de proces nu s-ar fi judecat pentru a nu-i supăra pe sârbi. Vă veţi mira însă că în acest proces eram învinuit ca „spion titoist”, pentru că l-am cunoscut pe Tito la Belgrad unde mă aflam cu Tudor Vianu la ambasadă.

Pentru cititorii noştrii este important de ştiut că în timpul comuniştilor securitatea românească de la Timisoara era înteţată de sârbi.

Nu există nici o probă din care să se vadă că noi românii din această ţară i-am fi făcut vreunui minoritar sârb sau altuia vreun rău. Pe când ei nici nu iau în consideraţie chestiunea supărării, 2 bani nu dau pe ea. Chiar în timpul râzboiului, minoritatea sârbă din Banat a refuzat să plătească impozitele statului român şi nu s-a supărat statul pe ei; cam prin 1943 -1944 grănicerii români şi armata română au avut o confruntare pe teritoriul româniei cu partizanii comunişti sârbi, iar Banatul era ca şi ocupat de partizani, în zona cateractelor Dunării unde sunt sate sârbeşti. În această confruntare armată ştiu că a căzut în lupte căpitanul în rezervă Prunescu care era şi inspector şef al învăţămăntului din jueţul Mehedinţi.

Ce nu ar trebui uitat ar fi că minoritatea sârbă din România prin reprezentanţii sâi , ambasada de la Bucureşi şi consulatul de la Timişoara nu cunoşteau acuma câteva luni în urmă când au fost luate nişte interviuri că în Serbia între Morava- Timoc ar exista o minoritate care se numesc „rumâni” pe care sârbii o numesc „vlahi” şi dau verdictul că este vorba de o altă naţie încăt să se înveţe minte românii şi să nu se mai găndească la acei presupuşi români din Serbia de răsărit. Prin urmare o minoritate din România care are toate drepturile posibile şi imposimile, care primeşte de la statul român zeci sau sute de mii de euro sprijin pentru dezvoltare, nu-i recunoaşte pe fraţii noştrii din Serbia de răsărit. Desigur că fac acest lucru la cererea administraţiei de la Belgrad care vreau distrugerea minorităţii româneşti din Serbia.

Ar fi păcat să nu menţionez şi faptul că ei au un singur argument ca să stăpănescă provincia dintre Morava Timoc şi acel argument ar suna cam aşa: ei au fost autohtoni în Dacia, că s-au refugiat în sudul Dunării de unde turcii i-au alungat, s-au întors în Valahia sau Ţara Românească şi aici au stat sute de ani după care si-au adus aminte că ei au locuit în sudul Dunării între Morava-Timoc, unde se află şi astăzi. Asemenea teorii copilăreşti au fost vociferate în mai multe rânduri, însă noi nu le-am dat importanţă şi mai ales istoricii noştrii sau o parte din ei nu au elucidat această teorie care compromite intru-totul inteligenţa sârbească.

Ceea ce e grav este faptul că pe românii din ţară îi interesează mai mult prietenia „milenară” decăt fraţii lor de sânge şi de limbă românescă din Timoc, Serbia de răsărit şi Bulgaria de nord-vest. Poate că aceste discuţii să fie reluate şi să aflăm şi noi ce probe au sârbii că au fost „românizaţi” în nordul Dunării, că ne-ar plăcea să auzim., ar fi rpobe interesante. Răutatea şi agresivitatea sârbească nu doarme nici chiar atunci cănd se află sub ocupaţie Bulgară sau Germană. În ceea ce mă priveşte sunt născut într-un sat cam la 30km de la gura Timocului spre Sud, satul Zlocutea şi am ţinut totdeauna legătura cu fraţii mei din Sudul Dunarii. Am trecut de la liceu la normală ca să pot să devin un învăţător pentru şcolile româneşti din Timoc. Am şi încercat acest lucru şi mi s-a spus că nu există Români în Timoc şi ca nu am unde profesa, iar diploma mea pentru ei nu are valoare. Sub administraţia Tito unde hotărările le luau tot Sârbii când era vorba despre Românii din Timoc chiar dacă aveau doua ziare româneşti, un post de radio la Zaicar, precum şi 7 deputaţi Români în parlamentul lui Tito. Eu am devenit persona non grata pentru RSFI şi am avut interdicţie de a intra în Serbia sa-mi vâd fraţii, satul şi mormintele părinţilor o perioadă de 23 de ani, cănd nicicodată nu mi-au fost date argumente pentru e sunt intolerat, condamnat la moarte pentru ei. Situaţia s-a repetat şi sub administraţia Miloşevici, cănd interdicţia a fost de vreo 22 de ani, de a intra în Serbia şi satul natal.

Dăm mai jos memoriul românilor din Serbia prezentat de câtre Dr. Atanasie Popovici, tănăr student care abia terminase Universitatea de Pedagogie Experimentală din Germania, Tibungen.

Memoriul  românilor din Serbia

Conferinţa pentru pace, întrunidu-se la Paris, cu scopul de a aşeza în Europa o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, comitetul naţional al românilor din Serbia,  al cărui preşedinte este subscrisul (Dr. Anastasie Popovici n.n.), m-a însărcinat să aduc membrilor conferinţei plângerile şi năzuinţele legitime ale acestei populaţii.

Intemeiat pe aceasta, am onoarea de a înfăţişa cele ce urmează:

Valea inferioară a Timocului şi a Moravei, din Nord-Estul Serbiei şi platoul care desparte aceste două râuri, sunt locuite de o însemnată populaţie românească. Ea ocupă teritoriul celor patru judeţe: Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava. In această privinţă iată şi mărturia, care nu poate fi înlăturată, a unui profesor sârb, care a studiat problema românilor din Serbia şi a publicat asupra lor o broşură, scrisă într-un spirit ştiinţific şi nepărtinitor:

“Pe o suprafaţă de 12.240 km p., adică o treime din regatul Serbiei (la 1912), se întind cele patru judeţe ale Serbiei din Nord-Est: Craina, Morava, Pojarevaţ şi Timoc. Din aceste patru judeţe, doua – Craina şi Pojarevaţ – sunt locuite de o populaţie aproape în întregime românească, pe câtă vreme în celelalte două judeţe – Morava şi Timoc –  locuiesc şi sârbi, mai cu seamă în plăşile Zaglavaci şi Timoc (judetul Timoc) ”[1].

Oberşia populaţiei române din Serbia este foarte bine cunoscută, ea fiind alcăuită din rămăşiţele coloniilor române şi trace romanizate care se aflau în această ţară, atunci când Sârbii s-au revărsat în aceste locuri, şi care n-au putut fi slavizate decât cu greu şi numai în parte. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi în pădurile dese ale acestui ţinut muntos. In secolul XIV, urmele lor se întălnesc în mai multe acte oficiale ale ţarilor sârbi. Dar peste această primă alcătuire etnică, au venit să se adauge elemente macedo-române din Pind şi Balcani. In mişcările entice pe care le-a pricinuit invazia otomană, în jurul acestui sâmbure etnic s-au strâns rămăşiţele româneşti care rătăceau între Carpaţi şi Balcani. In cursul secolului XVII- XVIII şi al XIX-lea, noui pături au venit să se suprapună peste primele aşezări şi de astădată ele au venit din mica Valachie (Oltenia) şi din Banatul Timişoarei. Şi astăzi încă se deosebesc diferitele straturi ale acestor populaţii după unele trăsături caracteristice – port şi moravuri – pe care le-au păstrat şi care se găsesc în grupul de unde îşi trag obarşia.

Insemnătatea numerică a populaţie româneşti din Serbia nu este deloc de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de peste 40.000 de suflete, pornirea ei fiind acea de a se întinde şi de a se înmulţi.

Chiar la 1859, geograful francez, G. Lejean, care a cunoscut această populaţie şi a studiat-o de aproape, a spus că Românii din Serbia sunt “oameni destoinici, muncitori şi mai prolifici decât Sârbii şi că numărul lor creste mereu”[2].

Primele date statistice asupra Românilor din Serbia sunt de la 1846. Numărul Românilor, pe vremea aceea, atingea cifra de 97.215.

Zece ani mai trârziu, geograful francez pomenit mai sus, dădea 104.343 Români care locuiesc în Serbia.

În acel timp populaţia Serbiei nu depăşea numărul de 900.000 suflete; aşa dar Românii alcătuiau ceva mai mult decât a noua parte din totalul populaţiei statului sârb. Această pupulaţie s-a păstrat de atunci, dacă n-a fost chiar întrecută cu toate sforţările statisticilor oficiale sârbeşti de a o ascunde. Astfel, la 1890, după 30 de ani, aceste statistici nu dădeau decât un număr de 149.713 Români, iar la 1895, 159.510, pentru ca la 1990 să ne dea 122.429 ş., arătând astfel o însemnată descreştere, fără ca nimic să îndreptăţească această grabnică dare înapoi. Nici emigraţiuni, nici epidemii nu au fost care să ducă la o descrştere mai ales a populaţiei româneşti din aceste ţinuturi, pe când populaţia sârbească a urmat să crească, – după aceleşi statistici – într-o proporţie cu totul exagerată şi arbitrară.

În adevăr, populaţia celor 4 judeţe sârbeşti, care, la 1859 era de 282.398 suflete, la 1900, a ajuns să aibă însemnata cifră de 635.286 suflete.

Ţinând însă seamă de faptul ştiut că Românii sunt mai profilici decât Sârbii, este cu neputinţă ca la 1900 numărul Românilor să fi rămas aproape acelaşi ca la 1859, pe câtă vreme, în acelaş răstimp, numărul Sârbilor să crească de 4 ori şi de la 159.785 suflete să ajungă la cifra de 513.386 suflete.

Dacă ţinem seamă de caracrterul foarte păstrător, bine cunoscut, mai cu seamă al populaţiei româneşti din Serbia, ca şi a întregului popor românesc, argumentul că populaţia românească s-ar fi sârbizat, nu poate fi folosit.

Dacă am socoti că numărul Românilor, de la 1859 şi până acuma a crescut tot atâta cât şi acela al Sârbilor, noi ar trebui să avem, astăzi faţă de cei 700.000 locuitori, câţi locuiesc în cele 4 judeţe sârbeşti, ceva mai mult de 300.000 Români şi aproape 400.000 Sârbi. Iar dacă la cifra Românilor din judeţul Pojarevaţ şi Craina (261.588 s.) a căror populaţie este în mare majoritate românescă (80%), adăugăm şi pe aceea a celortalte două judeţe (81.871), unde populaţia românescă este cel puţin de 20 -30%, se ajunge chiar până la cifra de 340.000 Români.

Dar pe când statistica oficială se străduia să ascundă numărul adevărat al Românilor, ocârmuirea s-a ocupat şi ea să lucreze la „sârbizarea lor”. Limba românescă a fost gonită din biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost arse. Intrebuinţarea limbei româneşti în şcoli, pentru copiii Români a fost oprită. Şi pe când în judeţele sârbeşti, numărul şcolilor primare era mai puţin decât îndestulător, şcolile primare sârbeşti din satele şi cătunele judeţelor româneşti erau înmulţite mai mult decât s-ar fi cuvenit.[3]

Ocârmuirea deasemenea şi-a dat osteneală de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia şi fraţii lor din România. Ea, în primul rând, nu îngăduia lucrătorilor agricoli români din Serbia să treacă în România, decât cu foarte mare greutate, ceea ce nu făcea pentru muncitorii sârbi; apoi, acei care cu toate aceste piedici isbuteau să treacă graniţa, nu aveau voie, cu niciun preţ, să aducă cu ei, in Serbia, ziare, reviste şi cârţi româneşti.

Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoţilor de a da, la botez, copiilor Români, noi născuţi, nume româneşti.

O listă cuprinzând nume sârbeşti este atârnată în fiecare biserică; acestea fiind singurele nume îngăduite. Autorităţile sârbeşti merg cu lipsa de îngăduinţă (toleranţă) până acolo în cât au înlocuit pe profesorul de obârşie românescă, Nicolici de la liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinţii, cu prietenii şi cunoştinţele lui, româneşte. La 1909, un preot de obrâştie romănescă, într-un sat curat românesc, a fost dat în judecată, acuzat de a fi propagate românismul prin grai şi prin împărţirea de almanahuri şi cărţi româneşti. Acest proces s-a judecat la Tribunalul din Negotin. (Dos. 9695).

Şi cu toate acestea, populaţia românescă din Serbia n-a încetat de a se întinde, de a se inmulţi şi de a se înstări. Nu voiau da ca dovadă decât următoarele rânduri, scoase dintr-un articol publicat de ziarul “Pravda”, în numărul său 375, din 1909: “Insoţit de câţiva prieteni, am pus la cale, zice autorul articolului, o excursie pe jos – dus şi întors – de la Belgrad la Negotin. La plecarea noastră am simţit o mare bucurie, ca omul care călătoreşte de plăcere în ţara sa. Dar pe drum am avut simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini.”

“De la Petrovaţ, prin trecătoarea Gorniac şi de acolo până la Zaicar şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de Români.

Limba lor în aceste judeţe este aşa de răspândită, în cât cu greu te poţi sluji de limba sârbă. Dovadă, negustorii care vin în legătură cu aceşti sălbateci sunt nevoiţi să înveţe limba lor.”

“ Este grozav lucru să te gândeşti că un negustor, un preot, un învăţător, sau chiar primarul, trebuie să înveţe limba românescă. Dar este şi mai grozav să auzi una ca asta.”

“ Ca să-şi facă cineva o idee până la ce punct Româno – Sârbii au împins lucrurile, este de ajuns să vă arăt că ordinile sau regulile administrative din multe plăşi trebuie să fie tipărite şi afişate în româneşte. (De p.: la Bârza – Palanca, la Techia, etc.) ”.

Impotriva acestei politici de înăbuşire şi de “sârbizare”, Românii din Serbia n-au putut să opună decât o impotrivire îndârjită şi mută. N-au dat înapoi din nici un punct de vedere. Dacă n-au mers cu împotrivitea până la răscoală este că, întotdeauna, au fost îndemnaţi să nu o facă de către fraţii lor din regat, ori de căte ori s-au dus la Bucureşti pentru a le cere sprijinul lor prietenesc, pe lângă conducătorii din Belgrad. In două rânduri, la 1904 şi la 1906, Românii din judetul Pojarevaţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu un memoriu semnat de toţi fruntaşii români din judeţ, prin care rugau guvernul român fierbinte să intervină pe lângă cel sârb spre a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică naţională. La 1913, locuitorii din judeţul Craina au făcut la Bucureştu o cerere asemănătoare. Guvernul din Bucureşti însă cu inimă uşoară n-a ţinut seama de dorinţele întemeiate ale celor peste 300.000 de Români din Serbia, numai pentru a păstra prietenia ei.

De altfel, intoleranţa sârbească despre care noi am dat doar numai câteva pilde, n-ar fi îngăduit nici o mişcare naţională, religioasă, şcolară, etc.

În Serbia sunt socotiţi ca trădători toţi aceia care scot la iveală pe Românii din Serbia. “Ei (Românii) trebuie să fie nebăgaţi în seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unei probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioasă.”

Un govern care nu îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi bisericească supuşilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decăt să inăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice împotrivire mai dârză, care ar putea să aibe un răsunet în străinătate.

Dar, Românii din Sebia speră că de acuma înainte obiceiurile trecute vor înceta.

Principiile wilsoniene care au fost premiate de toată lumea şi mai ales de poprul sârb – aceste principii în numele cărora Iugoslavii, toţi – atâţia câţi sunt – cer să fie alipiţi la regatul sârb, – trebuie să fi adus la împlinire şi în aceea ce ne priveşte.

Nu Sârbii sunt aceia care ar putea să ne oprească de a cere acest lucru. De aceea, noi cerem de la Conferinţa pentru Pace, pe temeiul principiilor wilsoniene, dreptul de a fi alipiţi la fraţii noştri liberi din regat. Acesta este pentru noi singurul mijloc de a ne asigura libertatea noastră naţională şi singura noastră chezăşie că nu se vor mai pune piedici libertăţii nostre şcolare, religioase şi politice. Noi vrem să cerem să ni se dea ceea ce s-a dat şi altor ramuri ale poporului Iugoslav.

Noi locuim pe însăşi frontiera care desparte Serbia de România şi teritoriul pe care îl ocupăm alcătuieşte un fel de eşind în mijlocul teritorilor româneşti. Acest fapt îndreptăţeşte năzuinţele noastre şi dă o mare tărie dreptului nostru care se trage din principiul wilsonian.

Noi ne-am vărsat sângele fără precauţie pentru Serbia în cele două Războaie balcanice, de la 1914. Divizia românilor din Timoc a fost citată printre cele mai brave, în lupta disperată împotriva inamicului comun. La rândul său, poporul sârb ne datorează libertatea şi neatârnarea, pe care le-am câştigat prin sforţările comune, la care au luat parte fraţii noştri care au murit şi cei care au supravieţuit, acei care au luptat în Serbia, în România ca şi în Austro-Ungaria. Ei prin grelele lor sacrificii, ne-au răscumpărat dreptul la libertate.

În acest război a curs prea mult sânge şi prea multe milioane de oameni au murit lupând împotriva impilării, pentru ca odată pacea încheiată, să mai rămână, fără pricini întemeiate, popoare sau părţi de popoare, subjugate, ca noi.

Dacă mai este dreptate la fel pentru toată lumea, noi, pe temeiul ei, cerem de la Conferinţa pentru Pace să ni se facă dreptate şi avem convingerea că cererea noastră nu poate fi înlăturată.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

29.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!


[1] V. Tih. Georgevici: „Kroş Naşe, Rumune”, Belgrad, 1906.

[2] L’Ethnographie de la Turquie d’Europe, p.17.

[3] „Românii şi popoarele Balcanice”, Pârvan, Papahagi, Buc. 1913, pag. 25.

Anunțuri

3 Răspunsuri

  1. buna ziua,
    sunt roumin de la sarbi cred ca roumini de la noi sunt supt influenta sarbeasca;

    politica sarba face maximum se nu fim altaceva deca sarbi pentru ca o se fie o recensie de populatie la timp;

    Serbia ajunge cu frontierele din anul iaste 100 de ani pentru ca se Voivodina se revoltaze da iar ce multi sarbi din Voivodina nu sunt dacord cu ssarbi din central Serbia asa o se cauda Serbia de astezi da pentru o Serbia mare cred ca o se ramine un vis;
    se imi fiti sanatosi

  2. […] astraromana.wordpress.com/2010/01/29/revista-romanilor-din-timoc-%C2%ABastra-romana-pentru-banat-por… […]

  3. SPUNETENE ,SI SUNATE NE SE STIM DOAR SE ORGANIZUESTE ASTRA ROMANILOR VINER ,
    381 65 27 00 455
    BOJAN BARBUTE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: