Revista românilor din Timoc «Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni» Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

ADEVĂRUL ASUPRA ROMÂNILOR DIN SERBIA

De Tihomir Georgevici

(La Verite sur les Roumains de Serbie, Paris 1919)

Introducere

«Sârbii şi Românii în tot cursul istoriei lor au fost nu numai cei mai buni vecini, dar şi prieteni încercaţi. O singură dată, la 1394, poporul sârb a luptat împotriva Românilor, într’o vreme când Domnii Sârbi, în calitatea lor de vasali ai Turciei, au fost nevoiţi să combată pe voevodul – prinţul – român, Ion Mircea. Un istoriograf sârb, contimporan al acestui eveniment, povesteşte cum Domnii Sârbi au consimţit să ia parte la această luptă numai siliţi şi cu inima strânsă; şi cum regele Marco (1371 – 1394), (Cralevici Marco = Crăişorul Marco), faimosul erou din poezia populară sârbă, înainte de bătălie, a spus următoarele cuvinte: „Rog pe Dumnezeu creştinii (România) să iasă învingători din această luptă, chiar dacă eu aş cădea cel dintâi”.

De atunci şi în tot răstimpul lungei şi împovăratei istorii a poporului român, nu numai că o deplină înţelegere n’a încetat de a domni între cele două popoare, dar, mai mult, ele până astăzi au fost însufleţite de o adevărată dragoste. Nici marile întâmplări politice, nici războaiele, nici marile tentaţiuni, nici toate încercările Austro-Ungriei – care urmărea să bage zavistie între ele – n’au putut să zdruncine acestă prietenie.

Astăzi, în analele legăturilor sârbo-româneşti, din nou trebue să se înscrie o dată întunecată. Câţiva Români şovinişti dela Paris nu „siliţi şi cu inima strânsă” ca altădată de Domnii Sârbi, ci cu deplină libertate şi voinţă s’au ridicat pentru a răsturna şi întuneca o tradiţie ideală, pe care, într-un lung şir de secole cele două popoare vecine o păstraseră cu evlavie.

Acest fapt este foarte simptomatic. El se produce astăzi când pentru Sârbi şi Români se ridică cele mai strălucitoare zile din istoria lor şi se arată la orizont, sub cele mai vii culori, hotarele înţelegerii şi a muncii în comun, dacă vor să păstreeze ceeace au câştigat cu preţul sângelui lor şi să-şi asigure calea progresului pentru viitor. El apare tocmai în momentul când se putea crede că, odată cu dispariţia Austro-Ungariei, avea să dispară până şi umbra oricărei putinţe de a se băga zavistie între Sârbi şi Români; rămăşiţa – între ei – din vechea politică austriacă.

Un număr de şovinişti români – să trecem deadreptul la fapte – având în fruntea lor pe un renegat, au început să inunde lumea cu broşuri şi articole în care se cere: sau Românii care locuesc ţinuturile de Nord-Est al Serbiei să rămână Sârbilor, ca o compensaţie pentru Sârbii din Banat ce ar reveni Românieisau Serbia „în conformitate cu principiul naţionalităţilor” să cedeze României partea aceea din teritoriile sale care sunt locuite de Români.

Horă în sat la Zlocutea, Alexandrovac 1937

Oamenii politici români clari văzători, adevăraţi patrioţi, ca şi aceia care cunosc întinderea populaţiei româneşti din Serbia şi raportul numeric dintre Români şi Sârbi, din teritoriile sârbeşti, n-au ridicat niciodată această chestiune. Chestiunea Românilor din Serbia era pentru ei inexistentă. Până astăzi numai Austria singură o ridicase, pentru că avea nevoie ca în legăturile dintre Serbia şi România să domnească neînţelegerea. Ea a „pus degetul” pentru ultima oară la 1913 – 1914, arătând ţinuturile Serbiei de Nord-Est, „ca pe un tărâm de expansiune naţională şi legitimă a regatului român”. Dar „România niciodată n’a voit să asculte această voce de sirenă”.[1]

După ce această politică tradiţională a Austriei, a început să fie reînviată la Paris, câţiva intelectuali sârbi s’au grăbit să o şi înăbuşe în interesul Sârbilor cât şi în acela al Românilor. Pe un ton foarte moderat, într’un fel cu totul prietenesc, sprijiniţi pe dovezi, au arătat lipsa se adevăr, de logică şi partea absurdă din pretenţiunile şoviniştilor români şi acelora care au voit să meargă pe urmele politicei austriace de învrăjbire dintre Sârbi şi Români.

Din nenorocire acest lucru nu li s’a părut acestora îndestulător. Ei s’au dedat deci la o muncă şi mai puţin lipsită de scrupule. Peste noile broşuri şi articole publicate prin ziare, au înfiinţat:

„Un Comitet Naţional al Românilor din Timoc” şi o „Ligă pentru desrobirea Românilor din Timoc şi din Macedonia”; ei au redactat un „Memoriu al Românilor din Serbia„ pe care l-au înaintat la Conferinţa pentru Pace şi în care cer ca Serbia de Nord-Est să fie cedată României.

Toate aceste pretenţii, Sârbii nu le-au luat în seamă. Ei ştiu că lumea nu este atât de naivă ca să creadă pe cuvânt o mână de oameni, care pot fi patrioţi foarte sinceri şi convinşi, dar pe care îi orbeşte interesul. Ei mai ştiu că la Conferinţa Păcii se cunosc foarte bine partizanii unor asemenea tendinţe, iar chestiunile asupra cărora urmează să se hotărască sunt bine cunoscute.

Eu însumi, cu privire la aceste agitaţii, aşi fi scris nici un cuvânt, dacă n’aşi fi fost provocat. La 1906, publicasem o dare de seamă a unei călătorii făcute prin ţinuturile din Serbia, locuite de Români, cu datele şi impresiile pe care le putusem culege în grabă. În „Memoriul Românilor din Serbia”, pe care şoviniştii români l-au înaintat la Conferinţa Păcii, ca şi în cele câteva broşuri scrise spre a aduce dovezi pentru pretenţiunile pe care le ridică pe seama drepturilor ce le-ar avea România asupra ţinuturilor din Nord-Estul Serbiei, au săvârşit această nedreptate – cu toate că mi-au făcut onoarea de a invoca autoritatea mea ca fiind aceea a unui autor „bine cunoscut” pentru studiile sale, etnografice, care „a publicat asupra lor (a Românilor din Serbia) o broşură scrisă într-un spirit ştiinţific şi imparţial” – au săvârşit, zic, această nedreptate, de a scoate din cartea mea unele pasagii, de al le potrivi şi de a le comenta într-un chip atât de arbitrar, încât ele, aşa cum sunt înfăţişate, nu dau nici datele adevărate, culese de mine şi nici adevăratele mele impresii. Judecând după scrisa lor, s’ar părea că şi eu, cu privire la problema Românilor din Serbia, apăr teza lor. Iată, deci, motivul pentru care nu pot rămâne nepăsător. Nu am la îndemână lucrarea mea despre care este vorba mai sus, spre a putea purcede la comparaţii şi spre a putea scoate la iveală datele şi impresiile mele cele adevărate, aşa cum sunt descrise acolo. Totuşi cunosc şi îmi amintesc foarte bine acele date şi impresii asupra Românilor din  Serbia. Mai mult: eu m’am dedat unor studii şi unor cercetări asupra lor încă din 1906; am călătorit în ţinuturile sârbeşti locuite de Români; am studiat cu deamănuntul literatura lor aşa încât voi arăta aici, pe scurt cunoştinţele mele asupra Românilor din Serbia şi de astă dată „într-un spirit ştiinţific imparţial”.

Aceste cunoştinţe pe care le-am căpătat prin călătoriile mele, nu numai că nu vor schimba cu nimic datele şi impresiile mele din 1906, ci dimpotrivă ele vor sprijini şi le vor întări şi mai bine.

În chipul acesta, chestiunea Românilor din Serbia va fi şi mai lămurită.

PENTRU CE S-AU AŞEZAT ROMÂNII ÎN SERBIA

Serbia de Nord-Est şi mai cu seamă judeţele: Pojarevaţ, Craina, Timoc şi Morava, cu toate că au o populaţie în mare parte sârbească, sunt deasemenea locuite şi de un însemnat număr de Români. Aceşti Români sunt noi veniţi acolo, imigraţi din România şi din Banat, de unde şi numele de Ţărani (dela ţara sau Ţara Românească) şi de Ungureni, din Ungaria.

Vechii colonişti romani, care se găseau în număr mare, în mai toată Peninsula Balcanică au dispărut cu desăvârşire din Serbia, încă din sec al XV-lea, fără să fi lăsat vreo urmă, aşa că ei nu au nici o legătură cu Românii care locuesc astăzi în Serbia. Singura amintire care a rămas dela vechii colonişti romani, se păstrează până astăzi în denumirile geografice, care, în mijlocul unei populaţiuni curat sârbeşti, par surprinzătoare: Starivlah (Român bătrân), în Serbia de Sud-Vest; Vlaşca ravan (Platoul român) pe Copaonic; Vlaşco pole (câmpia românească) în judeţul Podunavia; Şerbanovaţ, în judeţul Niş. etc.

Este interesat de constatat că aceste vechi denumiri geografice româneşti sunt foarte rare în ţinuturile în care locuesc astăzi Românii din Serbia. Prin urmare, între cei vechi, adică coloniştii romani din Serbia şi Românii de astăzi nu există continuitate: aceştia din urmă fiind veniţi mai târziu.

Teritoriul în care locuesc astăzi românii din Serbia era, înainte de venirea lor, curat sârbesc. El ţinea în întregime de vechiul stat sârbesc. Acolo se găsesc vechile mănăstiri sârbeşti: (Fundaţia lui Lazarevici, 1389 – 1427); Tuman, Bucovo, Vitcviţa, Manastiriţa, Vratna. Însemnate mine sârbeşti se găseau acolo, pe care cântecele naţionale sârbeşti le pomenesc şi astăzi cu mândrie şi a căror amintire este încă vie în numirile geografice: Rudna, Glava, Zlatovo, Zlot, Maidan-Cuceaina, Ceaşca a cărui nume se trage dela minierii germani – Saxonii – care lucrau în aceste mine: Timocul – (pârâul de aur) din cântecele naţionale sârbeşti. Toate cimitirele vechi din epoca dinaintea venirei Românilor sunt în întregime sârbeşti. Toate epitafele sunt sârbeşti şi nu privesc decât pe sârbi.

Românii când au venit spre a se aşeza în Serbia de Nord-Est, au dat peste Sârbi fie localnici, fie veniţi de curând din ţinuturile sârbeşti dela Sud-Vest şi dela Sud. De unde au continuat să vină chiar şi după aşezarea Românilor, până în epoca cea mai apropiată de noi. Cea mai bună dovadă că lucrurile s’au petrecut în felul arătat, o găsim în toponimia care pe tot cuprinsul Serbiei de Nord-Est ca şi în plăşile: Craina, Cliuci, Poreci, Ţârna Reca, Zvijd, Omole, Pec, Stig, Mlava, etc. este toată sârbească. De pildă, pentru munţi avem: Ţârni –Vrăh, Sto, Miroci, Velichi, Crah, Lescovici. Pentru râuri: Porecica-Reca, Crivovirschi-Timoc, Pec. După cum nume sârbeşti avem şi pentru aproape toate numirile de sate, zic „aproape” pentrucă sunt sate locuite de Români cari au nume turceşti: Tabacovaţ, Geanievo, Iacubovaţ, Mustapici, etc.. Nu sunt decât puţine sate care au denumiri româneşti (Valaconie, Clocoşevaţ, şi alte câteva). Dar pentru fiecare din ele se cunoaşte atât epoca întemeerei lor cât şi obârşia numelui: Restovaţ, Bor, Duoca, Racova-bara, Boloetin, Cobişniţa, Ţărnaica, Manastiriţa, Topolniţa, Slatina, Cameniţa, Duboceani, Vârbiţa, Rişta, Glogoviţa, Podvârşca, Graboviţa, etc.. În sfârşit, tradiţiile locale, cu privire la unele sate, ce se păstrează atât la Sârbi cât şi la Români, dovedesc deasemenea că Românii au venit şi s-au aşezat în ţinuturi curat sârbeşti. Aceste tradiţii privesc numai  personagii istorice sârbeşti şi întâmplări în legătură cu istoria sârbă. (Tradiţia mănăstirii Gornac cu Prinţul Lazăr, a mănăstirii Tuman şi a culei Miloşava, cula lui Miloş Obilici; a satului Şetonia cu prinţesa Miliţa; a satului Izvariţa cu bătălia dela Cosovo; Marcova –crâşma-Crâşma lui Marcu, şi Miroci cu Maro crăişorul, etc.).

De alminterea, Românii din Serbia, ei înşişi ştiu că aşezarea lor nu este aşa de veche. În această privinţă fiecare familie îşi are tradiţia ei. Toţi ştiu că sunt colonişti; toţi ştiu de unde au venit. Mulţi dintre ei ştiu chiar locul de unde sunt băştinaşi, precum şi rudele pe care le-au lăsat în satul lor.

Prima pricină care a îndemnat pe români să se aşeze în Serbia este următoarea: ca urmare a năvălirii turceşti şi a stării de plâns în care i-a adus domnia turcească, locuitorii din ţinuturi întregi, în actuala Serbie s’au văzut nevoiţi să-şi părăsească vetrele şi să-şi caute adăpost pe cealaltă parte a râurilor Sava şi Dunăre. Atunci a fost nevoit să fugă cu seamă un mare număr de locuitori din Nordul-Estul Serbiei. Aceata s’a petrecut mai ales în jumătatea secolului al XVIII-lea. Din această pricină, partea de Nord-Est a Serbiei şi-a văzut populaţia rănită. Rodnicele câmpii ale Dunării, ale Timocului şi ale Moravei; munţii aşezaţi între văile acestor râuri; pădurile şi bogatele păşuni din aceste ţinuturi nu puteau să rămână deşarte. Puţin câte puţin ele au început să se populeze cu noi locuitori veniţi din ţinuturile Serbiei de Sud-Est şi dela Sud. Aceste emigrări uneori au ajuns până în Bulgaria apuseană de astăzi. Cam pe timpul acela se socotesc şi începuturile aşezătii Românilor în ţinutul Nord-estic al Serbiei.

Românii, în afară de teritoriile deşarte din Serbia de Nord-Est care îi îmbiau, mai aveau şi alte pricini ale lor care îi făceau să-şi caute adăpost în Serbia. Din nenorocire ele nu pot fi amintite fără groază şi îmi pare foarte rău că sunt silit să ridic pentru o clipă pietrele de pe mormintele generaţiunii de Români fără suflet, care au gonit pe ţărani din căminurile lor şi a căror amintire, ea singură face să roşească generaţiile României de astăzi, care au despre onoare un simţământ atât de înalt.

Românii din Serbia nu sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte venetici. Ei au fugit din ţara lor, cum s’ar spune, numai cu cămaşa pe ei, fără să fi adus cel mai mic lucru, fiind mulţumiţi doar de a-şi putea scăpa viaţa şi onoarea.

Până la mijlocul sec. al XIX-lea, ţăranii Români sunt exploataţi chiar de către Români. De aceea libertatea care s’a dat ţăranilor în România, pe la mijlocul secolului al XIX-lea , a fost numită „desrobirea ţăranilor”.

Lăsând la o parte chestiunea obârşiei robiei ţăranilor din România – de o însemnătate mai mică – eu voiu arăta aici pe scurt numai starea lor. Tot pământul României era împărţit între boeri, biserică şi ţărani liberi. Munca pe proprietăţile boerilor şi ale bisericei era făcută de către ţăranii Români şerbi care erau legaţi de aceste proprietăţi şi duceau viaţa grea de robi. Numai ţăranii liberi erau stăpâni pe pământurile lor. Puţin câte puţin însă, prin mijloacele cele mai destrăbălate, boerii şi clerul au isbutit să pună stăpânire aproape pe întregul pământ al ţării. Războaiele împotriva Polonezilor, a Ungurilor, a Turcilor, şi a Tătarilor; răzoaiele lăuntrice dintre dintre Munteni şi Moldoveni, anii de recoltă proastă, boalele molipsitoare, apucăturile primitive ale poporului, toate aceste la un loc au dus pe ţăranii liberi la o istovire economică silindu-i, ca să trăiască, să facă datorii. „Dar afară de boeri şi de feţele bisericeşti alţi împrumutători nu erau”. Cu chipul acesta sub paşii moşnenilor a căscat prăpastia cametei. Neputându-şi plăti datoriile, atât ei cât şi proprietăţile lor au căzut în mâna cămătarilor.[2]

Nedreptatea şi părtinirea tribunalelor au venit şi ele în sprijinul cămătarilor. Astfel, ţăranii liberi au fost izgoniţi de pe pământurile lor, chiar şi atunci când ele nu erau apăsate de nicio sarcină. Li se cerea să aducă actul de proprietate, deşi se ştia că multe dintre pământuri ajunseseră a fi proprietăţile ţăranilor de pe temeiul dreptului de stăpânire. Neputând aduce dovezile cerute se pomeneau goniţi de pe bunurile lor. „Acolo unde se găseau acte de proprietate scrise, boerii sau prepuşii prinţului le falsificau sau le distrugeau. Şi atunci când, cu toate aceste înşelăciuni, moşneanul putea să ajungă până la divan, el acolo, găsea, în boierii cari erau judecători şi parte, pe aceiaşi oameni cari îl despuiaseră şi acum îl judecau, tot ei fiind aceia cari aduceau la îndeplinire hotărîrea: adică judecători şi pârâtori. La această jefuire clerul sprijinea pe boieri şi boierii sprijineau clerul; curtea şi biserica îşi împărţeau prada. „Să răpeşti unui ţăran bucata de pământ era un titlu de onoare. O poliţă trasă în stima publică”, zice un scriitor român din prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Nota noastră

La nota noastră, încheiem aici Partea I a memoriului depus de către Serbia la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care majoritatea este opera lui Tih. Georgevici.

Cititorul neavizat va observa, comparând cele două memorii, că între ele există o deosebire ca de la cer la pământ. Până şi autorul Tih. Georgevici, care la 1906 dase la lumina zilei note de călătorii la românii din Seriba, fără să amintească, în calitate de om de ştiinţă, vreun cuvânt că ei sunt vlahi, cum se vorbeşte astăzi în cancelariile sârbeşti. În partea dedicată memoriului, chiar şi un român care n-are idee despre problemele sociale din România şi de istorie a românilor din Balcani, în sec. XVII-XVIII, când sârbii îi salvează pe românii timoceni de la «robia boierească», vom observa că autorul acesta, la început nedocumentat şi sincer, ajuns la Conferinţa de Pace, a exagerat lucrurile, într-atâta încât românii timoceni sunt nişte «venetici» ajunşi în Serbia, iar ei sunt autohtoni. Întreaga pledoarie a acestuia în legătură cu suferinţele ţăranului român n-au nici o legătură cu prigoana şi discriminarea oromânilor din Timoc de la 1833 şi până astăzi.

Autorul, idee n-are de istoria românilor timoceni, găsindu-şi refugiu să umple foile memoriului cu argumente copilăreşti, întrucât se vede că el nici nu ştia că sârbii au venit în Timoc de la 1690-1725; la fel şi în Banat.

Vom publica partea a II-a cu note critice şi vom ruga ca Ministerul de Externe al României şi al Serbiei să numească dintre parlamentarii lor câte o comisie ajutată de specialişti din cele souă ţări, iar alta din partea Parlamentului de la Strasbourg al O.N.U., nu de politruci, care să facă cercetări în sudul Dunării la românii din Timoc şi sârbii din Banat şi să vadă cine sunt veneticii şi cine sunt băştinaşii. Poate că se vor găsi şi oameni de ştiinţă la sârbi, care să vadă că întreaga populaţie din dreapta Dunării de la Costolaţ, fostul Viminacium, şi până la Calafat, Vidin şi valea Dunării, românii au stăpânit valea Dunării întreagă în trecut şi azi. Vor învăţa confraţii noştri sârbi, că românii din dreapta Dunării, în Evul Mediu trăiau în aceste provincii Sud-dunărene în care nu veniseră încă sârbii şi bulgarii. Poate că atunci istoricii şi politrucii de la Belgrad vor afla că pe acest teritoriu sunt cele mai multe vestigii romane decât în restul peninsulei Balcanice şi încă mai pot vedea picioarele podului împăratului Traian, pod pe care nu l-a zidit nici Miloş Obilici, nici Cralevici Marco, nici Sf. Sava şi nici cei care fabrică o nouă istorie pentru sârbi ca să provoace discordie şi ură între cele două naţiuni. Vor mai afla în fine, ca la 1560-1833, deci 273 de ani, românii aceştia din Timoc, deveniţi sârbi peste noapte, s-au bucurat de protecţia sultanilor turci, recunoscându-li-se o provincie autonomă numită Margina, care este un fapt istoric scris şi văzut, auzit şi despre care pot să înveţe copii la şcoală şi la universităţi, pentru că este un adevăr indubitabil.

Doamne-ajută, ca în această iarnă geroasă, să se trezească vecinii noştri sârbi, zicem vecini, de la 1833, pentru că până aci, sârbii n-au o piatră de mormânt pe pământul nostru; iar toponimele care sunt amintite provin de dată mai recentă de la preoţii ortodocşi sârbi (de la Maxim Radkovici încoace) care abia de la anul 1733 se întind în această provincie.

Pg 13/64- vol. Poezii Poetice Cotidiene (Ratomir Marcovici) Ratan Golesîn, Râmnicu Vâlcea la edit. Adrianso

Un monument roman viu lui Cristrea Sandu-Timoc

Săpând pentru a pune temelia

Bibliotecii oraşului Belgrad

constructorii au dat de un zid

a unui ediuficiu roman.

Acest zid se află acum

în sala de la subsol

denumită Sala Romană-

în eat se organizează de obicei

întâlniri, serate literare.

Dânsul a sosit cu întârziere,

când Sala Romană era deja plină.

S-a strecurat printre cei care

stăteau în picioare la intrare

A trecut printre cei care

Ocupau locurile pe scaune-

Şi-a scos pardesiul

l-a pus pe Zidul Roman

şi s-a rezemat de Zidul Roman.

Ce imagine fantastică-

După aproape 2 000 ani

s-au reîntâlnit la Blegrad

Un zid, adică un monument roman

Şi poetul Adam Pusloici

un român din valea Timocului-

Adică un monument roman viu!

Date biografice

Ratomir Marcovici este român din regiunea Timoc-Homole, Serbia de răsărit. A studiat la Facultatea de Litere din Secţia Românistică  belgrşi a fost numit profesor de limba român întru sat românesc din faţa Belg numit Ofcea. L-am cunoscut prin 1972 prima dat ă când era student şi venise la un congres sârbo-iugo-român la Pancevo. Se poate vb despre el mult şi multe, dar cu altă ocazie. S-a născut în satul Racova –Bara nu departe de orăşelul Cucevo din Homole-Timoc, cea mai lăturalnică regiune din Serbia, unde regimurile monarhiste înfiinţase o zonă numită Siberia sârbească, unde se făceau deportările patroţilor. În ceastă regiune nu s-a văzut tren, vapor, târziu s-a văzut maşina şi bicicleta; de aceea era una din regiunile româneşti aproape uitată.

O probă că ţinutul acesta era foarte vechi şi unde se mai păstrează portul dac ca o reminiscenţă, după părerea mea, se mai zice şi astăzi când există petreceri o binecuvântare la mesele deosebite: când românii ridică paharul se spune «Să trăiască Ţara Românească!» Un asemenea monument important istoric e greu de identificat în spaţiu şi timp.

Ratomir a mai fost şi la alte şcoli prof de limba rom, bineînţeles nu în sate româneşti din Timoc, unde limba română este interzisă în şcoli. Scria poezii pe care le publica în ziarul Lumina din Vârşeţ (eu le citeam la Timişoara).

Niciodată nu s-a lăudat că este român. După ce s-au întărit comuniştii şi eu am plecat în lagăr comunist am rupt legăturile şi ne-am auzit târziu. El a apărut ca interpret de limba română la hidrocentrala P de Fier I.

Astăzi se află la pensie, a scris câteva volume de poezii şi mai multe articole în presa sârbească şi românească despre românii subjugaţi de sârbi şi aflaţi într-un proces de deznaţionalizare forţată. A scris despre românii subjugaţi din Serbia. Un timp nam mai auzit de el apoi s-a mutat cu serviciul ca interpret la Porţile de Fier 1.

Scriitorii din România nu i-au prea dar mare importanţă şi nu i-au recunoscut meritele şi nu l-au preţuit ca  pe Adam Pusloici din Cobişniţa care la început s-a recomandat la Timişoara că este român şi e fericit ca poate scrie în limba maternă. Era un simpozion anual al scriitorilor români şi sârbi lână Ohrid  la Struga, oraş aproape curat aromânesc din Macedonia.

Este important că sârbii au inventat un oraş central agreat de ambele ţări şi anume, Struga de lângă Ohrid, despre care un scriitor român n-a făcut vorbire arătând cu mâna spre acest centru de cultură, în care mai mult se îndepărtează românii de «pater patrieæ« decât se apropie, uitând atât de aromâni cât şi de românii din Timoc.

Totuşi Adam Pusloici, colegul nostru, de poezie şi de artă, are şi meritele lui, deşi nu l-a interesat de românii din Timoc, care ar fi putut să le aducă un mare sprijin moral, fiind vice-preş al Asociaţiei Scriitorilor din Iugoslavia. Ajunge membru corespondent al academiei Române şi în cele din urmă, se rezimă de o piatră întrun forum roman din Belgrad în care este amintit, chiar şi cu aceste păcate ale lui, şi totuşi mă simt onorat lângă un poet sârb ca Adam Pusloici să vină lângă mine la Zidul Roman în Biblioteca de sub pământ din Belgrad.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

29.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!


[1] La Roumanie, 27 Noembrie, 1914, No 4632

[2] Elias Regnault, „Histoire Politique et Sociale des Principautes Danubiennes”, Paris 1855

Anunțuri

Un răspuns

  1. TIMISOARA… TREZESTE ROMANII DE PRETUTINDENI !!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: