Despre Românii Noştri III

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

Despre Românii Noştri III

Tihomir Georgevici

Domnul Milan Jivcovici, învăţător la Podgoraţ, mi-a dat să cercetez «Letopiseţul  Şcoalei din Podgoraţ, plasa Bollievaţ, judeţul Timoc», scris de defunctul Mihail S.T. Rizici, între 1890-1900, vestea lui care merge până la Ministerul Instrucţiunii Publice. Dar acesta este un lucru secundar. De aceea copiez, transcriu şi public numa ceea ce pe noi ne interesează. Deşi mă îndoiesc foarte mult că toate datele din letopiseţ ar fi exacte, totuşi le public, că faptele care au fost notate pe loc, deşi pare-se mai mult din auzite dela localnici, decât din observaţii personale:

«Satul Podgoraţ, se spune în acest letopiseţ, în actuala lui înfăţişare nu este cel vechiu. Numele lui pentru prima oară a fost pomenit abia pe la începutul veacului al XVIII-lea; în veacul al XVIII-lea se pomeneşte de Podgoraţ, dar nu despre acest Podgoraţ, ci despre o localitate cu totul alta, care astăzi nu mai există.

La gura râului Zlot, pe malul drept al râului Ţârna, se întinde o minunată câmpie şi acolo era aşezat satul Podgoraţ. Era un sat curat sârbesc, după cum mărturiseşte şi numele lui. În vaţ, iar ceva mai departe satele: Vârbovaţ, Zvesdan şi alte câteva care astăzi nu mai există.

Locuitorii acestor sate erau Sârbi curaţi, veniţi din vilaetul Cosovo. Erau Sârbii aceia care, răspunzând la chemarea lui Arsenie Şacabente, au pornit spre Sirmia şi Backa şi care, alungaţi de acolo de armata turcească, s-au răspândit care încotro. În timpul acela Craina şi Ţârnareca se socoteau ca Emin-Sultanie, ocrotite de principesele imperiale, socotite de Turci ca sfinte. Ţinuturile acestea se bucurau în Imperiul turcesc de anumite privilegii şi înlesniri ceeace era o momeală pentru nenorocitele raiale care îşi căutau un acoperiş şi un adăpost. Şi astfel s-au aşezat în aceste ţinuturi aproape pustii, acoperite cu păduri. Atunci au venit şi s-au aşezat aici: Lasoviciani, Lonovicianei, Vârbovciani, Planinciani, Zvesdanţi, Sumbracofciani, Răgoghiani, Vrajovrânciani, Raiciani, etc.

Iar unii au trecut Timocul aşezându-se în ţinutul Vidinului, în satele: Cosovo, Brachevaţ, Zlocuchiane, Capetanofţe şi altele.

În epoca aceea, pe timpul războaielor şi atotputerniciei lui Pasvagi-Oglu, mulţi săteni şi’au părăsit vechile lor vetre şi au pornit mai înspre interiorul Serbiei, iar în locul acestora s’au grăbit să vie Sârbii românizaţi din Banat şi din România care se refugiaseră acolo mai demult, lăsând Ţârnareca pustie. Acei din Banat se numesc: Ungureni. Ei au ocupat ţinuturile păduroase dela Miroci şi până la Bollianiţa, pe când cei din România, care se numesc Ţărani – din Ţara Românească – au ocupat satele părăsite, aşezate dealungul râurilor Timoc şi Ţârnareca.

Atunci locul unde se afla vechiul Podgoraţ s’a pierdut. Numai câţiva din săteni, locuitori de baştină (Arsenievicii, Novacovicii, Stefanovicii) au fugit cu vitele lor şi s’au dus în apropiere de Mălinic şi acolo, în jurul puternicelor izvoare au întemeiat noul sat Podgoraţ, unde mai târziu, venind din România, s-a aşezat peste ei o masă de Români şi astfel satul cel nou încetul cu încetul s-a românizat.

Haiducul Vellico, la începutul carierei sale, tocmai de aici, din acest sat, şi-a început operaţiile sale care s’au încheiat în mod atât de fericit, prin înfrângerea beiului dela Podgoraţ. De aci el şi-a continuat apoi activitatea şi a izbutit să cureţe într’un chip fericit Ţârnareca de Turci. Alături de acest glorios luptător, în primele rânduri, erau Podgoricenii şi Grigovirţii, iar drumurile, tăiate de către haiducul Vellico prin aceste păduri, pe atunci impracticabile, îi poartă şi astăzi numele.

În secolul al XIX-lea satul Podgoraţ era loc de reşedinţă al întregului ţinut, care, totdeauna, a purtat numele de Ţârnareca, iar acuma se numeşte Bollievaţ; aceasta din pricina micului şi neînsemnatului târg Bollievaţ.

Bogaţii bei turci din Podgoraţ aveau proprietăţi întinse pe care păşteau un mare număr de vite. Cunoscută rasă de oi numită Crivovir, considerată în Serbia ca cea mai bună, a fost adusă, în aceste regiuni, de Pasvagi-Oglu şi răspândită în popor prin mijlocirea beilor.

La Podgoraţ, încă din vremuri vechi drumul era bun şi satul avea o populaţie numeroasă. Turcii îşi aveau aici conacele, iar beii culele. În sat există şapte fântâni, foarte frumoase, care dau o apă de munte minunată. Toate aceste fântâni au fost zidite de Turci cu mâna de lucru a raialelor. Întreaga putere turcească pentru acest ţinut, pare să fi fost concentrată la Podgoraţ, – cel puţin aşa bănuia haiducul Vellico şi de aceea, – pentru eliberarea ţinutului Ţârnareca- el, tocmai de aci ş’a început acţiunea.

Cu sfârşitul domniei turceşti, satele Podgoraţ şi Claviniţa îşi pierd încetul cu încetul din importanţa lor. Neînsemnata localitate Bollievaţ – mai bine zis din satul Dobruievaţ – se ridică şi astăzi îl vedem reşedinţă de plasă, cu poştă, cu telegraf şi cu alte instituţiuni administrative.

La 1875 satul Podgoraţ număra peste 1 800 capete de birnici şi era cel mai mare sat din Serbia. Dar în urma pătrunderii Turcilor în ţinutul Ţârnareca, câţiva cherchezi izbutesc să ajungă până în Podgoraţ, îi dau foc, jefuesc o parte din sat apoi repede se întorc înapoi. Sătenii care ş’au văzut locuinţele jefuite s’au mutat mai spre Nord de satul Podgoraţ unde au întemeiat un nou sat care astăzi se cheamă Bagovina. Acest sat are 400 de capete de birnici, o şcoală primară de băieţi şi una de fete.

Actualul Podgoraţ, numără până la 900 capete de birnici, are biserică, primărie, şcoală primară de băieţi şi de fete cu 5 clase, şi 2 parohii deservite de 2 preoţi.

Locuitorii sunt destul de avuţi. Au vite, însă, din punct de vedere moral nu stau aşa bine, ci din zi în zi tot mai rău.

Tipul, portul, obiceiurile şi mai ales sărbătorirea zilei onomastice sunt o dovadă că locuitorii din satul Podgoraţ sunt de naţionalitate sârbească.

Alungaţi din vetrele lor, în urma marilor năvăliri turceşti, care erau puternice, mai ales pe lângă Sava şi Drina, Morava şi pe malul Dunărei, aceşti oameni se refugiau când în mica Românie de astăzi, când în munţii din Ardeal, de unde când lucrurile se linişteau se înapoiau; apoi fugeau din nou, până ce într’o zi s’au pomenit cu eliberarea lor de sub turci… În această fugă ei se amestecau cu Românii dela care au luat limba şi unele obiceiuri dar nu toate (sic! n. tr.).

Trăind în păduri, pe lângă turmele de oi, unde se năşteau dar nu se botezau, se căsătoreau, fără însă a se cununa, furând din alt sat – dar nu din al lor – jefuind şi punând mâna pe avutul altuia, ucigând, dând foc, fugind de serviciul militar, călcând poruncile autorităţilor etc. Acesta este idealul lor (al celor din Podgoraţ). În chipul acesta concep ei raiul pe pământ.»

(…)

«Auzisem de mult despre zicătoarea locală : „Ghe la Zlot pana Podgoraţ numa morminte de oţ” (dela Zlot până la Podgoraţ, numai morminte de hoţi), dar nu ştiam că hoţilor familiile le ridică până şi monumente. Chiar defunctul meu tată, care servise câţiva ani ca preot la Bresovaţ, îmi povestise despre un faimos haiduc care trăise cu 30 şi ceva de ani în urmă şi haiducise în împrejurimile satului Zlot, anume Nicola Făţar, care, cu tovarăşii lui făptuise multe crime. Haiducia în aceste locuri, până nu de mult, nu era lucru rar. Dar haiducii de aici se deosebesc de cei din Serbia şi Apus, care pe lângă tot odiosul au în ei şi ceva poetic, adeseori de un idealism curat. Haiducii de aici sunt adevăraţi oameni fără suflet, tâlhari ordinari, ucigaşi netrebnici, de cea mai urâtă specie, care ucid fără milă, ca nişte fiare, trăgând chiar şi din ascunzişuri, fără vitejie, ca nişte laşi. De aceea eu cred că vorba românească oţ (hoţ) întrebuinţată în aceste ţinuturi este greşit tradusă prin cuvântul sârbesc haiduc. În limba românească hoţ are mai mult înţelesul de fur şi tâlhar, pe câtă vreme pentru ceea ce noi numim haiduc şi ei întrebuinţează tot acelaşi cuvânt de haiduc, care însemnează luptător împotriva asupritorilor patriei (ca în timpul fanarioţilor etc.). Despre aceştia există şi cântece haiduceşti şi în genere li se atribuie cam acelaş rol care se atribuie şi la noi haiducilor de altă dată şi de acum. Românii din Serbia n’au avut asemenea haiduci şi nici actualii lor hoţi, osândiţi de legi, n-au nimic în comun cu haiducii din trecut.

Zlot este un sat mare cu o piaţă largă în centru, cu câteva cafenele, dugheni şi prăvălii de negustori.

Stând în faţa Cafenelei, la răcoare, înconjurat de câţiva săteni din Zlot, am însemnat următoarele lucruri.

Viniera Buiezilor, aşa se numesc aici zilele de Vineri, Sâmbătă şi Duminică din săptămâna Sf. Toader. Aceste zile sunt sărbători însemnate. Pentru ele, sătenii dela Zlot , Vineri de dimineaţă ies afară din sat şi se duc până la peştera din Zlot se înnoiesc şi se îmbracă, aşa cum se îmbracă Sârbii de Florii. Sătenii din Zlot, Vineri de dimineaţă ies afară din sat şi se duc până la peştera din Zlot (Gaura Lazăr). Aici cântă din cimpoi şi petrec. Trag cu puştile într’un fel de plantă numită în limba lor somina; plantă ce creşte lângă peşteră şi ceea ce cade din ea jos, duc acasă şi o dau vitelor bolnave şi chiar oamenilor, când aceştia suferă de dureri de coaste. Ce fel de plantă este această somină, din explicaţiile pe care mi le-au dat n’am putut să înţeleg, iar numele ei în limba sârbă n’au ştiut să mi-l spună. Înainte de amiază, ei se întorc în sat, unde nu îndrăznesc să joace, pentrucă fiind Vinerea din prima săptămână a postului mare sunt opriţi de preoţi. Totuşi tineretul se duce afară din sat, la câmp şi acolo joacă, pe când cei mai în vârstă se împrăştie prin cârciumi şi beau. Sâmbătă şi Duminiă, după amiază însă se poate juca şi în sat.»

(…)

În comuna Zlot am mai notat şi câteva nume româneşti de bărbaţi şi de femei. Bărbăteşti sunt: Pârvul, Ion, Truca, (Petar), Trăilă, Golup, Dragul, Iovan, Iancul, Lapădat, Vasiia, Martin, Miailo, Miai, Radul, Străin, Jurca, Simion, Flora, Alexa, Novac şi Gheorghe. Nume femeieşti sunt: Florica, Ana, Stana, Petra, Anghelia, Brânduşa, Stanca, Ruja, Maria şi Dumitra.

În urma intervenţiei autorităţilor bisericeşti astăzi nume ca cele de mai sus, nu se mai pot da copiilor, preoţii având grije de a le înlocui prin alte nume curat sârbeşti. Dar pe lângă numele sâbeşti Românii continuă – în casă şi între ei – să întrebuinţeze şi mai departe numele româneşti, pe care şi le dau singuri. În jurul unor nume de copii, acum câţiva ani, s’a petrecut, la Bollievaţ un caz interesant şi anume: medicul de plasă vaccina cei doi copii gemeni şi o româncă din plasa Bollievaţ. Când i-a venit rândul să fie vaccinaţi şi copii ei, medicul, ca să-i caute în registru a întrebat-o cum îi cheamă. Ion şi Iancu – a răspuns românca. Medicul a început să caute în registru, dar aceste nume nu se găseau. A întrebat-o din nou; ea a răspuns la fel. Atunci medicul bănuind despre ce e vorba a întrebat-o ce fel de nume le-a dat la naşul copiilor la botez? Românca auzind întrebarea, a  început să ţiue! Ţiu, ţiu! Şi n’a spus nimic mai mult. Copiii pasă-mi-te se numeau unul Gruiţa iar celălalt Bujiţa, nume pe care ea nici n’a putut şi nici nu şi-a dat măcar osteneala să le ţină minte, atât de străine îi păreau aceste nume.»

(…)

«La Românii noştri nu este lucru rar ca femeea să-şi lase bărbatul şi să se căsătorească cu altul, iar uneori să se întoarcă iar la primul ei bărbat. Moralitatea la Românii noştri este sub zero. Nici femei, nici fete cinstite nu există nici chiar la copile de 13 ani. A face pe mijlocitoarea la orice vârstă este un lucru cu totul obişnuit. Fratele să mijlocească pe soră sau mama pe propria ei fiică nu se socoteşte nici ca păcat nici ca ruşine.

În genere omenia, morala, moralitatea şi tot ce se dovedeşte la un om şi la un popor nobleţea sufletească, aici sunt însuşiri care nu au nici un preţ. Românii ca soldaţi sunt cunoscuţi din războaiele noastre. Ceace îi face să dezerteze din luptă şi să nu fie viteji nu este convingerea că ei nu trebuie să moară pentru Sârbi. Nu. Este laşitatea de animal, lipsa sentimentului de mândrie şi de vitejie militară. Laşi în lupte, laşi au fost şi când au fost pedepsiţi şi osândiţi pentru acest lucru. Pietatea (religiositatea) la ei este un lucru aproape necunoscut. La biserici nu se duc decât atunci când după concepţiile lor superstiţioase cred că ar trebui să se ducă. Hoţia, beţia, curvia, bătaia sunt lucruri obişnuite. Când au un ban, până şi femeile se duc la cârciumă şi acolo beau până ce isprăvesc toţi banii, îmbătându-se în aşa hal, încât după aceea se dedau la fapte care nu se pot pune nici pe hârtie. După concepţia lor până şi crimele sunt nimicuri; ba chiar şi acele omoruri brutale, sălbatice, fioroase. „E în stare să te omoare pentru o lulea de tutun” se zice, adeseori la noi despre Români. Şi de nu le-ar fi frică de urmările faptei lor, omorurile s’ar ţine în lanţ, de vreme ce şi aşa nu se dau în lături de la crime. Am avut prilejul de a vedea în mâinile autorităţilor criminali Români. Ei nu se sinchiseau de loc că sunt criminali. Nu-i mustră conştiinţa. Li se pare un lucru banal. Li se pare chiar curios că sunt daţi în judecată. Numai pedeapsa cu moartea îi mai nelinişteşte puţin.»

(…)

«Poezia este îndeobşte partea slabă a Românilor noştri.

Le ei în general se cântă puţin, şi dacă se cântă, cântă mai mult femeile. Toate cântecele lor sunt femeeşti şi se cântă, pe cât am putut observa, aproape toate pe o singură voce, având pe deasupra un ton într-un fel jalnic, melancolic şi tânguitor. Aşa sunt în genere ariile Românilor noştri. Cântecele de vitejie, cu toate că am întrebat despre ele, par a nu prea fi, ca şi cum s’ar fi stins.»

Observaţii la Partea a III :

Ne referim la satul Podgorţ, un toponim pur sârbesc, la vărsarea pârâului Zlot în Timoc. Autorul T. Georgevici spune din capul locului că datele pe care le are de la localnici s-ar referi la un sat într-o altă vatră, sat pur sârbesc. Provenienţa acestor localnici sârbi este de dată recentă, de la 1690, de la prima invazie colonizatoare organizată de Patriarhul sârb Arsenie Cernoevici al III-lea, când o parte din sârbii de la Cosovo, abandonându-şi casele, satele şi bisericile de spaima ciumei, care măturase o parte din populaţie, s-au aşezat aici pe mai multe vetre, şi e posibil ca în fruntea lor să fi fost un preot, care a botezat satul «Podgoraţ» – adică «Sub Munte». Important pentru autor este faptul că funcţionarii care dau informaţii, ţin neapărat să arate că satul a fost sârbesc şi că veştile sunt de dată prea recentă, încât nu prezintă nici o importanţă din moment ce nu există document scris.

În ceea ce mă priveşte, pot şi eu să fiu un martor de ocazie, şi să amintesc că, Haiduk Velcu, la 1804, născut în satul Planiniţa (Munitşor) sat bulgăresc, era haiduc renumit în Craina. El devine important pentru că folosea un butoi cu focul aprins, la care îi dădea drumu de pe deal spre grajdurile begului de atunci. Acesta se sperie şi fuge încât revoluţia se întinde spre Dunăre şi Timoc; la românii din provincia autonomă Margina, care avea o existenţă de peste 300 de ani şi care încet, încet, a fost cunoscută sub denumirea de Revoluţia din Craina lui Haiduk Velcu. De fapt, Haiduk Velcu era un simplu ţăran bulgar curajos care vroia să se elibereze de sub turci. Adevăratul comandant al armatei de revoluţionari a fost Nicola Abraş din satul românesc Bucopcea de lângă Negotin, care fusese instruit de Tudor Vladimirescu, şi ajutat atât de fratele lui, Pavel Vladimirescu care luptă la Malajnica şi-i bate pe turci la 1807. Aceiaşi răsculaţi români şi sârbi vor purta lupte cu turcii la Cladova, unde se va afla din partea românilor Tudor Vladimirescu şi din partea sârbilor Petar Dobârneaţ.

E posibil ca locuitorii care au venit de la Cosovo să fi căutat vetre de aşezare şi în alte localităţi de pe Timoc şi valea Dunării, se aminteşte chiar şi satul meu Zlocutea în care ar fi venit sârbi, dar despre care n-am auzit vorbindu-se şi nici n-am văzut vreun sârb în acest sat, ori la Cosovo şi altele.

Dacă totuşi au fost sârbi care s-au revărsat de la Cosovo spre Dunăre, aceştia trebuie să fi fost din satele sau metohele de la Cosovo, unde mai sunt români şi astăzi.

Există la Cosovo mănăstirea Naupara, unde pe metohele existente lucrează şi astăzi români, lucrători medievali, încă neasimilaţi, deci e posibil ca din această regiune să fi venit o parte în Timoc şi o parte în Banat, lucru care se poate demonstra prin probe dialectale că sunt cosoveni.

Autorul presupune că ţinutul Timocului Negru, unde Radu cel Mare a înălţat 10 biserici şi mănăstiri din care se păstrează numai vreo 4 şi în plus renumitul conac a lui «Radul Beg», care era de fapt Radu cel Mare şi care în jurul anului 1500 construia bisericile şi mănăstirile, nu pentru sârbi, ci pentru români care se pare normal şi pe care l-am putea crede dacă am fi de bună credinţă. Însă, intelectualii sârbi n-au nevoie de argumente, sunt suficiente părerile unor moşi şi babe care mai au ceva în memorie. Însă adevărul este că în această zonă, nici astăzi nu sunt sate sârbeşti, dar atunci.

Nimeni nu contestă existenţa lui Vellico, care este o apariţie mesianică decât aportul militar pe care l-a adus. Sârbii se tem să amintească originea bulgărească a acestui erou şi fac şi alte confuzii: ei nu amintesc că la Malainica, la Negotin, unde au avut loc luptele cu turcii, au participat generali ruşi şi armata românească de panduri. Avem probe de căpetenii de români, care s-au evidenţiat în aceste înfruntări.

Este ciudat că istoricii sârbi cred că restul lumii crede ce spun ei şi de aceea îşi făuresc o istorie pe care nu fac dovada că au realizat-o singuri. În ceea ce priveşte pe Osman Pazvan-Oglu de la Dii-Vidin, el n-avea ce bogăţii să găsească în micile cătune sârbeşti, care nu aveau o vechime nici de 100 de ani şi nici o avere ca să poată s-o jefuiască. Adevărul este că acest Paşă răzvrătit poartă cu sultanul Serim al III-lea trei războaie, pe care le câştigă, deşi dispunea de o armată de vreo 16 000 de răsculaţi împotriva sultanului, iar acesta avea vreo 80 000 de soldaţi.

Albanezul acesta ajuns la gradul de Paşă la Vidin, adică general de armată, se bucura de un anumit respect pentru actele de bravură, repurtate cu armata imperială. Napoleon, personal, îl sprijinea pe Pazvan-Oglu să ajungă un fel de rege al populaţiei dintre munţii Balcani, Timoc şi Dunăre, populaţie, care în majoritate era de origine românească. El n-avea ce să jefuiască de la săracii sârbi, care-şi luaseră lumea în cap, fie din cauza bolilor, adică a ciumei, fie din cauza unor persecuţii turceşti.

Felix Romuliana-Gamzigrad, vestigiile datează din timpul împăratului Galerius care a avut mamă de origine dacă numită Romuliana. Azi cetatea este renovată.

După cercetătorii români şi străini ar exista în regiunea dintre Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, regiune cu populaţie majoritar românească, peste 1 800 de puncte notate ca vestigii romane. Să enumerăm câteva, care n-au nici o legătură cu slavii sau cu sârbii: Cele 4 Tabule Imperiale de la Dunăre, Podul Împăratului Traian, prima Biserică Romană de la Aquæ, probabil de la Prahova de azi, numită de romani – Deci şi Decebalum cu renumita fântână de pe malul Dunării, Felix Romuliana de la Gamzigrad, Bononia-Dii-Vidin,  Viminacium Costolaţ, Naisus – locul de naştere al împăratului Constantin cel Mare, eliberatorul creştinismului (313) d.Cr. şi multe altele fiind cele mai importante ruine rămase de la strămoşii noştri romani. Aproape fiecare sat stă pe o vatră strămoşească daco-romană. Ei bine, autorul nostru, cu toate meritele pe care le are, că a scris această, carte este prea de tot să lase impresia că populaţia majoritară autohtonă nu sunt urmaşii daco-romanilor, ci sunt sârbii neaoşi, veniţi de la Cosovo, aducând pentru românii din Banat şi din Timoc o mare binefacere.

Nu contestăm întru totul acuzaţiile lui Tihomir Georgevici, care avea pe tatăl său preot în satul Brestovac lângă Bor. E posibil să existe şi oameni fără suflet să devină haiduci sau lotri, să mintă, să fure să înşele. Mai grav este că educaţia pe care a imprimat-o biserica de-a lungul timpului, fiind sârbească, oamenii rămân cu beteşugurile lor primitive şi pe care ei le socotesc ca ceva normal, ceea ce înseamnă că biserica ortodoxă de la Zlot sau Podgorţ nu şi-a făcut datoria, pentru că oamenii pot fi creştinaţi, cultivaţi şi luminaţi şi în mod liber.

Spre deosebire de statul sârbesc se observă că metehnele pe care le au românii din Serbia, au caracter individual şi crimele lor sunt individuale şi abuzurile şi nerespectarea legilor este tot un semn că poporului nu i se face educaţia necesară; deci, după cum este statul sârbesc de crud şi de abuziv, faţă de drepturile românilor, la fel sunt şi românii faţă de stat.

Despre statul care ne urăşte, Iugoslavia de ieri adică Serbia de astăzi, va trebui să ne aducem aminte de ceea ce a spus la 1876 Leon Gambetta, marele om de stat al Franţei, care se afla în călătorie de studii la Zăiceri în Timoc şi la Belgrad:

«Îmi închipui, în răsăritul Europei o schimbare de frontiere care să permită reunirea tuturor românilor din regatul României. Prin toţi românii, înţeleg pe cei din Bucovina, din Ungaria şi chiar din Serbia şi Macedonia». (Aurel Cosma-Istoria Banatului, Timişoara, cap. Prietenia Iugoslaviei,  p.87, cf. Tudor Teodorescu-Branişte: Oameni Celebri, p. 51)

Din cunoştinţele noastre şi alte cărţi îmi amintesc că Leon Gambetta, când a ajuns în satul Zlot, despre care T. Georgevici spune că e sat de hoţi şi haiduci, a stat de vorbă cu locuitorii şi s-a convins că sunt români. Cu această ocazie ţăranii din Zlot l-au primit cântându-le imnul Franţei «Marseilleza», ceea ce l-a impresionat profund. Iar la Blegrad, când a ajuns în 1876 a vizitat Consiliul Comunal rostindu-se cuvântul de salut de către un «românovlah» sau aromân numit Nuşu, singurul care ştia ceva franţuzeşte din Serbia. Consiliul Comunal, era alcătuit din 2 sârbi şi 12 vlahi. Probabil că la 1876 Belgradul încă era locuit de români, nu erau asimilaţi şi n-am auzit ca un străin care să fi scris note de călătorii sau să fi cules folclor să folosească cuvinte înjositoare ca hoţi, haiduc şi jefuitor, nu ştim pe cine puteau să jefuiască hoţii din Zlot şi din apropiere, când ţinutul era complet românesc şi asemenea amintiri înjositoare n-am auzit deşi am stat în Zlot 2 săptămâni. Ar trebui să amintesc şi faptul că în 1942, în ziua de 8 septembrie, am văzut satul Zlot bombardat de trupele germane, care puseseră mâna pe vitele mari, boi şi vaci să fie transportate pentru hrana armatei germane. Ţăranii au opus rezistenţă, s-au luptat cu soldaţii germani şi fiecare şi-a luat până la urmă animalul, iar satul a fost bombardat. Imi amintesc că în ziua aceea, anume am stat la masă la restaurantul din centrul satului invitându-i pe Inspectorul Şcolar şi pe Primar la o mică agapă.

T. Georgevici este bine intenţionat, el vrea să scrie o primă carte de orientare «Printre Românii Noştri» din Serbia-Timoc şi ne dă şi informaţii uneori interesante. Face referiri la recunoaşterea provinciei autonome Margina pe care sârbii au numit-o Craina, atunci când a fot ocupată şi colonizată, pentru prima dată la 1690-1875. Ei bine, autorul nu are informaţii certe despre istoria acestei provincii, dar vi-o spun eu acum. În jurul anului 1560 prima soţie a Sultanului, Emina, la care el ţinea cel mai mult dintre soţiile pe patul de moarte iar sultanul aştepta ca un cetăţean din imperiu să găsească un leac şi s-o mântuiască, s-o scape de la moarte. E posibil după unii să fi fost bolnavă de cancer şi s-ar zice că  a fost tratată de un cioban român timocean cu bujgheţelul sterp (în româneşte dedeţelul sterp) care înfloreşte cam odată cu ghiocelul şi viorelele. Drept recunoştinţă a proclamat provincia din dreapta Dunării ca stat autonom cu principi românovlahi numişi de sultan.

«Ţinuturile acestea se bucurau în Imperiul turcesc de anumite privilegii şi înlesniri ceeace era o momeală pentru nenorocitele raiale care îşi căutau un acoperiş şi un adăpost… Şi astfel s-au aşezat în aceste ţinuturi aproape pustii, acoperite cu păduri». Privitor la citat, ţinuturile respective la anul 1741 se aflau sub administraţia otomană şi nu erau momite cu cine ştie ce bogăţii ca să-şi părăsească, casele vetrele stărbune, bisericile şi mănăstirile de la Cosovo. Cum după cum se observă clar, Arsenie Ceroevici n-a avut nici un conflict cu turcii pentru a fi obligat să mute populaţia de la Cosovo între Morava-Timoc, deci în dreapta Dunării, unde în vremuri medievale era provincia Podunavia, fără picior de sârb. În ce priveşte depopularea ţinutului din cauza turcilor sau a unor epidemii, nu poate fi vorba pentru că ţinuturile acestea nu erau abandonate de români. Aici Radu cel Mare încă la anul 1500 mai construia cele 10 mănăstiri între munţii Artani, Timocul negru şi Timocul Alb; apoi satele româneşti din Timoc şi astăzi sunt cu sute şi mii de locuitori mai mulţi decât în satele sârbeşti care n-au nici un fel de rădăcini în provincia Margina sau Craina. Toţi sârbii sunt colonişti, aduşi intenţionat  ca să ocupe această provincie de către Arsenie Cernoevici, toate se dezvoltă după un plan pentru că jumătate din cei 40 000 de colonişti rămân pe teritoriul  dintre Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, iar altă parte a populaţiei din valul de colonizări trece Dunărea, ocupă Banatul  şi Voivodina.

Nu se cunoaşte în peninsula Balcanică sau aiurea o populaţie care să fi fost colonizată provizoriu sau pe o perioadă de timp şi după aceea să se fi întors la vetrele lor, lucru pe care sârbii l-au făcut. Trebuie remarcat faptul că această mare mişcare de populaţie a fost dirijată spre Banat şi Timoc de un patriarh  într-un timp în care Serbia nu exista ca stat. Ei au urmărit expansiunea în nordul Dunării, în Banat şi Voivodina, dar şi în Sudul Dunării în provincia învecinată cu gândul că vor ocupa aceste teritorii prin mulţimea coloniştilor de la Cosovo, iar la Cosovo vor veni sârbi din alte părţi.

Ciudăţenia mare este că T. Georgevici, un om cu studii serios avea intenţia să scrie o carte de căpătâi documentată, însă el, fie a inventat ideea, fie a împrumutat-o de la alt cărturar sârb naţionalist să justifice existenţa populaţiei româneşti în dreapta Dunării între Morava-Timoc prin aceea că ei nu sunt români, ci sunt sârbi care au fost deznaţionalizaţi în Vlaşka şi în România, iar acum când s-a născut prilejul să-şi facă un rost pe nume, s-au întors pe meleagurile străvechi părăsite cândva. Menţionăm partea aceasta, pentru că şi alţi istorici sârbi sunt convinşi că sârbii au fost primii locuitori ai ţării româneşti, care au fost românizaţi de-a lungul secolelor şi care s-au întors în partea lor străveche, în Serbia de răsărit. O asemenea teorie copilărescă poate fi  numai în scrierile sârbeşti.

Acum vreo 2 ani, un alt autor de la poliţia politică probabil, a inventat o altă teorie şi anume, că populaţia românească dintre Morava-Timoc, ca şi cea din România îşi are originea în Siberia şi după ce s-a românizat în nordul Dunării, le-a fost uşor să  se mute peste Dunăre şi să se aşeze în localităţile sârbeşti de azi.

Nu ne impresionează şi nici nu ne îngrijorează salvanţii aceştia impostori care fac de râs naţiunea sârbă şi care cred că istoria se scrie ca şi când ai scrie un roman, fără documente, fără probe.

Pentru cititorul revistei noastre, care vrea să cunoască adevărul, el se întreabă ce i-a apucat pe cărturarii sârbi şi pe politicieni să ţintească istoria românilor din Banat şi Timoc şi să conteste până şi continuitatea poporului român în Dacia, însă nu se întreabă cu ce dovedesc sârbii că sunt primii prinţi când n-au nici o probă. Aş fi recunoscător aceluia care ar găsi o singură probă, din care o să rezulte că românii din Serbia dintre Morava-Timoc sau dintre Timoc şi mare din Bulgaria sunt urmaşii slavilor; ei sunt atât de fanatici încât găsesc justificare pentru orice contra-argument folosit pentru promovarea drepturilor românilor din dreapta Dunării. Ei n-au nevoie să boteze râurile, munţii, oraşele nici măcar dacii care au stăpânit aceste ţinutiri din vremuri imemoriale nu s-au gândit să se ducă în Asia şi să ceară adeziunea viitorilor colonişti.

N-aş spune că românii nu sunt capabili să mintă, să fure sau să comită o crimă, însă prin cartea «Printre Românii Noştri», vede în românii noştri nişte criminali şi hoţi. De fapt ei nici azi nu recunosc crimele de genocid din Croaţia, din Bosnia de la Slebrniţa, Kosovo şi alte meleaguri pe care ei, sârbii le-au administrat şi i-au învăţat pe balcanici să fie criminali, să jefuiască, să ucidă, pentru că ei numai aşa pot să stăpânească micile provincii pe care le mai au în Serbia actuală.

Dar dacă vor continua să conteste etnogeneza noastră, deşi le-au sârbizat numele de familie şi de botez, dacă vor continua să înveţe copiii, mamele şi părinţii sârbeşte şi bulgăreşte încă de la naştere, prevedem un sfârşit dramatic pentru aceste exhibiţii politice.

Noi credem că însuşirile de popor criminal ş.a.m.d. nu s-au vindecat de frica justiţiei, pentru că sunt rarităţi, iar lotria şi haiducia, care în regiunea timoceană au existat până prin 1975 (?), au încetat datorită dezvoltării civilizaţiei şi nu datorită şcolii sârbeşti sau bisericii sârbeşti.

Un caz ieşit din comun s-a întâmplat acum vreo 3 ani, în sărbătorile Crăciunului în satul Cameniţa Mică, nu departe de Negotin. În noaptea sărbătorilor, un preot sârb din Mihailovaţ, împreună cu un patriot sârb viteaz, un adevărat erou, au făcut o incursiune politică prin restaurantele din zonă; la restaurantul Cod Lage (La Vapor) din Cameniţa Mică, românii petreceau ziua onomastică a unui consătean. Patriotul sârb şi preotul i-au surprins cântând româneşte şi le-au reproşat că nu sunt în România să cânte româneşte, ci sunt în Serbia. Drept rezultat, a fost că patriotul sârb şi preotul ortodox sârb, înfuriaţi au pus mâna pe sărbătorit şi l-au dat cu capul de ciment, acesta dându-şi sufletul după lovitura primită. Nu se ştie cum merge procesul şi dacă există proces, dar se ştie că d-l Dimitrie Crăciunovici din partea mişcării democrate a românilor din Serbia a ridicat problema public şi s-a trezit cu un proces de calomnie din cauza preotului ortodox sârb. Cum va scoate cămaşa fostul colonel din armata mareşalului Tito, nu ştim. Socotim că exemplul acesta este concludent cât de cruzi pot să fie sârbii şi cât de îndurători pot să fie românii.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

12.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!