Printre Românii Noştri II

Tihomir Georgevici

(partea a II-a)

Ni s-a mai povestit cum în satul Balanovţa (plasa Zaglavaci, jud. Timoc) un mort când este dus la groapă, babele stau de veghe ca nu cumva preotul să  întoarcă spre a privi mortul, căci într-un asemenea caz ar mai muri cineva din casă.

Cu acest prilej, aşa în treacăt am întrebat de nu cumva s-ar găsi prin partea locului, niscavia ruine. Şi în această privinţă am notat următoarele:

La Jejeviţa, la graniţa Dobrinovaţului, se găsesc ruinele a nu ştiu cărei vechi cetăţi, despre cate poporul zice că ar fi latinească. Aici s-au descoperit multe monezi romane de aramă şi se zice că s-ar mai fi găsit căte una de aur. Pe colina Grădiştea, tot la graniţa Dobrinovaţului, se mai găseşte încă o cetăţuie veche, despre care n-am putut afla nimic mai mult. Pe teritoriul Dobrinovaţului la locul numit Selişte, ţăranul Radovan Gheorghevici a desgropat nişte ruine dintr-o veche biserică şi din această pricină i-a mers faima de prooroc. În prima Vineri si Duminica din lună vin la dânsul şi la bisericuţa lui o mulţime de oameni nevoiaşi ca să ceară alinarea nenorocirilor lor. Autorităţile l-au dat în judecată pentru acest lucru, dar lumea şi credinţa au rămas mai departe cu dânsul. În satul Mirofştiţi, la nord de satul Mirova, deasemenea au fost descoperite ruinele unor vechi biserici.

Asemenea ciudăţenii, ca un ţăran să desgroape ruine de biserici în satul lui sau în împrejurimi, la noi nu sunt lucruri neobişnuite. Eu cred că în ţara noastră rar să nu fie locuri unde un ţăran să nu fie dat la iveala ruine fie din întamplare fie mai ales pentru că i s-au arătat în vis sau i-a fost prezise:  prezicere prilejuită de faptul că, înainte chiar de a fi fost facute săpături, locul cu pricina era poreclit: „Tărcfina”, „Ţărcfişte”, „ţărcfa” ; sau din pricină că se vad urme sau ca se vorbeste despre asa ceva. Asupra acestui fenomen am staruit, explicandu-l prin sugestie.

Înainte de ameză am vizitat şcoala primară din Bollievaţ unde, pe lângă copii de sârbi, învaţă şi căţiva românaşi de prin împrejurimi. În clasa întâia a scolei primare de baeţi, am rugat pe domnişoara învăţătoare sa pună pe şcolarii români să-mi cânte, în limba maternă, veunul dintre cântecele care le sunt mai dragi. Micuţii după ce s-au sfătuit, ne-au recitat doua versuri dintr-un cântec, dupa spusele lor, cum nu mai e altul. Iata-l:

„Cum che strigă? Mămăligă!

Cum che cheamă? Surbi zama.”

Am plecat din Bollievaţ, după amiază, îndreptăndu-ne spre Valaconie, care este primul sat mergând din Bollievaţ, spre Bretsovacica-Bania. Cum în ziua precedentă fuseserăm obosiţi prea tare, acum nu ne grăbeam. Am hotarat ca Valaconie, ce se găseşte la o ora depărtare la Bollievaţ, sa ne fie loc de popas. Abia plecat din Bollievaţ pe drumul care merge urcând pe munte, dacă-ţi întorci privirea înapoi şi în jur în faţa ochilor iţi apare o panoramă măreaţă, ce multă vreme nu o poţi uita. O puternică impresie iţi produce muntele Râtan (la români se numeşte Artan), care de aici, se vede în toată măreţia lui, de la poale până la vârf, ca şi de la un capăt la celălalt, cu toate ramificaţiile lui. Ratanul văzut din această parte nu este asa de gol, aproape pleşuv, cum ne-am obişnuit să-l vedem de la Soco-Bania şi din alte locuri de unde se arată numai partea lui dinspre sud. Dinpotrivă, partea lui dinspre nord este îmbrăcată cu o frumoasă pădure de brad, cu iarbă abundentă, aşa că el ne pare mai puţin sălbatic, în raport cu munţii stăncoşi ai căror schelele de piatră, printre pământul năruit, par nişte oase care ies dintr-o rană deschisă.

De la Bollievaţ, în drum spre Valaconie începe să apară românii, pe care sau îi întălneşti pe drum sau îi vezi muncind la câmp. De la prima ochire, ei pot fi recunoscuţi după îmbrăcăminte aşa încăt nu e nevoie să-i cauţi ca sa-i descoperi. De aceia excursiunea noastra începe de fapt aici.

Pe la ora cinci eram in satul Valaconie unde ne-am aşezat la răcoare în faţa cărciumei. Ca în aproape toate satele româneşti – mai ales acele care sunt aşezate dealungul drumurilor – pe oriunde am trecut, se aflau câte una sau mai multe cărciumi, toate la fel pe care, de obicieiu le exploatează proprietarii clădirilor. Acestia mai totdeauna sunt Români localnici mai isteţi, mai cuminţi şi mai harnici decăt ceilalţi. Unii din aceştia s-au stabilit  venind de la oraş sau dintr-un alt sat oarecare şi prin dibăcia, îndemanarea lor faţa de autoritaţi, ca şi prin tărcoale date în jurul tăranilor, profitând de nepăsarea, neglijenţa şi adeseori lenevia acestora, au ştiut să facă ca sătenii să-şi lase la ei pănă şi ultimul ban, mai cu seamă pentru rachiu, pe care românii îl beau cu plăcere mai toata ziua. Şi astfel, pe seama acestora, cârciumarii ştiu să-şi agonească un frumos capital şi să devină cei mai chiaburi oameni din sat, făcând comerţ cu ridicata şi cu ţârâita şi având cele mai bune ţarini, păduri proprii, livezi şi vite.  Trăesc şi adeseori duc în casă o viaţa pe jumătate orăşenească. Chiar şi în satele care nu sunt aşezate la margine de drum cârciumile sunt tot aşa de multe. Pe alocurea, aceşti cârciumari sunt mari bogătaşi cari ţin în mâna lor totul.

Valaconie este un sat mare. După recensământul din 31 decembrie 1900 el numără cam 2100 locuri la 375 numere de case. In afară de învăţători, de preoţi şi de vreo câţiva străini veniţi din altă parte şi căţiva ţigani, toţi ceilalţi sunt români.

In faţa cârciumii am oprit pe câţiva tărani şi am intrat în vorbă cu ei.

Altă dată, îmi povesteau ţăranii, satele Valaconie şi Podgoraţ făceau un singur trup, care se chema Paralovo şi care este aşezat pe râul Timoc, la locul şi astazi numit Paralovo. Mai demult, când turcii au năvălit în ţinutul acesta, locuitorii din Paralovo au fost nevoiţi să fugă care încotro; unii din ei s-au dus şi s-au aşezat unde este actualul sat Podgoraţ, iar alţii mai la vale, pe lăngă râul Valconie, unde era mult anin  (alnus glutinosa). Şi din cuvintele: vale cu anin, s-a format numele noului sat Valaconie.

Ca în toate satele româneşti din Serbia, şi la Valaconie românii serbează slava, pe care o numesc praznic. In România slava nu este cunoscută, iar cuvântul praznic este de origine slavă şi însemnează:  1) Fest(tag),  2) Leichschmaus. Românii din Banat serbează ţi ei slava pe care o numesc tot praznic.

Din obiceiurile de la Valaconie am însemnat:

Crăiţa. Acest obicei corespunde obiceiului nostru Cralliţa (regina). In vremea veche pe timpul Rusaliilor (saptamana Sf. Treimi), la Valaconie umblau prin sat crăiţe, care cântau şi jucau.  Ţăranii aduceau în faţa lor pe cei bolnavi şi ele îi sgâlţăiau spre a-i lecui. Acest obiceiu a dispărut astăzi cu desăvărşire, dar mulţi işi mai aduc aminte de dânsul. El s-a stins cu mult înainte de războiul sârbo turc.

Collinda. (colind, din cuvantul latinesc calendae, înseamnă în limba românească de azi, cântec de Crăciun = Weinachtslied şi mai înseamnă a te duce din casă în casă pentru a cânta cântece de Crăciun şi a primi daruri). Acest obiceiu corespunde obiceiului nostru (sârbesc) coleda. El se săvărşeste în ajunul Crăciunului. In ziua aceea, dis de dimineaţă, copii în vărstă de 10 până la 12 ani se adună la un loc, iau câte un baţ în mână, anume pregătit pentru această ocazie de părinţii lor. Aceste beţe se împodobesc cu acest prilej, cu desene. După ce li se jupoaie scoarţa până ce rămâne partea albă dinăuntru, în jurul băţului, un tip de spirala, se înfăşoară o pandlică de tei. Băţul se ţine pe foc până ce părţiile goale se înegresc. După aceea se scoate pandlica de tei si pe băţ rămâne un desen negru  care se încolăceşte în jurul băţului. Capetele băţului se despică şi în despicătură se trec fire de lână albă sau colorată. Înarmaţi cu aceste beţe, copii umblă prin sat, din casă în casă, strigând: “Chiu, chiu!”. Când  dau de o casa, cântă:

Buna zeo la ajun                               Buna ziua la ajun

Pentru ceas bun,                               P’ntru sas bun

Calusei, mielusei                               Calusei, mielusei,

Vitei, purcei                                       Vitelei, purselei

Sanatate, bogatie,                              Sanatache, bogatache

Oi la strunga,                                    Oi la strunga

Bani la punga!                                   Bani la punga!

Când au isprăvit de cântat, capătă carne de porc şi colaci. Fiecare casă frământă cu acest prilej căte 40 de colaci care se numesc colindreţi, (adica colaci de Craciun = Weinachtskucken), care se impart copiilor. Aşa se colindă până la amează. Darurile căpătate – în ziua acea fiind post- copii le mânăncă abea de Crăciun.

Carlliestat. Este un obiceiu care se practică în ajunul Bobotezei. Se adună câteva fete şi însoţite de câţiva tineri se duc din casă în casă  unde cântă şi suna din clopoţei. Pentru carlliesat sunt anume cântece. Acesta este unul dintre ele:

Cârllielesa!

M delliesa

Site rare

Ieşi afare!

Site gease,

Tun n case

Boii, grau

S ntregrau

Oi linoase

Vaşi latoase.

Ceaa  ce in limba literara româna s-ar pronunţa altfel:

Chiraleisa

Sită rară,

Eţi afară,

Sită deasă,

Tună n casă

Boii, grâu

Şi între grâu

Oi lânoase,

Vaci lăptoase!

După ce au ispravit de cântat fetele râmăn în faţa casei, iar baieţii intră în casă, unde sunt dăruiţi cu făină, carne, brânză si slănină. Dupa ce, tot aşa rând pe rând, au trecut pe la mai multe case, ei se duc într-o casă şi din tot ce au căpătat în dar pregătesc o masă, apoi mânăncă şi petrec până în zori, iar când se luminează de ziuă se duc la biserică.

Pe mine mă interesa tot ce era în legătură cu viaţa naţionala, şi cu obiceiurile, însemnând deosebirile din punct de vedere naţional, pe cât era cu putinţă, intr-o asemenea excursie făcută în grabă. Cum în faţa cârciumei din Vaconie se găseau căţiva ţărani, eu mi-am notate şi unele părţi din îmbrăcămintea lor cât şi a femeilor.

Imbrăcămintea bărbătească. (pollie voinişesc =  ţoale voiniceşti, în România s-ar numi haine de bărbat sau haine bărbăteşti). Se compune din următoarele părţi:  opinca (plurar: opinşi), cuvânt format din slavonescul opinc (plurar: opanţi), pe care le lucrează din piei crude, într-un chip neândemânatec şi foarte neartistic.  Obiellie = obiele (singular: obeala, cuvânt luat din vechia slavona: obion =  a infăşura (plurar: obiti) pe care le lucreaza din ţesătură de lână; calţuni = călţune (singular: călţuni). Cuvânt de origine neo greacă şi din italianescul calzone) cusuţi dintr-un ostav alb aşa încăt să pară nişte ciorapi. Şorec = ciorap (plural: şoreşi). Origina acestui cuvânt nu imi este cunoscută. Soreşii se fac din postav alb. Croiala este în felul croielii pantalonilor cu craci, peste tot de aceiaşi lăţime, care coboară din pâmănt şi acoperă calţunile. Pe alocurea soreşii sunt asa de lungi încăt este nevoie să fie suflecaţi. Lungimea soreşilor este socotită ca o modă, un fel de risipă şi lux, iar unele sate se poartă şi suflecaţi de o palmă şi chiar mai mult. Camaşa (din latinescul camasia) este făcută din pânză de cănepă. Camaşa, dar numai cea bărbătescă se mai numeşte si c’lţan. Mâneşi = mâneci (singular: m’nica, din latinescul manica); gullier (din ungurescul guler) şi pieptar, toate umplute cu o cusătură pe car o numesc r’uri (râuri). Unele cămăşi mai ales la femei, de obiceiu sunt foarte frumoase si sunt înr’atat îmbrăcate de rauri bine lucrate, încăt brodarea lor trebuie să le fi luat mult timp, multă osteneală şi pierdere de vreme; Şiştori (şiştoare = ţesătură de lână); Cura = curea (din latinescul coriigia), care se incinge peste şiştoare; Zabun (zabun din turcescul zibun), haine de postav alb, care ajunge până la genunchi, cu mânecile până la coate. Peste ea în jurul mijlocului, se încinge brâul. Aina , haina, (din sârbescul halinia), parte de îmbrăcăminte de postav alb, seamănă cu paltonul, se îmbracă de peste zabun, fără cingătoare; izmenie (izmene). De obiceiu Românii nu poartă izmene, rare ori câte unul le îmbracă vara în locul şoreşilor.

Pe cap vara se poartă checie (tichie). E un fel de pălărie roşie din ţesătură de lână care seamănă cu fesul turcesc. Iarna se poartă caşula (căciulişa din albanescul caşulia şi latinescul caşula). Imi mai amintesc ca la Valacone orişice român mai poartă şi brişeag (briceag, din slavonescul brici), lucrat de făurarii ţigani, cu scoarţele groase din coarne de bou. Tineretul şi oamenii mai maturi care vor să se grozăvească, să fie cum zic ei “măreţi”, poartă la pocioare multe aţe (din latinescul atia) din par negru de capră. La toate acestea se adaugă, aproape în mod obligatoriu, mica lulea românească, cu coadă, scurtă, pe care nicodată nu o scot din gură. Tot timpul fumeaza cel mai prost şi cel mai tare tutun, şi scuipă. Românii îşi găsesc în fumat cea mai mare plăcere a lor. De când, din pricina monopolului, tutnul s-a scumpit, ei o duc foarte greu. In luleaua lor mică pun câte puţin tutun apoi îl fumează cu multă economie, iar cand li s-a isprăvit şi nu au ce cumpăra altul, se mulţumesc să pună în lulea puţin jeratec şi trag fumul de zgură ce s-a format în ea. Iar când s-a terminat şi zgura atunci scot şi coada, o încălzesc pe jerarec şi trag fumul din zgură din coadă, până când se termina şi ea. Principalul este să ţină ceva în gură şi să le miroasă ceva care trebuie, să semene puţin, a fum de tutun.

Imbrăcămintea femeilor. (tollile mueresche = toale muiereşti. In România s-ar numi haine de femei sau haoine femeiesti). Se compune din: opinci bărbăteşti, obiele bărbăteşti; calţuni ca la bărbaţi; şoreşi. Şoreşii  la femei ating genunchii, au talpă şi se încalţă la picior întăi şoreşii apoi calţunul; cămaşa care se cheamă numai cea purtată de femei, a bărbaţilor numindu-se – c’litan– ; manuş ghe p’ndza (mâneci de pânză) din cânepă, cu mânecile până la palmă sau până la cot, toată impodobită cu râuri: şi pe mâneci şi la guler, şi prinprejur şi la piept; cheba (gheba) de postav de lână în formă de cămaşe dar fără măneci, se poartă numai iarna; opreg (pl.oprej), fotă în culori, din ţesături subţiti de lână. Româncele poartă câte doua fote, una în faţă şi alta în spate. Acestea sunt uneori aşa de frumos colorate, fie în timpul ţesutului, fie în urma prin cusături, ca într’adevăr sunt tare frumoase. Coloritul fotelor româneşti şi a cămăşilor ar putea face obiectul unui examen special şi al unui studiu, care, sper, ar fi interesant în multe privinţe şi socot în special cu privire la originea modelului acestui colorit aşa de variat, care pe cât am putea observa nu este la fel la toţi românii: nici în ce priveşte combinaţia culorilor, nici ca formă a liniilor, nici ca mărime şi nici în ce priveşte gustul cu care au fost lucrate. Aina, este la fel ca şi cea bărbătească. Haina femeiasca ajunce ceva mai jos de genunchi, aşa că vara când femeile umblă fără ciorapi, gleznele rămân descoperite.

Pe cap femeile şi fetele poartă plecher – ceva asemănător cu târvellile purtate de femeile noastre din Morava şi din regiunile Sudice ale Serbiei. Apoi poartă şapţa. Şapţa  este o maramă  care se poartă peste tervellie.  Şapţele  erau purtate numai de femei. In fine, propoada (broboada) o maramă cu care se înfăşoară. Seamănă foarte mult cu ştergarul. De când plecherul, pentru motive de igienă, de căţiva ani a fost oprit şi nu se mai poartă.

Domnul Dragutin Mihailovici, învăţător la Valconie, a avut bunătatea să răspundă rugăminţii mele să-mi descrie obiceiurile românilor noştrii la înmormăntare. După afirmaţia lui, el le deţine de la persoane serioase cărora le sunt bine cunoscute.

Un om cand e bolnav de multă vreme şi se chinuieşte, neputând nici să se facă bine nici să moară se crede că are păcate şi nu poate să îşi idea sufletul până acestea nu i-au fost iertate. Iertarea păcatelor se face în chipul următor: bolnavul se culcă la pâmănt, îşi face semnul crucii, apoi sârută crucia. Ai casei în afară de copii, se apropie de dânsul, iar el le spune fiecăruia în parte : “Iertaţi!” şi unul câte unul la rândul lor răspund: “Să-şi fie iertat de la mine şi de la Dumnezeu!”. Dupa ce toţi pe rând au trecut prin faţa lui, ei le adresează după aceia tuturor laolaltă şi le spune tutror: “Iertaţi!”. Dupa îndeplinirea acestei ceremonii, se crede că bolnavul sau moare sau se face bine. Dacă bolnavul însă nu moare îndată dupa aceasta, se crede că cel puţin este ceva mai bine, iar dacă moare că păcatele i-au fost iertate şi în lumea cealaltă îi va fi mult mai uşor. Iar dacă şi după iertare bolnavul continuie să se chinuiască, atunci femeile iau un ciaun sau un pahar cu apă care-l descântă deasupra lui şi îi dau să bea, cu speranţa că în curând sau se va face bine sau va muri.

Românii au grijă ca nimeni să nu moară fără lumănare, căci cine moare fără lumănare, pe lumea cealaltă este despărţit de ceilalţi oameni. Acolo, el îi poate auzi iar nu-I poate vedea.  Numai în zilele marilol sărbâtori se poate întalni cu ceilalţi oameni şi-i poate vedea, altfel tot timpul rămâne despărţit de ei. De aceia orişicine din ai casei, care ajunge mai repede, în dată ce vede că bonavul îşi dă sufletul, se grăbeşte să aprindă o lumănare de ceară, pe care o pune în mâna dreaptă a muribundului ca să o ţie până îşi dă ultima suflare. După ce şi-a dat sufletul lumănarea mai are o ora doua după care este stinsă.

Când s-a vazut că bolnavul e gata sa moară, cineva după ai sâi, după voina lui, îl scaldă cu apă caldă sau rece. Scăldatul nu se face nici în casă nici în avlie, ci la câmp. Bolnavul este aşezat pe fân sau pe iarbă, dezbrăcat în pielea goală, după scăldat. După aceia este din nou îmbrăcat cu haine noi sau cu cele vechi, pentru că moartea să-l găsescă curat. Iar dupa ce a murit, a doua oara nu-l mai scaldă. Se ţine seama însă că bolnavul să nu moară gol; căci aşa gol va fi şi în lumea cealaltă. De acea scăldatul se face foarte repede. Dacă totuşi s-ar întămpla să moară gol, este îmbrăcat cu hainele noi sau cu hainele lui. Dar aceasta nu e deajuns. Pentru ca totuşi să nu se ducă gol pe lumea cealaltă – atunci când a murit gol – se cade ca după înmormăntarea unui asemenea om să se pregătească veşmintele noi care să fie dăruite unei rude sau altcuiva, destinate pentru sufletul mortului, şi abea atunci mortul va căpăta veşminte în lumea cealalată. Muribundului i se mai pune in sân un bănuţ ca să moară cu dânsul.

Dacă bolnavul sughite se crede că a şi fost pe lumea cealaltă şi îl pomenesc morţii.

Celui mort se astupă cu tămăie toate găurile corpului.

Pe locul unde mortul şi-a dat sufletul se împlântă un cui şi se sparge un ou.

Când bolnavul moare toată apa ce se găseşte în casa trebuie să fie vârsată, caci nu mai este bună, fiind apă de mort. De aceia se aduce altă apă proaspătă. La fel fac şi toţi vecinii mortuli, dacă casa lor e despărţită de casa mortului printr-un râu. Daca bolnavul moare intr-o zi de marţi, joi sau sâmbătă, atunci se crede că ar putea sa devină strigoiu. Ca să nu se întmple acest lucru, în jurul lui se răspândeşte puţină cânepă căreia se dă foc să ardă. Acest lucru se face odată la casa mortului şi de doua ori la cimtir.

Bolnavul după ce a murit, toţi ai casei din partea bărbătească işi scot căciulile şi timp de 40 de zile nu le mai pun pe cap. In acest interval de timp ei nici nu se tund, nici nu se rad; femeile îşi scot numai şapţa, iar fetele îşi lasă părul despletit.

Hainele pe cari le-a purtat mortul înainte de a fi fost îmbracat cu cele de moart, se aşează sub straşina unda rămân o săptâmănă, căci se crede ca timp de o săptâmănă mortul vine acasă şi se îmbracă cu ele. Dupa o săptâmănă hainele se spală şi se usucă şi se dau pomană sărcailor.

Mortul este asezat în casă, pe pământ, după ce mai înainte se aşterne un preş. Unii pun sub capul mortului chiar şi o pernă. Corpul de la brâu în sus şi faţa sunt acoperite cu pânză.  Mâinile mortului sunt încrucişate pe piept, iar picoarele sunt alăturate. Inainte de inmormantare, mortul este aşezat în cosciug, iar daca timpul este frumos, cosciugul e dus afara si asezat in fata casei la umbra uni copac.

Când s-a svonit că cineva a murit, la casa mortului se adună rudele mai apropiate, mai depărtate şi vecinii. Dacă cineva n-a venit, iar rudeleor mortului le-ar fi părut bine să vina este invitat. Când cineva vine la mort, aduce flori, lumănări, colac (prescure), fructe şi alte daruri. Apoi fiecare aduce atătea lumănărele câţi morţi are şi una pentru mortul în casa câruia vine. Cine nu se poate duce la casa mortului se duce la de-a dreptul la cimitir, ducând acolo aceleaşi daruri pe care le-ar fi adus la casa mortului. In fiecare casă în care a murit cineva se cheamă o femeie care serveşte şi găteşte. Cum soseşte un invitat îi dă lumănărele şi darurile, spunând care sunt pentru mort şi care pentru morţii lui. Femeia le ia pe toate, apoi, ceace este adus pentru mort, împreuna cu florile, se aşeaza în sicriu, în jurul cadavrului, pe crucie, sau pe piept, iar mortul este înmormantat cu ele în pământ. Iar ceace nu e destinat mortului ci rubedeniilor moarte ale aducătorului, nu se duce la cimitir ci se lasă la casa mortului. Apoi darurile se împart la copii, iar lumanarelele se împart bărbaţilor şi femeilor care rămân la cimitir.

Se bagă de seama cu multe grije ca nu cumva peste mort să sară vreo pisică, câine sau vreo altă vieţuitoare. Dacă totuşi aşa ceva s-a întamplat, atunci se casanesc ca vieţuitoarea care a sărit peste mort, tot peste sicriu să treacă înapoi. Prin trecerea unui animal peste mort se crede că mâncarea  gătită pentru  cină, spre a fi mâncată pentru sufletul mortului s-a spurcat.

Observatii II

In această parte a călătoriei fulger a lui Tihomir Georgevici, cititorul de rând trebuie să fie atent si să remarce intenţia autorului de a scrie ceva ştiinţific şi serios, fără a-l interesa, pănă aici, năravurile politice care pe atunci înca nu îmbolnăviseră societatea.

  • Călătorul opreşte în satul Iejeviţa şi află că acolo ar fi ruinele unei cetaţi romane pe care localnicii o numesc “la letini” , terminologie veche împrumutată de la populaţia româneasca găsită de sârbi la venirea din Asia.  In cetate au fost gâsite monezi de aramă şi de aur. In satul Dobrinovaţ dă de un ţaran care a descoperit o biserică în ruine. El a avut necazuri pentru că pe ruinele bisericii a adunat credincioşii şi le-a făcut slujbe religioase, bineînteles în limba slavă veche. Prin toate acestea autorul arată că este ceva obişnuit să dai de ruine de biserici vechi creştine pe acest teritoriu. Aproape în fiecare sat exista o vatră sau ruinele unei biserici vechi din primele zile ale naşterii creştinismului.
  • Se constată ca autorul face distincţie clara între copii de la şcoală, care vorbesc sârbeste si ceilalţi copii care vorbesc româneşte. Din frazele recitate de ei se vede clar că nu prea posedau frănturi din poezia populara. Dealtfel în zona de munte în care locuiesc ungurenii aşezaţi în Homole şi veniţi din Banat, nu exista o poezie populară prea dezvoltată încăt eu sau alţii, care vor fi încercat să culeagă din popor aceste nestemate, n-au prea găsit minele de aur la care se aşteptau. Aceasta dovedeşte că bănăţenii şi timocenii din Homole sunt mai mult lirici decăt epici deşi între ei nu exista deosebiri lingvistice chiar dacă au venit din Ungaria.
  • Cât priveşte obiceiul Crăiţele are denumire slavă, însemnează în franceză “le princesse”. Se vede că autorul nu cunoştea acest obicei care se ţine în zilele de Rusalii cu rol de vindecare în masă a bolnavilor şi căderea în trans când femeile vrăjite cad în nesimţire până la nouă ore, când mor dea-binelea, nici nu crezi că mai inviază. Dar daca depasesc  nouă ore nu mai înviază chiar dacă joacă crâiţele in jurul “apucatei” sau bolnavei. Să fie clar că sârbii sunt săraci în obiceiuri şi nu există in folclorul lor. Mult timp am crezut că am moştenit şi noi ceva de la sârbi şi anume praznicul, însă la un congres cu sârbii profesorul universitar sârb Zecevici mi-a dat o revistă de etnografie şi folclor în care arată ca praznicul este o sârbătoare română pe care au moştenit-o sârbii de la români şi nu invers. Tot la fel autorul face confuzie între coleda sârbească şi colinda românească. Ei bine, n-am vazut undeva să se fi scris sau să  fi existat colindători în vreun sat sârbesc, deşi vâd ca Tihomir Georgevici este convins că romanii au împrumutat colinda de la sârbi. Insa faptul că există în folclorul sârbesc şi în lingvistica sintagma de praznic, de crăite, de coleda şi de “lapot” sau “pripolis” (vechi obicei de omorâre a bâtrănilor, dispărut cam de 150 de ani) este o dovada că sârbii au împrumutat de la noi aceste obiceiuri arhaice pe care le-au uitat de-a lungul vremurilor fiindcă femeile lor n-au atracţie pentru sărbatori şi sacru pe care le au femeile române. Argumentul pe care-l invocăm în acest caz este acela că încă de pe la anul 1255 cănd sârbii erau catolici sub Stevan Prvovencani, apare interdicţia în biserica sârbească care spunea: “Sarbin da se ne zeni u vlasah”, ce înseamnă că femeile erau îndemnate şi saâbii

împreuna, să nu se  mai căsătorească cu româncele, pentru că pe atunci erau periculoase deoarece de acolo unde întra o femeie româna sau vlaha, familia disparea, adică se “romanizează”.  Iar în legatură cu obiceiul vechi “pripolis” arătăm că aici este vorba despre uciderea bătranilor, numită de noi euthanasia. Când are loc obiceiul? Când omul bolnav sau bătrânul ajunge la capătul puterilor îşi dă seama că va muri însă nu ştie căt va mai pătimi, atunci are loc un consiliu familiar care hotaraste omorarea bolnavului de către cel mai mare fecior. Bătrânul sau bolnavul este dus in vatra satului unde vin chinejii satului, sau primarul cu ai sâi. Bolnavul este pus pe un butuc, i se pune pe cap un mâlai, iar feciorul cel mare ia un mai de lemn, se aşează în faţa tatalui sâu îl ridică în sus şi spune atăt:

Tată, nu eu te omor cu maiul asta, ci malaiul te omoara!”. Apoi dă odată cu maiul şi bolnavul e mort. Pentru opştea prezentă şi organele oficiale în frunte cu chinezul satului acesta devine un act oficial unde deciziunea finală nu o ia familia ci primăria, comuna. La românii din Timoc obiceiul acesta nu este o crimă, pentru că s-a facut în interesul bonavului care nu mai poate suporta chinurile, iar prin acest obicei feciorul cel mare este iertat de Dumnezeu pentru că se zice că el este acela care l-a ajutat să scape de chinuri. Deci criminalul în cazu de faţa devine salvator. Obiceiul a circulat şi la românii din Oltenia mai în vremurile uitate. Inseamnă că obiceiul este vechi pe care popoarele ce au venit peste vlahi sau români n-au reuşit să-l împrumute şi au căutat să ocoleasca folosirea lui.

  • Obiceiul “carlliesat” s-a pierdut şi nu l-am întălnit nici în cercetările mele la Românii din Timocul sârbesc şi bulgaresc, dar nici la slavi. Este posibil ca acest obicei de “carlliesat” să se fi uitat cu timpul dar trebuie observat că e posibil să facă parte din obiceiurile vechi  de Crăciun.

Cititorul trebuie sa înveţe de la noi câteva lucruri inedite şi poate unice în etnologia şi folclorul nostru. Dealtfel în vorbirea curentă ne-a rămas vorba “câte bordee atătea obicee”. Noi credem ca Tihomir Georgevici a fost un om de bună credinţă la început şi s-a străduit să treacă prin zonele mai importante din Dacia Aureliană sau Timoc.

  • Ar mai fi de adăugat faptul că nu face prea multe opservaţii in legătură cu obiceiul priveghiu. Acest obicei este la toţi românii din Dacia Aureliană şi din Dacia Traiană, însă cel mai răspândit este la românii din Homole, obicei despre care etnologul nostru profesor doctor Slavoljub Gatovici a publicat mai multe cârţi  printre care şi una despre priveghi care mi s-a pârut cea mai interesantă.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

05.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: