Peripeţii Pentru a face o Donaţie

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

CIX

Peripeţii pentru a face donaţie

Mai rar se întâmplă în viaţă să vrei să donezi un lucru scump şi să n-ai cui să îl dai. Asta mi s-a întâmplat mie prin anii 1943 în timpul celui de al-II-lea Razboi Mondial. Misiunea mea era să răspândesc peste Dunăre la românii din Serbia cartea şi gândul românesc.

La început am fost doi, primul care a înfiinţat Comitetul Timocean la Turnu-Severin a fost Părintele Gheoghe Suveică din Graboviţa care de fapt a fost preot în jurul aniilor 1930 şi în satul meu. Îmi spunea Părintele că, el l-a înmormântat prin 1933 pe tatăl meu Petru din Zlocutea . Dar cum Părintele Suveică în luna aprilie 1942 a fost chemat de Mareşalul Ion Antonescu să dea un raport, după care am aflat de la colonelul Dumitru Petrescu Tocineanu şi Generalul Corneliu Dragalina că Părintele nu se ştie unde se află, deoarece s-a întâmplat ceva misterios cu el.

Părintele Gh. Suveică era reprezentanul românilor din Timoc-Serbia şi înfiinţase Comitetul Timocean la Turnul-Severin cu sprijinul Generalului Corneliu Dragalina cu scopul Unirii Ţinutului dintre Morava-Timoc şi Dunăre la România şi de asemenea Unirea întregului Banat care se află în nordul Dunării spre deosebire de Timoc aflat la miazăzi de Dunăre.

Aşadar, rămas în aşteptarea Părintelui, eu trebuia să îndeplinesc funcţiile pe care le exercita Preotul amintit.     De fapt eu eram un neisprăvit, deabea terminasem şcoala de ofiţeri de rezervă de la Ploieşti şi începând cu data de 9 iulie după ce Armata Română intrase în Razboi cu Uniunea Sovietică am fost sortit să îl urmez deşi nu aveam nici un fel de experienţă politică , iar culturală desemenea.

Însă, învăţam din mers pentru că îmi plăcea meseria, aşa treceam în fiecare lună la Vârşeţ şi la Belgrad unde aveam două depozite de cărţi româneşti şi tipăream „Foaia Timocului” în 4 pagini care se introducea în ziarul Nadejdea a românilor din Banat , circulând clandestin şi la românii din Timoc.

Traseul meu de activitate era mare, iar eu eram singur. Obişnuiam ca o săptămână să trec prin satele dinspre Dunăre de la Pojarevaţ spre Cucevo unde duceam pachete de cărţi la diferiţi cunoscuţi români de la faţa locului. Săptămâna următoare mă mutam pe traseul dintre Belgrad în Nis, Zaicear, Necotin şi Bor celelalte două săptămâni le petreceam în ţară una pe Dunăre începând de la Turnu Severin şi Mian, Gruia şi până la Gârla Mare unde de asemenea aveam câte un punct de propagandă românească la fiecare pichet de grăniceri unde depozitam cărţile pe care le luau românii la întoarcerea în ţară.

Cărţile de obicei erau trecute în Timoc pe Dunăre noaptea să nu vadă şi să nu audă sârbii, singurii care urmăreau să înăbuşe cultura şi limba românească la românii „suddunăreni”. Însă erau cazuri când sârbii sau autorităţiile sârbeşti urmăreau pe români şi noaptea, care se ocupau şi cu răspândirea cărţii româneşti şi atunci când erau surprinşi ca să nu li se întâmple ceva, adică să nu fie omorâţi pentru asemenea crime împotriva naţiunii sârbe, aruncau cărţiile în Dunăre şi le înecau. Erau cazuri când de la Şimian Turnu Severin până la Gura Timocului , ţărmul Dunării să fie plin de carte românească aruncate întra-dins de fiecare, căutând să scape de controlul sârbilor aflat sub ocupaţie germană şi bulgară.

Trebuie ştiut căci unii din aceia care au fost prinşi răspândind cărţi româneşti în teritoriu, au fost tăiaţi la gât aşa cum se taie miei de Paşti.

Asta pentru că sârbii nu duceau lipsă atât de alimente şi îmbrăcăminte, purtau de pildă pantofi cu talpă de salcie şi nu aveau ce mânca, cât âi deranja că în Serbia de Răsărit a început să circule cartea românească şi asta a băgat spaimă în patrioţi sârbi din fiecare sat, din fiecare oraş. Situaţia pe Dunăre era penibilă şi românii se temeau să nu fie prinşi de această armată nevăzută care urmărea sabotarea şi răspândirea cărţii româneşti.

Lucrul acesta la îngrijorat pe prefectul de Turnu Severin mi se pare Turturescu sau Turtureanu ; cred că nici nu l-am cunoscut, care a făcut o reclamaţie împotriva mea la Mareşalul Antonescu aşa că, susţinând majoritatea cărţilor pe care se cheltuiesc bani plutesc pe apele Dunării şi să nu mai fiu sprijinit să conduc această activitate. Pe cale de consecinţă odată călătorind de la Bucureşti la Belgrad într-un vagon clasa a-III-a pe care îl burduşisem cu pachete de cărţi româneşti, c-am pe la Pancevo a trecut şi a dat de mine un spion român şi tocmai în momentul când eu dormeam pe pachete. Mai târziu acel domn din Ministerul propagandei mi-a povestit cum m-a spionat şi a mers pe urmele mele cîteva zile, e vorba de Gheorghe Macarie .

După asta Mareşalul în loc să închidă robinetul pe care curgeau banii pe cărţi a dat ordin să se continue cu activitatea şi să se sprijine acţiunea fără restricţii. După unele date publicate de către spionajul american se zice că, Mareşalul a cheltuit cu Părintele Suveică şi cărţile mele peste 85 milioane lei. Pe atunci românii din Timoc-Serbia obişnuiau să treacă Dunărea doar pe bază de buletin şi veneau la Severin, Bucureşti şi în alte părţi să cumpere marfa care lipsea cu desăvârşire în Serbia pe atunci ocupată de armata germană şi bulgară. În mod paradoxal dacă românii timoceni veneau la Bucureşti sau în alte oraşe după cumpărături, aşa cum i-am întâlnit eu recunoscându-i după port, găseau orice marfă şi nu se simţea în România vreo criză morală sau economică aşa cum este astăzi în timp de pace la data de 25 noiebrie 2009 ; după ce treceai frontiera la Belgrad din Banat în Serbia simţea-i mirosul sărăciei şi intoleranţei de pe pământ. Mă bucuram că izbutisem să răspândesc la fraţii mei români din Timoc vreo 3000 de cărţi de poezii populare din regiunea Timocului. De fapt aceasta a fost prima mea carte în 1943 care a văzut lumina zilei datorită lui Iuliu Maniu , doctor Nicolae Lupu şi profesorul Universitar Nicolae Cartojan, care a şi publicat-o în „Clasicii români comentaţi”, la stăruinţa celor doi şi a avut un anumit răsunet fiind bine primită de Academia Română la prezentarea făcută de academicianul Nicolae Cartojan.

Am reuşit deasemeni să răspândesc c-am vreo 30.000 de exemplare din Noul Testament pe care le-am cumpărat cu 5 lei bucata de la o librărie „Institul Biblic Britanic” . Eram oarecum mulţumit de activitatea mea pentru că încet, încet începeau românii timoceni să caute ziarul „Nadejdea unde apărea „Foaia Timocului” sub formă clandestină, iar la Liceul Românesc şi şcoala normală adunasem vreo 8 elevi din clasele mai mari.

Cu toate acestea rămânea complet descoperită o parte din zona  Moravei, zona Ciupria şi Homole unde nu pusesem piciorul.

În călătoriile mele trebuie să vă spun că niciodată nu am dormit la hotel, fiindcă nu am avut bani, în al doilea rând eram urmărit şi de aceea dacă nu dormeam la o cunoştinţă într-un sat, dormeam prin trenuri şi prin gări pe pachetele de cărţi în loc de saltea . Odată mă aflam în gara Pojarevaţ şi aşteptam ca dimineaţa să i-au trenul până la Ranovaţ, Răşanţ şi Petrovaţ pe Mlava, dormeam pe pachetele cu cărţi împreună cu Traian Preda în sârbeşte Jivoin Predici şi deodată a intrat o echipă de control al germanilor ocupanţi.

Ofiţerul german a întrebat : „ce e cu băieţii aştia şi ce au sub ei., ăştia sânt cu „propaganda românească” , a spus un militar sârb , a zis „bine” şi a plecat. Atunci mi-am dat seama că pe nemţi ca armată de ocupaţie nu interesa propaganda noastră.

În ceea ce priveşte alimentele, mâncam pe unde apucam; dacă se întâmpla să mă aflu prin satele româneşti atunci era uşor şi de culcare şi de mâncare, mai totdeauna nu mi se cereau bani, pentru că la noi timocenii pe atunci era o mândrie să îţi calce pragul un srăin să îl ospătezi şi să îl conăceşti gratuit. Acest obicei îl au şi turcii, c-am aşa stăteau lucrurile când într-o toamnă în 1943 unde mă hotărâsem împreună cu vreo doi elevi mai curajoşi din Timoc să facem o călătorie la Ciupria pe râul Morava şi satele din apropriere  pentru că aceşita sânt ca şi cei de azi, cei mai îndepărtaţi şi nebăgaţi în seamă .

De altfel, dacă te aflai la Belgrad sau în alte oraşe din Serbia unde existau restaurante putea-i intra la unul să admiri doar pereţii , unde nu exista nici un fel de mâncare din cauza lipsei de alimente.

De  aceea mi-am propus să ne oprim la Ciupria, iar printre colaboratorii mei erau Traian Preda din Bogovina elev în clasa a-VII-a şi Sava Iancovici pedagog la Liceul Românesc din Vârşeţ născut în Gârleana lângă Zaiţar . Ne-am găsit un cuib c-am în centrul oraşului fără să dăm de vreo urmă de român, însă mie îmi intrase în cap ideea că în partea aceasta cântecul şi portul românesc se află în pericol şi de aceea am cerut de la ai mei de la Bucureşti să îmi facă rost de vreo 40 de aparate de radio Blaupunkt (donate)  , 40 de gramafoane şi c-am tot atâtea ii româneşti pentru fetiţe şi fete mai mari.

Am luat cu noi vreo două costume neţionale şi vreo două gramafoane nou-nouţe. Pe unul l-am luat cu mine şi vreo douăzeci de discuri cu cântece româneşti , plus două pachete de cărţi şi am plecat spre satul Batinaţ care se află c-am la 5 km depărtare de Ciupria pe Morava.

Am pornit singur, colegii mei au rămas să găsească omul căruia

să-i dăruim gramafonul şi iile. La intrarea în satul Batinaţ m-am întâlnit cu o femeie mai în vârstă care purta ie şi pristelci româneşti. I-am dat buna ziua, pe sârbeşte dar ea nu mi-a răspuns.

” mă muică noi aici zise ea, nu ştim toţi sârbeşte; ăştia tineri m-ai ştiu, pentru că noi după vaci, după oi şi după capre nu avem nevoie să învăţăm şcolă sârbească şi eu nu ştiu ce zici, că aşa e limba mea decând m-am pomenit”.

I-am răspuns c-am aşa :

– Maică, eu ştiu româneşte ca şi dumneata şi baş de aia te-am oprit ca să tăinuim fiindcă eu ştiu istoria satului vostru pe care cred că şi dumneata o ştii .

– De mă muică, văd că eşti om ştiut dar eu nu ştiu nimic, uite cu porci, cu găinile, cu oile îmi duc veacul, dar ştiu de la muma şi de la tata că ai lor părinţi sânt veniţi din Rumania de la Ostrovul Mare dacă ai auzit.

– Maică, eu ştiu bine istoria satului vostru şi am fost şi la Ostrovul Mare de câteva ori, cunosc lumea şi de acolo. Eu ştiu că pe străbunicii dumitale i-au păcălit sârbii să treacă Dunărea cu tot avutul că li se dă pământ şi numai plătesc dăriile.

–         După ce va-ţi mutat, cu toate dănănăile, sârbii au început să vă

ceară dăriile iar voi aţi refuzat să le plătiţi. Apoi ai voştri au vrut să se întoarcă în ţară, cănd şi-au dat seama că la sârbi e m-ai rău decât la boierii din Rumania. Însă sârbii au pus mâna pe ei i-au urcat în căruţe claie peste grămadă pe copii, oameni bătrâni, iezi, miei şi purcei şi aşa au ajuns după

bătăi şi înjurături i-a silit să coboare aici la Batinaţ lângă Morava.

Deobicei satele, când işi alegeau vatra pe vremuri chemau un preot care să le binecuvânteze, botezându-le cum le-o venii. De data aceasta oamenii nu au mai putut să cheme un popă să le sfiinţească locul şi au rămas cu numele de la bătaie – Batinaţ care ne aminteşte de acele zile triste din vremuri.

– Aşa e muică cu povestea noastră de la Ostrovul Mare.

– Baş aşa o ştiu şi eu .

După acea ne-am aşezat pe o gramadă de pietre şi mi-a spus

câteva descântece pe care le-am scris în caietul meu de folclor.

Între timp a auzit şi primarul şi a  întrebat: cine sânt, iar eu i-am răspuns că sânt ziarist de la Vârşeţ şi caut nişte povestiri româneşti să le scriu în foaia noastră Nădejdea care iasă la Vârşeţ şi se bagă pe furiş Foaia Timocului ca să nu o vadă sârbii. Am şi adunat câteva adrese pentru trimis ziarul.

După ce am rămas numai cu primarul el a început să povestească istoria cu partizanii comunişti şi naţionalişti, ce alcătuiesc pe lângă armata germană şi bulgară de ocupaţie, adevărata forţă nevăzută care de fapt conduce satele. El a insistat să mă convingă că dacă pică acum vre-unul să vadă ce mai e prin sat şi dă de tine, te omoară pe loc sau te împuşcă în porumburi. Eu ştiam că aşa stau lucrurile şi l-am rugat să accepte să primească de la mine un gramafon cu 20 de discuri conţinând cântece româneşti şi pachetele de cărţi.

I-am deschis gramafonul, i-am arătat cum funcţionează iar el, aproape tremurând de frică să nu dea vreun sârb peste noi , m-a îndemnat să grăbesc ca să scap. M-a însoţit poate doi km spre Ciupria şi eu m-am despărţit c-am speriat, grăbindu-mă să d-au de ai mei şi să ne luăm tălpăşiţa pentru că aici sânt mulţi partizani de stânga şi de dreapta.

Dacă picai în mâinele naţionaliştilor erai ca şi mort, numai vreo întimplare ar mai fi putut să ducă la scăpare, iar dacă picai în mâinile partizanilor comunişti m-ai puteai să scapi dacă le dădeai ceva ţigări sau vre-un gologan pentru cheltuială. Aşa am ajuns în sfârşit la Ciupria unde mă aşteptau confraţii mei. Le-am explicat că aici este greu de respirat şi că dacă rămânem multe zile putem să o păţim..

Însă m-ai aveam un gramafon de donat şi trebuia să ne grăbim să

îl dăruim unui român nevoiaş. Am încercat să găsim nişte elevi de liceu care să vorbească româneşte şi nu am găsit, ne-am dus la gară am pândit peste tot şi nu am dat de nici un român, apoi ne-am întors şi am văzut un convoi care mergea la înmormântare, iar femeile boceau în limba română.

Ne-am gândit că aici e norocul nostru că o să le dăm gramafonul şi atunci sântem scăpaţi de griji, însă nici vorbă să poţi intra în vorbă cu ei , tot timpul erau pe lângă mort şi poate li-se părea suspect de ce ne ţinem cu un aparat verde atât de mare şi scump. Pentru că un gramafon ca acesta fără discuri costa mai mult decât o vacă şi până aici , pe unde am încercat nu am izbutisem pentru că fiecare se gândea că în aparatul acela trebuie să fie o bombă cu explozie întârziată şi dacă i-au aparatul poate să sară în aer cu toată casa . Aşa că până la urmâ am renunţat şi am zis ca să trec singur prin piaţă să mai dau o raită , poate am noroc să donez gramafonul.

Am observat că lumea se retrăgea din piaţă deşi nu aveau ce vinde în afară de 2 – 3 kg de ardei, crâmpei, usturoi sau alte mărunţişuri şi mai toţi cu lumânări în mână. Le purtau cu grijă să nu se frângă şi să se topească.

Mă gândeam ce să mă fac, era a treia zi şi nu reuşisem să dau gratuit bunătate de gramafon. Spre seară văd un grup de români c-am de vreo 10 oameni ieşind din târg . Stau de vorbă cu unii şi aflu că sânt din diferite sate, poate să fi fost Vlaşca,  Subotiţa, satul proştilor ( Proşninaţ ), ori Bigreniţa care şi-au făcut de curând biserică în anul 2007 după porunca lui D-zeu într-un câmp unde au înălţat o cruce de vreo 4 metri înălţime.

Aici se roagă în fiecare Duminica în limba română unde au preot român şi numai acolo au libertatea să se întâlnească cu D-zeu fără să-i supere pe sârbi, fiindcă sârbii sânt foarte manieraţi şi ţin la năravurile lor primare şi sânt stăpâni peste ţară şi peste cetăţeni.

Încet , încet m-am furişat printre aceşti oameni căutând să găsesc unul ca să intru în vorbă, fiindcă în vremea aceea era un mare pericol să stai de vorbă cu un străin, pentru că populaţia vedea în străin un duşman care-i pune viaţa în pericol de aceea se şi temeau să intre în vorbă cu mine. Până la urmă m-am împrietenit cu unul spunându-i că sânt un băiat sărac, am doi copii şi îmi vând din casă ce pot ca să-i hrănesc, sânt zile îi spuneam când mâncăm toţi 4 un cartof fiert. M-o fi crezut sau nu , dar eu c-am aşa i-am spus despre viaţa mea amărâtă, pe urmă l-am întrebat să mă sfătuiască cum să vând eu gramafonul acesta să il d-au aici şi să vin după bani ori alimente de paşti. Omul mi-a spus că el ar vrea să i-a gramafonul numai să nu fi pus sârbii vreo bombă în el şi să îşi  prăpădească familia şi casa. I-am deschis eu aparatul şi am vrut să pun o roată pe care erau şi câte zece cântece. Omul a văzut că aparatul este întreg şi n-are bombe ascunse în vreo gaură apoi, a zis că este dispus să discute preţul, măcar că nu are bani nici acasă dar îmi poate da nişte făsui, nişte crâmpei, nişte nuci, nişte coricove, linte, făină şi untură orice m-ai vreau.

Eu i-am cerut aşa ca să se pregătească că vin în Săptămâna Patimilor după alimente, să avem şi noi ceva de Paşti. I-am cerut c-am următoarele alimente : 3 kg brânză, 30 de ouă, 2 kg de untură, 3 de făsui, 2 de linte, 3 crâmpei, 2 de ceapă, 1 kg de usturoi, 3 de făină de grâu şi 3 de făină de porumb, plus 3 kg de vin şi una de rachiu. Omul s-a uitat drept în ochii mei şi a zis că e mulţumit şi crede că are să poată să imi dea numai să vin să imi i-au bucatele, însă confratele meu se aprpopie de mine şi mai mult în şoaptă spuse : „mă gândesc că maşinăria asta nemţească face mai mult decât o vacă şi cum de o d-ai aşa de ieftin, că nu e lucru curat ”

„N-aş da-o însă drept să spun tata cănd a mers odată la Beligrad a ieşit ultimul din vagon şi a zărit gramafonul acesta sus uitat pe etajeră.”

Deci pe mine aparatul nu mă costă nimic de aceea îl dau mai mult gratis, să imi ajute D-zeu să nu mă omoare vre-un sârb, partizan sau naţionalist şi să pot veni să imi da-ţi bucatele de Paşti. Faceţi cum vă e pofta, că eu sânt om cu frică de D-zeu nu mit, nu fur, nu înşel şi vă aştept să veniţi de Paşti, dacă puteţi să imi scrieţi eu vă d-au şi adresu meu.

La sfârşit mă apropiai de om soptindu-i : „măi freate-meu văd că eşti un om creştin cu suflet de aur, eu îţi zic să ţi minte că dacă s-o întâmpla să nu pot venii că poate mă vor bombarda americanii, ori mă vor omorâ sârbii, îmi vor găsi ei mie vreo lipsă, să ţi minte că dacă n-oi putea veni de Paşti să foloseşti gramafonul cu sănătate şi bucurii şi să d-ai o prescurie la părintele de la biserică pentru sufletul mumii mele Gherghina şi pentru sufletul lui tata Pătru lui Sandu din Zlocutea, apoi ne-am dat mâna şi ne-am despărţit ca oamenii. Iar eu m-am strecurat prin ceaţă spre Ciupria, mulţumit că am găsit cui să-i dăruiesc un gramafon cu 20 plăci de cântece româneşti . Am socotit că o să fiu iertat de D-zeu că l-am minţit pentru că altfel nu puteam să-i dau gratis un gramafon atât de scump şi toate astea le-am justificat cu moartea mea prematură.

Eram convins că, nu am „aruncat” grăunţe porcilor şi asta era de ajuns că toţi am plecat cu sufletul împăcat.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

15.12.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Un răspuns

  1. […] Peripeţii Pentru a face o Donaţie « Asociatia Astra Romana Visited 1 times De fapt eu eram un neisprăvit, deabea terminasem şcoala de ofiţeri de rezervă de la Ploieşti şi începând cu data de 9 iulie după ce Armata Română intrase în Razboi cu Uniunea Sovietică am fost sortit să îl urmez deşi nu aveam nici un … […] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: