ACUM ORI NICODATĂ!

Amintiri despre părintele Gheoghe Suveiche

Avem în faţă un personaj din neamul nostru, care a intrat în istorie foarte de curând şi pe care eu l-am cunoscut fiindu-i colaborator apropiat. Părintele Suveiche are biografia puţin controversată pentru că dacă i se cunoaşte începutul, sfârşitul este învăluit de mister. Eu l-am cunoscut întâmplator deşi mai târziu am aflat că, este preotul care a înmormântat-o pe muma mea Gherghina şi tatăl Petru din Zlocutea de pe Timoc.

Prin 7 aprilie 1941 scriau ziarele că Belgradul este în fierbere, deoarece s-au răsculat peste 50 000 de protestatari care sunt revoltaţi împotriva unui pact secret semnat de Primul Ministru Cvecovici şi Macec, reprezentantul croaţilor. Principala forţă care se arăta inamica Naţional Socialismului, a dictatorului Adolf Hitler, era pătura cea mai săracă a comuniştiilor din capitala Iugoslavă în fruntea acestei mişcări spontane se afla Generalul Duşan Simovici, care a preluat ştafeta răscoalei.

În această conjuctură Regina Marioara,  văduva Regelui Alexandru I asasinat la Marsilia prin luna octombrie 1934, de către un bulgar din Macedonia, care făcea parte din iredenta bulgară cu sediul la Peci în sudul Ungariei, unde se adunase-ră cei mai înflăcăraţi inamici ai Furherului şi al lui Benito Mussolini, dictatorul Italiei, şeful Fascismului de atunci a Europei, a abdicat şi s-a retras în Grecia cu cei trei copii. Regentul Iugoslaviei de atunci era cneazul Milan Karagheorghevici care deasemeni dă bir cu fugiţii şi Iugoslavia este ocupată de către trupele germane într-o săptămână.

Atunci cad prizonieri aproximativ 450 000 ostaşi sârbi, români şi alte naţionalităţi, prizonierii sunt duşi o parte în Germania la lucru în fabrici, iar altă parte rămân în lagărele bulgăreşti. În ceea ce priveşte pe prizonierii români din Timoc şi din Banat, ei au fost identificaţi şi trimişi în România, cam vreo 3 500 timoceni şi la fel de mulţi bănăţeni, după două luni de prizonierat în ziua de Ispas, după stilul vechi Generalul Corneliu Dragalina i-a condus pe vapoare până la Kladova şi au rămas să se vadă până la toamnă când li s-a promis ca vor fi eliberaţi atât românii din Banat cât şi cei din Timoc de armata română.

În această perioadă scapă din lagărele germane părintele Georghe Suveiche şi de îndată trece Dunărea şi ia legătura cu liderii românilor din Banat: doctor Alexandru Butoarcă , preot Adam Fiştea vicepreşedinte şi liderul „Astrei Bănăţene” de la Vârşeţ.

Bănăţenii înfiinţează Comitetul Românilor din Banat, iar Generalul Corneliu Dragalina îl instalează pe părintele Gh. Suveiche la Turnu Severin într-o clădire din port unde se pun bazele Comitetului Român din Timoc din care am făcut şi eu parte din 9 iunie 1941 până prin 1945, când s-a dizolvat de la sine.

Părintele Gh. Suveiche împreună cu doctor Alexandru Butoarcă şi Pr. Adam Fiştea sunt primiţi de Rege şi Mareşalul Ion Antonescu care duce tratative cu Cancelarul Germaniei Adolf Hitler, ca să participe la un război împotriva Uniunii Sovietice şi în schimb să se restituie României teritoriile ocupate din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi să anexeze Banatul de Vest şi fosta provincie autonomă Margina dintre Morava şi Timoc, din Serbia de Răsărit.

Cu prilejul acestei vizite, Mareşalul Ion Antonescu este primit la Castelul Peleş de către Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena. La această întâlnire a participat şi reprezentantul aromânilor din Macedonia, George Murnu.

A urmat o convorbire ca între fraţi şi fiecare s-a plâns de necazurile pe care le petrec, cerând neapărat ca armata română să treacă Dunărea şi să-i elibereze pe timoceni şi bănăţeni, care se aflau sub ocupaţie germană şi bulgară. Înţelegerea a fost perfectă, însă nu s-a dat termen pentru trecerea Armatei Române în dreapta Dunării.

Chestiunea discutată a fost şi aceea ce poate face ţara ca să-i sprijine şi pe fraţii aromâni din Grecia şi  Albania. Având în vedere că ne desparte o distanţă de peste 500 km de aceşti fraţi, Mareşalul a explicat că aromânii nu sunt uitaţi şi că România a obţinut de la Guvernul Germaniei un „condominyum„, care de fapt era calea ferată de la Bucureşti la Salonic pe care o putea folosi trimiţând aromânilor alimente, combustibil, armament, cărţi pentru şcoală şi orice alte necesităţi pentru uzul şcoliilor primare, secundare, licee, şcoli profesionale, şcoli de fete, biserici şi altele.

Un fapt divers l-am aflat tot de la aceşti oameni politici şi anume când i-a fost prezentat părintele Gh. Suveiche, Reginei Mamă Elena aceasta s-a mirat de unde o fi acest preot român. Regele Mihai i-a explicat arătând că sunt la 1 km distanţă de România, însă regimurile politice i-au folosit ca masă de manevră.

După unii se zice că ar exista documente secrete prin care acest teritoriu de 14 000 km² dintre Morava Timoc, ar fi fost o dotă a Reginei Mărioara atunci când s-a măritat cu Regele Alexandru I. Părintele Suveiche se bucura de o mare apreciere din partea Guvernului României şi ai ales a Mareşalului Antonescu, i s-a pus la dispoziţie o maşină de lux, unică pe atunci în Turnu Severin, apoi m-ai avea un avion care îi sta la dispoziţie să mergă la Mareşal oricând ar dori.

În port avea o magazie plină cu fel de fel de mărfuri şi anume sare, cănţi cu 5 litri de gaz, ţigări, săpun şi alte bunuri de strictă necesitate. Ele stăteau la dispoziţia părintelui pe care le distribuia românilor timoceni care treceau zilnic la pichetele de grăniceri, după alimente şi alte mărfuri. Fiecare persoană care venea în România pe bază de buletin, în afară de marfă mai primea şi 2 000 de lei pe baza unei chitanţe, de aceea la Severin se înghesuiau românii după aceste facilităţi care nu îi costa nimic, decât trecerea Dunării.

În aceea perioadă de ocupaţie română şi bulgară Timocul trecea printr-o criză economică mai rar întâlnită în istorie, încât în restaurantele din oraşe nu exista nimic de mâncat în afară de ceai. De aceeia oamenii nu găseau stofă, iar la Belgrad stăteau la cozi interminabile pentru câteva ţigări, nu se mai punea problema că vine iarna şi nu au lemne, nu au căldură şi nu au nimic.

Cei mai avuţi puteau găsi pantofi ori sandale cu talpă de plopi sau de salcie, chiar şi funcţionarii din portul Severinului vedeau în preotul Gheoghe Suveiche un superom, care îi reprezenta pe fraţii noştrii din Serbia şi care se bucura de o autoritate fără margini.

Războiul împotriva Uniunii Sovietice a început în ziua de 22 iunie 1941, iar şcoala de ofiţieri de la Ploieşti şi-a încetat cursurile cam prin luna mai 1941 când eu ca elev aveam pe umăr şi un grad de caporal, iar la chipiu aveam o betea galbenă care amintea de trăsele de aur pe care le purtau ofiţerii. Odată sau de vreo două ori am fost găsit în meditaţie singur muncind la aceste studii etnografice şi demografice încât ofiţerul comandant al Plutonului 2 de elev, loc. Brânză s-a mirat că eu mă pricep la aşa ceva.

În iarna aceea eu am lucrat de la ora 9 când suna culcarea, am lucrat în fiecare noapte la studii demografice şi etnografice, trimiţând la ziarele de la Bucureşti şi câteva articole, toate despre românii din Timoc.

Unele articole au apărut în ziarele Curentul şi Universul, cele mai mari ziare la vremea aceea. Am terminat şi un studiu demografic cam de vreo 80 de pagini, a şi apărut în revista Timoc prin luna mai în 1941 încât eu eram singurul care am publicat în reviste şi ziare câte ceva despre românii din Timoc şi am făcut acest lucru fără gândul că vor vedea lumina zilei vreodată. Am făcut această muncă specifică şi foarte grea, muncind noaptea până pe la orele 12, în speranţa că vreo dată tot voi publica ceva despre românii din Timoc.

Câteva articole de-ale mele au fost publicate în ziarul „Nădejdea” din Turnu Severin şi „Dacia” din Timişoara, de prin luna mai am fost trimişi la regimentele noastre de bază pe front în primele linii, ca tineri ofiţeri.

Regimentul meu era 94 infanterie Orşova şi avea comandant pe Generalul Weber, un om strict care te hipnotiza numai aruncând o privire, tremuram de frica lui. Aici la Orşova făceam pe râul Cerna unde era apa mai adâncă, spre vărsare, primele exerciţii de traversare a unei ape, fără să fie nevoie să te descalţi sau să te dezbraci. Mi se pare că Maiorul Magherescu ne arăta cum se formează pluta pe care stăteai pe burtă până treceai Nistrul sau altă apă.

În ce consta misterul, luai un braţ două de paie sau fân, le puneai în foaia de cort, apoi strângeai bine, puneai pluta sub piept şi cu mitraliera în spinare şi puşca treceai râul fără să te uzi. Aşa că ne-am mirat ce mai născocesc ai noştrii în caz de război; mai aveam poligonul de exerciţii şi trageri care era la margina oraşului Orşova, cam la vreo 5 km poate mai mult, pe un fel de tăpşan de munte din spatele satului Jupalnic, acum sub apă împreună cu satul Tufări de lângă gară.

În fiecare zi ne aflam la exerciţii militare, de data aceasta făceam trageri cu cartuşe de război, o parte dintre colegii mei deja plecaseră pe front, însă într-o zi am avut un exerciţiu greu pentru că am folosit o grenadă de război ofensivă nouă de fabricaţie germană pe care am mânuit-o prima dată.

Prin urmare, am pornit la atac şi în anumite locuri trebuia să ne culcăm şi să aruncăm grenada ofensivă care nu era aşa periculoasă ca grenadele româneşti, unde puteau să zboare creierii la cea mai mică neatenţie; această grenadă era de culoare închisă şi când o aruncai rămânea în urma ei o fâşie lungă de câţiva metri şi apoi se auzea pocnitura cam la 20 metri depărtare.

Exerciţiul acesta era socotit ca un exerciţiu de război şi abia după ce l-am terminat şi ne-a adunat în careu, am observat în depărtare două maşini şi câţiva ofiţeri din Marele Stat Major. Aici la Orşova eram cam vreo treizeci de elevi teterişti, care ne-am aşezat într-un singur rând pe două coloane şi am aşteptat inspecţia superioară.

În faţa noastră a apărut Generalul Corneliu Dragalina însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori din Marele Stat Major. Eu eram cam pe la mijloc. Generalul Corneliu Dragalina a venit în faţa noastră, a dat mâna cu noi şi fiecăruia i-a întins un pachet de ţigări Plugarul; erau cele mai prapădite ţigări şi cele mai ieftine.

Când întindea pachetul trebuia să spui cum te cheamă şi de unde eşti. Totul a mers foarte bine până a ajuns în dreptul meu. Când a auzit Generalul Dragalina că eu sunt elev de la românii din Timoc Serbia, a făcut aşa o mutră de curiozitate, ordonându-mi să ies afară din rând şi să ma duc la maşină să stau şi să aştept.

Pe mine m-a impresionat gestul şi izolarea de colegii mei, chiar m-am speriat şi nu mi-a fost tot-una nici mie nici colegilor mei, toţi ne-am făcut griji că împotriva mea există o reclamaţie şi de aceea m-a izolat. Dar după ce s-a terminat inspecţia Generalul de corp de armată Corneliu Dragalina mi-a poruncit:  urcă-te în maşină că mergi cu mine să te pun în legătură cu cineva ca să lucraţi împreună. Tu te pricepi la cultură, el se pricepe la politică şi popie. Am urcat în GIP şi ne-am oprit la Sediul Judecătoriei şi Notariatului unde ne aştepta părintele Gheorghe Suveiche. Generalul Dragalina m-a prezentat părintelui Suveiche, ne-am strâns mâinile şi m-am bucurat că Dumnezeu are grijă de noi şi ne adună să fim cât de mulţi, harnici şi pricepuţi. Era atunci ziua de 9 iulie 1941 când colegii mei se pregăteau să plece cu regimentul pe front, eu am urcat în maşina cealaltă cu părintele Suveiche şi am plecat la Turnu Severin intrând în Biroul Comitetul Timocean. Acolo ne aştepta un singur salariat, domnişoara dactilografă Corlăţean, în aceeaşi clădire fără etaj, pe dreapta era biroul unui institut de proiectări, cu câţiva proiectanţi avându-l  ca şef pe domnul Tudor, un om foarte amabil şi foarte civilizat, ajutat de un băiat mai tânăr, Ion Monea din Oradea, care are meritul că a lucrat la o hartă în culori, a românilor din Timoc vreo doi ani. Părintele Suveiche mai avea la scară o limuzină luxoasă, trimisă din Bucureşti de la Preşedenţie, cu şofer şi admiratori din partea administraţiei oraşului Turnu Severin.

Mai toţi se uitau cu un ochi de viclenie şi gelozie la maşina de lux, care de fapt stătea mai mult în faţa hotelului Europa, unde era cazat părintele Suveiche. Mai avea acces la un avion ori de câte ori avea nevoie să vină urgent la Bucureşti pentru informare.

La biroul părintelui Suveiche nu era nici un colaborator, însă la Hotelul Europa locuia un prieten de-al părintelui din Timişoara, Constantin Miu Lerca director al ziarului „Dacia” care făcea pe secretarul când era nevoie să expedieze vreo scrisoare către Bucureşti. Era o căldură tropicală şi nu ştiai unde să te ascunzi să nu te ardă soarele.

Într-o zi, părintele Suveiche ne informa: că într-o zi oarecare facem o călătorie la faţa locului; adică să le distribuim fraţilor noştri din Timoc, din dreapta Dunării, alimente care la ei în Serbia lipseau cu desăvârşire, de aceea a umplut şalupa mare a Poliţiei de frontieră cu vreo 50 de cănţi de gaz, pachete cu ţigări şi tutun „Plugarul”, droburi de sare, lăzi cu zahăr, săpun şi alte mărunţişuri.

Din această expediţie făcea parte părintele Gheorghe Suveiche, comisarul Portului Turnu Severin, Constantin Pârvulescu, Constantin Miu-Lerca, renumit poet bănăţean. Eu Cristea Sandu Timoc şi Emil Georgescu maior de la Marele Stat Major, un fucţionar din Serviciul Special de Informaţii pe al cărui nume nu l-am cunoscut, dar l-am văzut de câteva ori. Operaţiunea de legătură directă cu românii din partea dreaptă a Dunării se făcea după următorul procedeu: şalupa oprea în faţa fiecărui sat unde se adunau bărcile, acolo părintele Suveiche dădea la fiecare ce credea că este necesar, plus două mii de lei să aibă când vor veni în România.

În România puteau veni, fie ziua, fie noaptea, pe bază de buletinul de populaţie care rămânea la pichetul de grăniceri, iar când se întorcea în traista fiecăruia se mai înghesuiau câteva zeci de cărţi. Călătoria a durat destul de mult, cam după-amiază ajunsesem la Bârza sau la Ostrovul Mare, după care ne-am înapoiat pentru că aveam până la Turnu Severin mai mult de 50 km. Prin urmare ne-am întors cu şalupa golită de mărfuri în fiecare port după cum îmi amintesc, primul a fost Vârbiţa Mare, al doilea a fost Ostrovul Corbului, Velesniţa, Bordee, Brza Palanka, Mihailovăţ şi altele.

Când ne-am apropiat de Turnu Severin seara, pe la apusul soarelui atunci când ne aflam în faţa piciorului, podului împăratului Traian, s-au rupt băerile cerului şi a început o ploaie densă încât, am crezut că şalupa zboară pe Dunăre cu noi cu tot, cam jumătate s-a umplut de apă, eu am dat sugestia ca şoferul să dea cu botul de piciorul podului Traian şi de acolo noi să sărim pe ţărm, însă domnul Pârvulescu comisarul portului, a dat ordin să meargă înainte în port.

Însă furtuna, lua avânt şi aproape nu se vedea om cu om din cauza ploii, simţeam cum se scufunda barca şi mă gândeam cum să scap cu viaţă, în dreapta undeva cam spre liceul Traian se  vedea un şlep unguresc, ardea lumina şi avea scară puteam să ne salvăm. Domnul Pârvulescu s-a sculat şi a strigat disperat în ungureşte la şlepul din dreapta să ne salveze că ne înecăm.

Şeful ambarcaţiunii a aruncat o privire în barcă şi a zis că nu ne ia. Poliţistul scoate pistolul în disperare trage trei focuri în aer, ameninţându-l că îl împuşcă dacă nu ne salvează, însă ameninţările nu au fost luate în seamă şi atunci brusc s-au îndreptat spre port. Când am ajuns în port barca era plină de apă, cam o palmă lipsea şi ne scufundam, am urcat pe ţărm, am îngenunchiat şi am sărutat pământul după obicei, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a salvat vieţiile.

Activitatea părintelui Suveiche ar fi trebuit să se desfăşoare aici unde avea biroul, însă el stătea mai mult la hotel Europa unde era şi poetul bănăţean Miu-Lerca,  prietenul părintelui. Într-o zi m-a chemat la camera de lucru din hotel şi mi-a spus că trebuie să scriem o carte de etnologie şi una de demografie despre românii din Timoc fiindcă aşa cere Mareşalul.

Eu mă apucasem să studiez «chestiunea timoceană» la Biblioteca Teatrului Naţional din Severin şi umpleam caiete întregi cu noutăţi istorice, cel mai mult mă interesau documentele lui Ovidiu Dânsuşeanu, Haşdeu şi Hurmuzachi, prin urmare aveam ceva date discutam împreună , el fiind ocupat de partea stilistică, iar eu de cea ştiinţifică.

Cred că am lucrat la aceste cărţi până târziu către Crăciun, cam vreo două trei luni, studiile au fost copertate şi pregătite pentru preşedenţie şi Mareşal. Ceva mai târziu în anul următor, când Miu-Lerca se retrăseze la Timişoara am trecut întâmplător pe la Institutul Român care se ocupa cu studiile românilor de peste hotare unde era director Zenobie Pâclişanu, profesor universitar.

Am trecut în vizită pe la acest departament din Ministerul Propagandei, unde avea funcţie importantă şi un istoric care mi-a arătat cele două volume primite de la Preşedenţie pe care le văzuse Mareşalul. Mi se spunea că autorul celor două studii etnografice şi demografic aparţin poetului Constantin Miu-Lerca.

Când m-am uitat mai bine la cele două studii am zărit că sunt studiile care îmi aparţineau, iar Miu-Lerca a cizelat doar frazele. Chiar m-a mirat gestul de a se da autorul celor două studii pe care le am şi azi. Directorul Institutului, după ce i-am explicat cum s-au scris cele două studii, mi-a restituit cele două lucrări socotind că aceasta este paternitatea şi că voi putea cândva să le public. Trebuie să vă mai spun că Direcţia Propagandei era pe strada Matei Millo nu departe de Teatrul Naţional bombardat, tot în această zonă depusesem la o editură o istorie a românilor din Timoc, pe care o văzuse şi academicianul Simion Mehedinţi şi despre care n-a avut o impresie prea bună pentru că folosisem prea multe cuvinte străine, adică neologisme; iar el, academicianul mi-a spus aşa: „-măi băiete, tu scri istoria asta pentru românii ăia de acolo, din Sârbie sau din Bulgărie care nu ştiu să scrie şi să citească româneşte. Nu te înţeleg de ce foloseşti atâţia termeni împrumutaţi din alte limbi, „neologisme” atâta timp cât pot fi înlocuite cu cuvinte vechi care le mai au românii sau vlahii din Balcani.” De aceea a trebuit să iau istoria acasă şi aproape jumate de an mi-a luat să o rescriu cu vorbele noastre populare care se vorbesc în Timoc.

Simion Mehedinţi fusese pe la românii din Timoc, şi deci îi cunoştea având pentru ei o mare simpatie şi admiraţie, pentru că şi-au păstrat limba fără să aibă patrie aproape 2 000 ani, fără învăţători, fără preoţi, fără lideri. În final vreau să vă spun că cele două volume  nu mi-au fost restituite nici astăzi nu sunt publicate, iar istoria româniilor de vreo 400 şi ceva de pagini, depuse pe strada Sărindar, la o editură de prestigiu, nu a mai apărut pentru că întreg cartierul de pe Sărindar a fost bombardat şi ars.

În general părintele Suveiche lucra cam de unu şi socotea că eu nu mă pricep în probleme politice ca să mă consulte, iar în cele culturale el era tabula rassa. Aşa se întîmpla că discutam împreună de-ale noastre, mai mult în afară de birou, decât în birou.

Odată a venit soţia lui cu fetiţa de vreo 10 ani şi a stat câteva zile după care s-a întors la Zaicear unde avea locuinţă, i-am spus eu să oprească fata şi să o dea la liceu să înveţe româneşte că este româncă. Lucru care mi-a spus el, e mai greu de rezolvat  pentru că mama ei este sârboaică şi consideră limba română a fi o limbă ţigănească, fără valori literare şi ştiinţifice.

Deci era o ruşine ca să înveţi o limbă, folosită de o naţie atât de blamată. După soţie, îmi amintesc că a venit în audienţă, un sârb partizan naţionalalist a lui Draja Mihailovici. Îl chema Angelcovici şi se cunoştea că face parte din această aripă naţionalistă, a lui Draja Mihailovici. Nu ştiu ce a discutat cu acest om care purta la chipiu o emblemă fioroasă şi anume un cap de mort, iar restul de costum era cel ţârânesc,  adincă opinci împletite, sârbeşti.

Eu personal îi spuneam tot ce e bine de spus, indiferent că îi plăcea sau nu îi plăcea, despre Angelcovici am spus că, nu a lăsat o impresie bună la severineni, oameni civilizaţi, care se întrec să facă bine, care ajută şi pe omul bun şi pe cel rău, că figura acestui om a trecut prin Severin ca o stafie şi capul de mort de pe căciulă spunea adevărul. De aceea, dacă cineva cădea pe mâinile naţionaliştilor, nu se ştia dacă va scăpa cu viaţă. Eu i-am spus că personal nu l-aş fi primit, iar alţii spuneau că a venit să ia bani de la Statul Român şi i-a cerut părintelui Suveiche.

Personal nu l-am văzut dându-i bani sau făcându-i donaţii, indiferent de impresiile noastre părintele Suveiche a pierdut mult, însă când i-am spus că e bine să fie atent că lumea este egoistă şi toţi se uită la limuzina lui, eu sunt fără experienţă însă am citit mult şi cunosc pshihologia maselor. Să ştiţi că şi atunci când sunteţi la restaurant cu un prieten cu o cunoştiinţă, indiferent de ce sex este, dvs. nu credeţi numai el vede şi tot notează câte cafele aţi băut împreună şi ce aţi vorbit. Părinte, i-am spus eu odată, mutaţi-vă din hotelul acesta deocheat, Europa, chiar dacă este un hotel luxos, dar nu uitaţi că aici există o casă de toleranţă pe care severinenii o cunosc şi nu le place de ea. Mulţi pot bănui că d-ta de aceea locuieşti aici, ca să fi cât mai aproape de aceste femei. Trebuie să vă gândiţi că dvs. ca reprezentant al românilor din Timoc-Serbia nu mai aparţineţi ca individ numai familiei, ci aparţineţi sutelor de mii, poate şi de milioane de rumâni, care-şi pun nădejdea într-un model, într-un simbol chemat de Dumnezeu să conducă şi să salveze naţia de la pieire. El a rămas cam pasiv la aceste păreri personale ca şi când ar fi stăpân peste tot. Odată i-am făcut propunerea să depună un memoriu la Mareşal şi neîntârziat până la toamnă să se organizeze învăţământul, cu jandarmeria română care să îi păzească pe învăţători şi preoţi de sârbi, la care el mi-a răspuns că  atâta timp cât sârbii se mişcă, chiar cu numai zeamă de varză în burtă, ei se consideră stăpâni şi fără forţă nu pot fi îndepărtaţi din teritoriul nostru, „asta nu înţelegi nici tu, nici cei de la Bucureşti. Tu eşti un ţânc în politică faţă de mine, măi băiete, tu să ştii că eu am făcut politică din luică de la mumă, iar tu eşti un mare visător, aşa că degeaba îmi dai sfaturi, că n-ai cui!”

În general mă întâlneam cu şeful meu mai rar pentru că eram zilnic la biblioteca de la Teatrul Naţional. Aproximativ prin luna august m-am pomenit că a venit la mine împreună cu un fost ziarist şi scriitor sârb, Vasile Baici din Negotin şi acolo amândoi au publicat un timp ziarul «Krajinske Novine» (Noutăţi din Kraina). Îl aveam în faţă pe un domn prezentabil, cu nasul puţin coroiat, care după primele fraze, lăsa impresia că este un om cultivat, iar când mi-a spus că el a scris un roman politic «Na Nizbrdice» (În Declin), acest lucru m-a pus pe gânduri şi m-a făcut curios să văd de ce l-a adus Părintele Suveiche la Comitetul Timocean pe unul a cărui carte a fost arsă în piaţa de la Belgrad, fiind apreciată de Putere ca o chemare comunistă. Dar când mi-a explicat că l-a adus aici pentru că vrea în curând armata română să treacă Dunărea şi să ocupe fosta provincie autonomă Margina, ca să asigure continuitatea apartenenţei acestei provincii de Vlahia sau Vlaşka.

Pentru că nu ştia o vorbă românească, stătea toată ziua şi se plictisea; când şi când ne mai întâlneam şi eu ardeam de nerăbdare să aflu cât mai multe noutăţi. De aceea mai multe le-am căutat eu decât părintele.

Uneori intram în vorbă cu şeful şi-i aminteam să nu lase timpul să treacă, să ne apuce toamna sau iarna şi vatra din Dacia Aureliană să rămână tot sub ocupaţie germană şi bulgară. Poate şi armata română să vină şi să facă ordine în Serbia unde sunt români, nu bulgari. Să-i spună asta Mareşalului şi să nu se intimideze dacă este înfruntat de vreun ministru sau de Mareşal, pentru că numai dacă vei «bate fierul până-i cald» vom realiza visul. Aşa s-a întâmplat că prin luna septembrie, dacă nu mă-nşel 1941 a fost chemat la Bucureşti la Radio Central şi a vorbit, transmiţând un mesaj poporului român şi liderilor acestuia. Mesajul era, că acum este momentul în care armata română trebuie să treacă să-i dezrobească pe fraţii noştri din Timoc-Serbia!

Vom publica separat articolul «Acum ori Niciodată» din Septembrie 1941.

Am ascultat noi, cei care eram în comitetul timocean, la birou discursul reprezentatntului românilor din Timoc, Gheorghe Suveiche şi putem spune că ne-a plăcut cum a pus problema, dar se vedea că cineva l-a sfătuit şi acel cineva se zice că ar fi fost un domn ziarist de la Bucureşti, Ştefănescu. Atâta ştiu despre această ieşire în public a Părintelui Suveiche, pentru că ceilalţi, după câte ştiu, lideri ai românilor din Banatul sârbesc şi din aromânii din Macedonia, despre ei nu s-a auzit nimic.

Cam pe la jumătatea lunii noiembrie din acel an, 1942 eu sărbătoream în mod tradiţional «praznicul» meu de familie care de fapt ne însoţeşte pe noi, timocenii până la capătul Pământului, el ne veghează şi el ne apără cu sabia lui de cei «răi»; de aceea am invitat la o masă, după obicei, în bojdeuca mea de pe str. Unirii în casa farmacistelor Torjescu pe Părintele Gh. Suveiche, Vasile Baici-mâna dreaptă politică, care reprezenta pe sârbii din regiunea Timocului, Dn-şoara Corlăţean-dactilografa din biroul nostru, şoferul şi alţii.

În ziua aceasta sfântă pentru mine, cam pe la ora 14 când mă aflam chiar la intersecţia dintre Librăria Bejan şi Primărie, megafoanele anunţau că armata a IV-a română a ocupat Harkov-ul şi Kiev-ul, după ce ocupase Odessa şi înaninta spre direcţia Marea de Azov şi Marea Caspică. Divizia 19 Infanterie din care făceam şi eu parte se afla în plină campanie militară, pentru că mai primeam câte o carte poştală  pe front, dar nu de la gen. Corneliu Dragalina, comandantul armatei a IV, ci de la gen. Dumitru Petrescu Tocineanu, pe care-l cunoscusem la Timişoara în Corpul 6 de armată şi care mă ruga să fac ceva pentru el la cabinetul Mareşalului, să-l cheme de pe front şi să conducă «operaţiunea timoceană». La un moment dat s-a anunţat ocuparea celor două mari oraşe din Ucraina, iar entuziasmul era atât de mare, că nu era om care să poarte pălărie sau căciulă şi să nu le arunce spre Dumnezeu în semn de recunoştinţă; chiar şi eu am aruncat cu pălăria în vânt. După ce am adunat-o dintre celelalte, m-am uitat la figura lui Vasile Baici, care se vedea destul de posomorâtă şi chiar în mişcarea noastră spre Cofetăria Delicia, de la colţul celălalt al micului părculeţ s-a pronunţat exact aşa:

«Vezi, D-le Sandu, uită-te bine la pârliţii ăştia care gem de bucurie, ei bine, să ştii, de la mine că toţi vor plânge şi vor căuta după război o ascunzătoare ca să scape cu viaţă.» Eu nu i-am răspuns fiindcă nici nu ştiam ce să-i spun.

După cele întâmplate, pe Vasile Baici l-am văzut mult mai rar; unii spuneau că stă pe la Gruia ca să se întâlnească împreună cu familia sa de la Negotin. Apoi a venit iarna şi deviza «Acum ori Niciodată!» începea să se învechească, încât mulţi dintre noi nici n-o mai pronunţam, se vedea de la o poştă că ceva se schimbase în optica politicii româneşti faţă de Timoc şi Banat. Aveam o presimţire care s-a adeverit, aşa că într-o zi, părintele Gh. Suveiche a primit ordin să mute Comitetul Timocean din port de la Severin la Corpul VI de armată din Timişoara, aşa că m-am mutat şi eu şi mi s-a repartizat o locuinţă în faţa hotelului Continental de azi, la colţ unde e o bancă, iar în etajele de sus locuiau diverse familii, împreună cu proprietarul Toma Surlaş, un om bogat  cu vreo 3 blocuri în Timişoara şi care din întâmplare ţinea foarte mult la românii din Timoc şi veşnic plângea pentru că singurul său fecior dispăruse pe frontul de răsărit şi nu se ştia unde este. L-a căutat şi după război, prin Siberia şi alte lagăre şi nu i-a dat de urmă. Eu am fost mulţumit că mi s-a aşezat o dormeză pe un culoar al locuinţei, unde aveam un robinet la care mă spălam şi un w.c. apropiat. La început luam masa împreună cu gen. Corneliu Dragalina şi ceilalţi generali din Corpul VI de armată în localul de lângă Bega, unde echipa de fotbal a Timişoarei Poli îşi avea sediul şi cartierul general.

Lucram în faţa corpului de armată, în clădirea de pe strada ce ducea spre P-ţa Operei. Acolo, la et. I aveau birourile câţiva generali, iar eu aveam biroul lângă gen. Bârzotescu, şeful meu locuia în camera gen. Corneliu Dragalina, în celelalte clădiri de peste drum tot la et. I .e

Sincer să fiu nu ştiam ce să mai fac, eram dezorientat, tăiam frunze la câini şi vizitam bibliotecile, interesându-mă de istoria românilor din Dacia Aurelină.

Cam prin luna martie, pe când stăteam degeaba la birou, mi s-a adus ştirea că părintele Suveiche pleacă în dimineaţa următoare la Bucureşti şi că toţi prietenii îşi iau rămas-bun de la el, însă acest rămas-bun nu era ca oricare altul, pentru că se vorbea că părintele este agitat, speriat, derutat şi se teme de ce merge cu el la Bucureşti un colonel, când înainte mergea singur, şi încă şi cu avionul. Cam pe la ora prânzului am aflat aceste lucruri am urcat să-l văd în cameră la pat că se simţea cam bolnav. Înaintea mea erau mai mulţi care se duceau de-şi luau rămas-bun ca de la o persoană pe care n-o s-o mai vadă. Eu am intrat în panică şi speriat din cale-afară aşteptam rândul. Mulţi au trecut prin faţa mea, dar n-am recunoscut-o decât pe solista de la Opera Română, Aca De Barbu. Am intrat la părinte cu ochii plini de lacrimi şi abia am putut să-l întreb ce se întâmplă de toţi sunt întristaţi? la această întrebare nu mi-a răspuns, doar atâta mi-a spus că mâine dimineaţă trebuie să se prezinte în faţa Mareşalului, că ar fi având nişte reclamaţii, dar pe care nu le cunoaşte. Acela a fost momentul final în care l-am văzut pe părintele nostru Gheorghe Suveiche, întristat şi dezorientat, în momente cumplite. M-am dus şi la d-l col. Dumitru Petrescu Tocineanu, defel din Lugoj şi l-am rugat să-mi spună care e misterul pentru care părintele este atât de speriat şi intrat în panică. N-a ştiut să-mi răspundă nimic, doar atât mi-a spus, că el are misiunea să-l însoţească până la cabinetul Mareşalului şi să i-l dea viu în primire.

De aci înainte nu s-a mai auzit nimic despre părintele Suveiche, în primăvara aceea ştiu că a venit de la mine maiorul Emil Georgescu, reprezentantul marelui Stat Major, cu această chestiune şi cu problema adunării şi m-a invitat să vin până la Ostrovul Mare să stăm de vorbă cu un preot de origine română, dar care serveşte după obicei, în limba sârbă în biserică şi o să mă orientez atunci mai bine. Mi-a atras atenţia să nu mă recomand. Am plecat cu GIP-ul acestuia şi cam pe la mijlocul nopţii am ajuns la pichetul de grăniceri de la Ostrovul Corbului, ne-am aşezat pe ţărmul Dunării pe lună plină, şi de dincolo de la satul Corbova a sosit într-o barcă un preot pe al cărui nume nu-l reţin, dar care era membru în armata nevăzută de partizani naţionalişti numiţi cetnici, care aveau ca simbol capul de mort şi făceau operaţiunile pe care le fac albinele în stup; noaptea mergeau din sat în sat şi-l tăiau la gât pe cel care era găsit vinovat  şi pe cei comunişti fără să-i mai judece. Ne-am aşezat, l-am privit pe acest tânăr cam de seama mea şi am început să discutăm. D-l Georgescu l-a întrebat:

«-Ştiţi ceva despre părintele Suveiche? Unii spun că ar fi arestat de Mareşalul Antonescu…»

Şi atunci a întrebat maiorul cam aşa:

«-Şi în locul lui cine o fi rămas? Noi ştim că un băiat tânăr de la Zlocutea, Sandu Cristea-Timoc; şi vouă vă place de el? Eu nu ştiu dacă altora le place, dar mie-mi place de el, că e rumân de-al meu!

Apoi, aşa ca să se afle în treabă i-a cerut să precizeze dacă el a omorât vreun om, pentru că, preoţii nu omoară. «-Eu n-am omorât nici un om şi nici n-aş fi omorât dacă n-aş fi popă, că noi, rumânii suntem oameni credincioşi şi cu frică de Dumnezeu. Apoi, în scurt timp ne-am despărţit şi am plecat la Severin.

În mintea mea şi în a celorlalţi prieteni se învârtea ideea vinovăţiei părintelui Gh. Suveiche pe care n-o înţelegeam. Însă pe parcurs apăreau unele noutăţi; unii spuneau că Mareşalul a fost supărat că l-a adus în România pe un comunist sârb fără să-l consulte, alţii erau de părere că Vasile Baici nu făcea nimic, a cheltuit o groază de bani şi a trecut clandestin în portul Rădoivăţ de la Gruia, Mehedinţi, 70 de costume noi-nouţe din cea mai scumpă ştofă de la magazinele Vlahos şi Trpcea din centru Severinului. Într-un timp am aflat că Vasile Baici reprezentantul sârbilor din Timoc, când a trecut cu cele 70 de costume a fost prins de partizanii cetnici a lui D. Mihailovici care i-au confiscat hainele şi l-au tăiat  pe loc la gât. Eu eram cu totul străin de aceste chestiuni, operaţiunile făcându-se în cea mai deplină conspiraţie.

Părerea mea era însă alta. Nu era vorba de bani, nu era vorba de costumele de haine, nu era vorba că tov. Părintelui Suveiche era comunist şi-i fusese arsă cartea în faţa Teatrului Naţional la Belgrad şi nici nu era vorba că unii ziceau că este o alegere greşită, deoarece fata lui, care venise o singură dată la Severin cu mama sa, amândouă nu ştiau o vorbă românească şi asta i-a înfuriat pe severineni; şi atunci, ce sentimente putea să aibă părintele, însă toate acestea se vorbeau în particular şi nu cred că cineva le lua în seamă. Eu însă credeam cu totul altceva, şi anume că se schimbase strategia politică a lui Hitler în Balcani. Frontul era tot mai greu de întreţinut şi de echilibrat, se simţeau presiunile Uniunii Sovietice datorită sprijinului material obţinut în secret de la Statele Unite. În aceste condiţii, în Serbia şi fosta Iugoslavie era tot mai greu de trăit. Mai întâi se născuse, cam din 1941 Frontul din Bosnia în frunte cu Iosif Bros Tito, fost plutonier în armata austriacă, acum ajuns mareşal. El conducea pe comuniştii din Bosnia, care se întăreau şi se înmulţeau cu fiecare zi.

În fiecare noapte, pe un vârf de munte din Bosnia, poate să fi fost muntele Romania, un avion sovietic cobora alimente şi armament.

Pe lângă această armată, care în final a ajuns să depăşească 450 000 oameni din partizanii comunişti, mai era o armată naţionalistă de cetnici a gen. Draja Mihailovici, omul Regelui.

Este important de observat că atât în Bosnia cât şi în Timoc, în Homole, unde se ascundeau naţionaliştii sârbi, populaţia predominantă, se ocupa cu păstoritul şi era de origine rumânească. Cam aşa va fi arătat scena militară din anul 1942 când pe lângă Primul Ministru al Serbiei, Acimovici apare gen. Milan Nedici care formase o a treia armată Poljska Straja, armata de câmp, care păzea câmpurile şi pe ţărani de comunişti. Atât comuniştii din Bosnia cât şi naţionaliştii din Timoc-Serbia de răsărit, se aşezaseră în puncte strategice, cele două armate fiind întreţinute de oile ciobanilor rumâni. Eu cred că propunerea recunoaşterii armatei gen. Nedici şi a calităţii acestuia ca un fel de lider conducător pe deasupra Primului Ministru a servit ca argument că este mai util pentru Statul Major German să-l susţină pe Milan Nedici şi să înceteze chestiunea românească cu ocuparea Timocului şi a Banatului de trupele române. Prin urmare, acesta este argumentul susţinut de mine, cel mai plauzibil faţa de celelalte.

După dispariţia părintelui Suveiche, eu eram un personaj în bătaia vânturilor şi de aceea m-am văzut părăsit, ca slugă fără stăpân.

Pentru că terminasem şcoala de ofiţeri de rezervă şi făceam parte din Divizia 19 Infanterie, m-am gândit să mă duc la comandantul diviziei, Carol Schmidt şi să-i fac un raport pentru a şti ce fac. Am fost primit în audienţă şi i-am spus cam aşa: «-Am fost Secretarul Comitetului Timocean, unde era reprezentant pr. Gheorghe Suveiche care nu ştim de ce a fost îndepărtat din fruntea noastră. Eu sunt un sublocotenent în rezervă, colegii mei luptă pe front spre Marea de Azov şi ar fi o ruşine să trag chiulul pe aici, când întreaga naţiune luptă pentru nişte idealuri. Vreau să ştiu care este viziunea guvernului şi a Mareşalului Antonescu, dacă mai este de actualitate să continui această luptă.» Apoi am întrebat unde este pr. Suveiche, pentru că românii din Timoc vin în Severin şi întreabă de el. El mi-a răspuns cam aşa:

«-D-ta n-ai venit aici să afli unde e părintele Suveiche, ci să afli dacă chestiunea timoceană mai rămâne prioritară pentru acestă problemă; de aceea vă spun să vă instalaţi în birou şi să vă continuaţi activitatea în locul părintelui Suveiche pentru că altă ieşire n-avem.»

Am salutat terminarea audienţei, i-am mulţumit şi am plecat.

După această nouă orientare am deschis un birou în str. Providenţei nr. 40 pe lângă foişorul de foc unde am avut un depozit de cărţi bombardat de 3 ori. Ducându-mă din când în când la Timişoara să-l văd şi pe amicul nostru comun Constantin C. Miu-Lerca, renumit poet bănăţean, pe atunci, locuia pe str. Asăneşti de unde am fost să iau maşina de scris a părintelui Suveiche, de fapt singura moştenire rămasă de la primul Comitet Timocean. L-am rugat pe poet să-mi spună ce mai ştie despre pr. Gh. Suveiche. El mi-a spus că ştie puţine şi că îmi spun; «-am fost tot timpul obsedat de ideea dispariţiei misterioase  a părintelui Suveiche, spunea poetul despre care se spunea că a vrut să se convingă, şi am apelat la un neamţ pe care-l cunoşteam din Gestapo, pe care l-am rugat să afle unde e părintele Suveiche. Ofiţerul german, după un timp a venit şi mi-a spus că a dat de persoana indicată, care se află în Germania într-un lagăr, după unii Dachau şi ca să mă convingă că în calitate de prieten mă serveşte, mi-a spus să-i aduc un pachet cu alimente de 5 kg, care nu se alterează şi au cea mai mare durabilitate, plus câteva pachete de ţigări, nu mai ştiu câte.» Miu i-a dus pachetul şi cam după vreo 2 săptămâni i-a comunicat că s-a primit pachetul, ceea ce înseamnă că prizonierul este în viaţă. Cu altă ocazie, din nou l-am întrebat dacă mai ştie ceva, la care mi-a răspuns că nu ştie şi nu rămâne decât să fie căutate fiica şi soţia acestuia la Zăiceri sau unde or fi, poate că ele ştiu mai multe. El şi-a dat cu părerea că după atâta timp n-au mai apărut altele că s-a terminat războiul şi deci, n-a fost eliberat din lagăr, ceea ce rămâne ca să conchidem noi, că după atâtea bombardamente cine mai putea scăpa viu. Aşadar, eu am rămas convins că a murit la Dachau şi asta tot după datele furnizate de poetul Miu-Lerca.

Între timp eu m-am interesat ce au păţit fraţii lui de la Graboviţa; unul pe nume Sandu se ocupa duminica cu pescuitul şi odată cineva i-a ciuruit barca  şi s-a înecat. Asta s-a întâmplat la câteva luni după ce fratele lui, adică părintele, fusese primit de către Rege şi Mareşal. Recent am obţinut nişte acte de la dl. Borivoje Geambrici din Geanova în care apare o parte din viaţa părintelui Gh. Suveiche, probabil din dosarul de la Securitatea sârbească, însă pagina referitoare la moartea personajului, ca din întâmplare nu se afla în documentul trimis prin poştă. Important este că la telefon am aflat că părintele Suveiche ar fi murit prin 1942 într-un sat de lângă Paracin, unde se aşezase după toate păţaniile îndurate până acum.

Misterul morţii pr. Gh. Suveiche trebuie cercetat de istorici sau de oamenii politici, cel puţin pentru ca să afle un adevăr, pentru că oricum părintele, cu bune şi cu rele este omul nostru şi a murit ca un erou pentru naţia noastră «românovlahă».

Ar fi păcat ca să nu se ştie adevărul despre o figură de-a noastră care a intrat în istorie, chiar dacă unora nu le place.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

06.12.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: