Contributia romanovlahilor din Timoc cu revolutiile sîrbeşti impotriva jugului otoman (1804 1817) Partea I

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

CVI.Contributia romanovlahilor din Timoc cu revolutiile sîrbeşti impotriva jugului otoman (1804 1817)

Partea I

Revoluţiile sârbeşti au nota lor deosebită unică si originală, nu s-au desfăşurat dupa planuri și deliberări, ci sunt rezultatul unei ridicări spontane, vulcanice, iniţiate ocazional de oameni curajoşi, săraci sau înstăriţi, care intr-o fenomenologie miraculoasă, au dat rezultate la care nici n-au visat. Pentru a ridica armele deschise impotriva impilatorului semimilenar n-a fost nevoie de nici o dogmă religioasă, strategi si marşali.

Liderii lor cum este Karagheorghe era slugă la oile si porcii unui stăpăn oarecare, mai tarziu dupa ce se intoarce din Austria devine negustor de porci. A fost rege fără opinci, forta lui a constat in dorinta de a răzbuna pe fratii săi sarbi ucişi, luati in captivitate sau mutaţi prin deportare in provincii turceşti din Asia. S-a trezit deodată ca un Vulcan peste noapte cu conştiinta revolutionară care fără modele, fără lideri, s-au bazat pe curaj si dorinta de a-l infrănge pe odiosul invadator Asiatic, care-i adusese la sapa de lemn, flămănzi, goi si desculti. N-au avut tunuri, n-au avut puşti, timp de doi ani de la 1804 la 1806 au luptat cu ajutorul ţarului Alexandru al Rusiei si au biruit, dar au si căzut.

Revolutia poate s-ar fi amănat dacă nu ar fi început atrocităţile împotriva elitei intelectuale a naţiunii sârbe: uciderea preoţilor, a primarilor, deportarea si captivitatea. Femeile rămase fără barbaţi, cu copiii in braţe dacă nu mai aveau timp să trăiască in Banat, in Austria si se apropiau turcii, care le expropriaseră si ingenunchiaseră, se apucau cate cincizeci deodata de braţe si cântănd cantece de jale se aruncau să le înghită valurile Dunarii.  Prin aceasta ele refuzau sa se supuna intimidărilor si violenţelor otomane, îmbratişau moartea cu dezgust faţă de invadatorii patriei lor.

In acest inceput de secol (XIX) turcii dădeau semne de umanitate zice-se, lăsănd “robii” si “captivele” sa colinde sate si oraşe cu lanţurile legate la gât si închise cu lacăt, cerşind bani pentru rascumpararea libertatii de la stăpănul spahiu, beg, colgiu, ceauş sau cadiu.

Revoluţia a început datorită unei intamplări bizare, Karagheorghe era printre asa zisii “tufări”, pentru că ucisese doi turci.

Milicevic, cunoscutul istoric sârb reproduce o baladă populară turcească în care se spune că autorul acestor crime este Karagheorghe, de neam “vlah”, deşi ipoteza este improbabilă, părinţii sâi sunt emigranţi din Munte Negru (bunicul Iovan 1750), iar tatal se numea Petronie si mama Marita, poreclita de localnici “Marita Catana”.

Bătălia lor de bun augur (1806) de la Soko Bania cu râzvrătitul pasa de la Dii (Vidin), Pazvanoglu, propriu zis le dă aripi, le deschide cartea destinului, îi face să creadă că se află sub zodie bună. Un paşe ca Pazvanoglu de o vitejie si curaj neasemuit deşi de patru ori asediat de sultanul Selim al III-lea cu căte 80.000 de ostaşi, de fiecare dată iese învingător, in schimb, in iarna anului 1806 este înfrănt de nişte sârbi răsculaţi mai mult desculţi şi înarmaţi cu “ţoghii” (suliţe) si secure, decăt sâbii si puşti.

Propriu zis lupta împotriva ocupantului nemilos se duce pe trei câi: lupta individualâ şi rezistenţa pasivă, o lipsă totală de dialog dintre otomani şi poporul ocupant, apoi prin lupta de gherilă a “taifelor de haiduci” si in fine lupta colectivă a “maselor”, a tuturor bărbaţilor apţi de a purta sabia si puşca. Dealtfel, sârbii si mai ales montenegrenii asemuie puşca cu feciorul;  întrebat căţi băieţi si fete are, raspunde: “apoi cinci puşti si să mă iertaţi şi trei fete”.

Preoţii si părinţii lor i-au educat si instruit astfel, âncăt să doarmă cu pusca sub căpătâi, dacă vor să nu-i ia turcii prin surprindere. De aici şi in zilele noastre, sârbilor le place să se etaleze prin două calitati: vitejia şi atunci când au copii mulţi. Printr-o ofensivă biologică ei au spart rezistenţa culturii “vlahe” (romane) si “laine” din Peninsula Traco-balcanica, au spulberat toate Vlahiile medieval şi au pus stăpănire pe Adriatica, pănă in Istria si Carintia austriacă.

În  lupta lor de eliberare sârbii n-au fost sprijiniţi de nici un vecin, in afară de români, de nici o minoritate din cele vre-o 18, în afară de românii sau vlahii dintre Moravita si Timoc.

Patimile acumulate în cele cinci secole de captivitate au fost o deslănţuire firească, o trezire dintr-o noapte adăncă. Poate că dacă nu era Pazvanoglu atăt de nemilos şi absurd în setae după putere, spera ca între Balcanici si Dunare să intemeieze un imperiu şi asta cu sprijinul âmăpratului Napoleon şi al ţarului Alexandru al Rusiei. Simţindu-se slab, el răspundea cu măsuri arbitrare de teroare si primitivism, ameninţând cu moartea orice opozitie organizată sau întămplătoare. Haiducii erau cel mai brutal pedepsiţi:

“V-am tăiat picioarele pentru că nu aţi stiut să fugiţi; iar bratele pentru că nu v-aţi predate vii”.

Karagheorghe s-a ridicat cu sabia in primul rând âmpotriva unei administraţii corupte, dominate de hoţi, trăntori lacomi, lichele, teroare si sabie.

Preoţii si ”chinejii” lor (primarii), precum şi alte capetanii, le puneau problema:

să moară cu capul plecat in genunchi de foame şi sărăcie, sau să moară luptănd pentru a-şi elibera patria?

Se spune că o potcoavă salvează un picior, un picior salvează un cal un cal salvează un om, dar daca este valabil acest adevăr, atunci se poate susţine că un om curajos poate salva o naţiune, un popor, Karagheorghe a salvat Serbia, un popor umilit si dispreţuit. Istoria are cea mai bună memorie, ea nu-I va putea da uitarii nici pe fiii ei buni, nicic pe cei râi. Asa nu i-a uitata pe pandurii olteni care au luptat ca voluntary sau capetania lui Tudor Vladimirescu si fratele sau Pavel Vladimirescu si nicic pe soldatii vlahi sau romani din Bucuresti, trimisi ca mercenari (de obiciei albanezi, bulgari sau sarbi), trimisi sa inabusa revolutia sarbeasca.

Luptele din regiunea Craina-Timoc sunt legate de eroul sarb Hiduc Velicu si romanul (valahul) timocean Nicola Abras, mana dreapta a lui Hiduc Velicu. Dupa biruinta de la Misar (1806) si Beligrad, Haiduc Velicu se adreseaza “Sovietului Serbiei” rugandu-l pe Karagheorghe sa porneasca de la Morava (Paracin) spre Krivi Vir, Timocul Negru (Crna reka), pentru a le elibera. Dupa marturia lui Vuk St. Karadjici, intemeietorul filologiei modern sarbesti, mare folklorist, martor ocular al evenimentelor, pe atunci judecator numit de turci la Barza Palanca (langa Ostrovul mare), nicidecum “Sovietul sarbesc” de atunci n-au avut habar ce inseamna Krivi Vir sau ce este Timocul Negru, nici cel putin nu auzisera de aceste denumiri pana atunci. In cele din urma I se incredinteaza un steag (in partea de jos cu trei colturi, iar deasupra trei cruci), numindu-l bulibasa peste o suta de “fugari” si golani, cu care va ataca satul romanesc (valah) Podgort (Podgorac) unde va repute prima biruinta asupra begului, luindu-I 800 ducati. De pe Timocul Negru de la muntii Artani-Malinc, inainteaza spre Timoc in Craina timoceana, adiucand noi voluntary sarbi si romani din regiune. Inaintarea spre Dunare era extreme de anevoioasa fara ajutorul Rusiei si al pandurilor olteni.

Karagheorghe nu era in cele mai bune relatii cu tarul Alexandru al Rusiei; pe la 1809, la inceputul razboiului din acel an, propune sarbilor sa-l aleaga suveran ca pres a protectiei ce le-o ofera fata de inalta Poarta, la care Karagheorghe indignat raspunde: “Ne-am debarasat de jugul turcesc, fara ajutorul tarului, vomsti sa ne aparam si fara el”. Tarul intelese mandria sarbilor si recunoscandu-si gafa trimise 3000 de cazaci sa treaca Dunarea sis a-I sprijine pe sarbi.

Pentru rusi dou puncte strategice erau importante spre a le face legatura cu Peninsula thraco-balcanica:  Drobeta-Cladova, pe unde imparatul Traian legase odata doua provincii nord si sud-dunarene si Ostrovul Mare-Dudu si Decebalium sau Deci (localitatea Prahova de azi), unde se construieste a doua hidrocentrala.

In realitate rusii abea in 1810 intra in Craina timoceana trimitandu-I felmarsalul Kamenski o sabie ornate cu pietre scumpe lui Haiduc Velcu pe care o refuza, avand el sabii mai bune castigate prin lupte de la turci.

Pentru a cuceri regiunea atimoceana-Craina din mainile turcilor trebuiau cucerite cetatile Cladova (Fetsilam), Ada-Kale, Poreci sau Portiza (azi Doni Milanovat, localitate unde s-a nascut generalul valah al lui Mihai Viteazul, de sorginte timocean). Oraselul  Negotin sau Nigotin, nu era inconjurat de o cetate ci de palisame in jurul micului targ.

In constiinta romanilor, vlahilor, n-au existat vreodata intentii acaparatoare de teritorii, de expansiune teritoriala, ci de pura intr-ajutorare dezinteresata fata de popoarele crestine slave meridionale aflate sub robia turceasca, precum nicic de a deznationaliza si umili alte ideomuri, grpuri entice, etc.

Matei Basarab atunci cand tiparea la Rmnicul Turnului Severi, carti bisericesti (in chirilice, slava veche), se adresa nu numai romanilor ci si popoarelor vecine inghenunchiate “inrudite cu noi dupa creditasi avand acelasi vestit dialect slavonesc ca libma si cu deosebirea ungro-vlahilor, bulgarilor si sarbilor”.

Constatntin Ipsilante, domnul fanariot, dup ace a reia tronul Tarii Romanesti (Valahia mare), “in cele mai bune relatii cu rusii, procedeaza” la alcatuirea unui corp de oaste pamanteana cu uniforme cazacesti; printer noii ostasi e in Oltenia Tudor Vladimirescu; acesta va ajunge in 1810 comandantul “primului battalion de panduri”, iar in 1811 va conduce spre Calafat un corp de “peste sase mii de panduri”. Era si un corp de dragoni moldoveni, purtand pe coifuri stema Moldovei, precum si un “polc” (regiment n.n.) de sarbi, numit al lui Karagheorghe cu steagul lui deosebit.

Stapanirea lui Ipsilanti – care se visa rege al Daciei, ba chiar si al sarbilor –  intampina totusi dificultati din pricina starii de razboi care impune cheltuieli si rechizitii inseminate, precum si din cauza frictiunilor cu generalii rusi, cari, avand armata se considerau stapanii de fapt ai tarii. Tocmai datorita acestor ambitii, pe care tarul nu le putea tolera trebui sa abandoneze proiectul sis a se retraga in Rusia (septembrie 1807).

Cu toate acestea pandurii olteni trec Dunarea sub comanda lui Tudor Vladimirescu si pun stapanire pe mai multe puncte strategice de la Dunare: Lom, Tibar varos, Oreaho (Rahova).

Domnitorul fanariot Conststntin ipsilanti isi formulase iluzii privind unirea celor doua Dacii (sud si nord-dunareana) dupa biruinta din 19 iunie 1807 de la Malainta langa Negotin, unde pandurii olteni lupta umar la umar cu revolutionarii sarbi, cu soldatii rusi si generalului Iaaev si a romanilor (valahilor), din satele timocene.[1]

Se poate spune ca romanii, adica Valahia in aceasta perioada a stapanirii fanariote au dus o politica de duplicitate fata de revolutiile sarbesti. Inca de la 1787 sultanul trimis pe Valiul Belgradului Chios Mustafa spre a ocupa fortareata Fetislam- Cladova din mainile razvratnicului pase Pazvanologu. Paralele cu aceasta actiune militara Moruzi, domnul tarii il trimite pe caminarul bimbasa Sava cu 500 de arnauti la Cerneti, unde se unesc cu fortele turcesti, trec Dunarea si ocupa Cladova si Negotinul.

Mai tarziu in anul 1809, cand se dadu datalia pentru cucerirea cetatii Cladova din mainile soldatilor sultanului, in luna lulie, in randul ostirii generalului rus Isaev se aflau: sase batalioane, 300 de panduri olteni si cativa cazaci. Ostirea ruso-romana trecu Dunarea si se uni cu cea sarba in fata fortaretii, in numar de 1000 sarbi. Asaltul avu loc in fata principelui Vasile Trubetzkoi, adjutant al imparatului Alexandru al Rusiei, dar fara rezultat. Pandurii care erau romani erau comandati de un oarecare Curtu, probabil Scurtu, cu grad de colonel, devenit dintr-un taran din Focsani.

Marea dificultate pentru revolutionarii sarbi era aceia ca trebuiau sa lupte pe doua fronturi, primul impotriva trupelor sultanului si in al doilea rand impotriva pasei razvratit de la Dii-Vidi, Pazvanologu, care era nemolis si teribil in jafuri si distrugeri. Bucurandu-se de sprijinul ASustriei si inconjurat de rusi, imparatul Napoleon se vazu silit sa faca un plan de dislocare a trupelor franceze din Iliria cu capitala Leibah (Liubliana de azi) de unde maresalu Marmont urma sa plece a Vidin cu 250.000 soldati francezi, pentru ca rusii intrasera in principate, iar imperiul otoman era amenintat.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

17.11.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!


 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: