Trecerea de la ocupaţia militară sârbă la instaurarea autorităţilor române I

Spatiul etnogenetic roman

“Preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti după proclamarea unirii de la Alba Iulia s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole datorită ocupaţiei sârbe şi franceze. Încercând să profite de situaţia externă, la sfârşitul războiului, armata sârbă a vrut să pună viitoarea Conferinţă a păcii în faţa unui fapt împlinit. Ca atare, ea abandonează flancul stâng pe care îl deţinea în cadrul trupelor aliate la Salonic şi deplasându-se spre dreapta frontului, a ocupat în întregime Banatul fără consimţământul comandantului operaţiunilor de pe Teatrul de război din Sud, generalul francez Franchet d’Esperey. În consecinţă armata sârbă a trecut Dunărea în ziua de 9 noiembrie 1918 şi a ocupat oraşul Biserica Albă, unde a instaurat administraşia sârbă. La 13 noiembrie în Lugoj, la 17 noiembrie în Timişoara. Continuându-şi înaintarea, la 20 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au ajuns la linia Mureşului instalându-se între localităţile Szegedin şi Lipova. Fiind informat despre intenţia trupelor sârbeşti de a ocupa tot Banatul, Dr. Otto Roth, comisarul civil al poporului din Banat şi Guvernatorul Banatului numit în această demnitate de către guvernul Karolyi, a cerut ca, armata sârbă să fie primită ca aliat, deoarece vine din partea Antantei, pentru a păstra ordinea. O. Roth proclamase cu puţin timp înainte aşa-zisa republică a Banatului şi spera că poate perpetua stăpânirea maghiară asupra Banatului cu ajutorul trupelor sârbeşti. Serbia  era un stat mic ce aspira la gruparea într-o federaţie a unor state şi provincii invecinate. De aceea cercurile conducătoare ale Ungariei îşi puneau mari speranţe în ocupaţia sârbă a Banatului.

În condiţiile în care armata română se mobiliza pentru a neutraliza armata germană condusă de feldmareşalul Mackensen, la 9 noiembrie îi este adresat un ultimatum, cerându-i ca, armata germană să se retragă de pe teritoriul României. În aceeaşi zi, regele Ferdinand în calitate de comandant a ordonat mobilizarea armatei române, ordin care la 10 noiembrie a fost dat publicităţii.

Comandantul armatei sârbe care era la curent cu preparativele României de a intra în războiul împotriva Puterilor Centrale, a trecut la ocuparea întregului Banat. Acesta nu trebuia să fie elaborat de către trupele române,  deoarece sfârşitul războiului care era iminent să se găsească Banatul sub ocupaţia sârbă. În aceste condiţii Serbia urma să participe la viitoarea Conferinţă a Păcii în calitate de deţinătoare a acestui teritoriu.

Între timp, Consiliul Naţional Român Central a solicitat în mod oficial, prin nota ultimativă din 10 noiembrie 1918, Consiliului Naţional Maghiar, predarea guvernării şi administraţiei efective a Banatului şi a Transilvaniei. Nota ultimativă expira în ziua de 12 noiembrie 1918 orele 18:00, modalităţile de predare urmând să fie stabilite de către o comisie mixtă româno-maghiară. Consiliul Naţional Maghiar şi guvernul din Budapesta au cerut prelungirea cu 48 de ore a termenului de expirare din nota ultimativă. Aceasta pentru că, între timp, guvernul maghiar ducea tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu Antanta. Armistiţiul a fost încheiat la 13 noiembrie 1918, prin semnarea la Belgrad a unei convenţii speciale între Antanta, reprezentată de generalul Henrys, comandantul armatei din Ungaria şi voievodul sârb Meśić şi Ungaria reprezentată prin ministerul de război, Bela Linder. Cu toate că, avea un caracrer militar, convenţia stipula că, în nordul Mureşului administraţia să rămână în componenţa trupelor ungare, iar sudul râului să rămână în componenţa Antantei. Această situaţie trebuia să dureze până în momentul când viitoarea Conferinţă de Pace va lua o hotărâre despre respectiva zonă. Deci potrivit Convenţiei două treimi din Transilvania reveneau Ungariei, iar în Banat fiind admiistrat de maghiari, iar efectiv armata sârbă şi franceză.

După încheierea Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad au început în ziua de 13 noiembrie 1918, la orele 11:00 la Arad, tratative între o delegaţie a guvernului maghiar condusă de Oscar Iaszi, ministrul minorităţilor şi o delegaţie a Consiliului Naţional Român Central condusă de Ştefan C. Pop chiar în timpul desfăşurării tratativelor româno-maghiare de la Arad, continuând politica faptului împlinit şi profitând de prevederile Convenţiei de la Belgrad, armata sârbă a intrat în Timişoara.

Dacă la început armata sârbă a fost bine primită ca un aliat şi s-a comportat în consecinţă, în scurt timp a ridicat obstacole serioase în calea organizării româneşti a Banatului şi a participării la Adunarea de la Alba Iulia. În multe cazuri, fruntaşii bănăţeni au fost nevoiţi să lucreze în secret pentru a putea mobiliza pe români la adunările de alegeri şi a dota pe delegaţi cu crediţionale, aidică împuterniciri de a vota unirea fără condiţii a Banatului cu România. Delagaţii români puteau pleca numai dacă deţineau aprobarea comandamentului armatei sârbe, care a permis acest luru doar la 60 de delegaţi. Ceilalţi au reuşit, în general, să plece, dar delegaţiile din sudul Banatului au întâmpinat mari dificultăţi în această privinţă. Astfel, episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitor Patriarh al României a fost reţinut de către trupele sârbe din Bouţari, pe linie de demarcaţie, o zi şi o noapte, ajungând la timp în Alba Iulia.

După 1 decembrie 1918 au continuat şi s-au intensificat persecuţiile împotriva românilor şi a organizaţiilor naţionale. Acest lucru este prezentat şi de raportul maiorului român Alexandru Dumitrescu, înaintat Marelui cartier General Român în data de 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită şi asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor, zilnic se fac internări şi arestări de români în diferite localităţi din Banat şi ctualmente Aradul are un mare număr de români în Banat refugiaţi de frica persecuţiilor militare sârbe”. În încheierea raportului său, ofiţerul român arată că: „Dacă situaţia rămâne aşa, până la Conferinţa Păcii, apoi atunci cu greu Banatul va putea exprima voinţa liberă asupra soartei lui”. De asemenea foarte multe persoane ai fost arestate după întoarcerea de la Alba Iulia. Aşa este şi cazul dr. Crişan şi a altor 10 membrii ai delegaţiei române, care a fost confirmată de generalul Henri Mathias Berthelot, conducătorul misiunii militare franceze în România, care a scris cp, sârbii şi-au permis să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să aresteze pe români şi să împiedice pe aceştia să-şi manifeste dorinţa lor pentru unirea cu România.

Comandanţii armatei franceze, aliată României nu au intervenit în primele săptămâni ale ocupării Banatul de către trupele sârbe, fiind aliate şi cu aceastea şi considerând că, sârbii se vor comporta cu românii ca şi cu nişte aliaţi. Încă de la sfârşitul lunii noiembrie 1918, francezii au înaintat şi în nordul Dunării, pe teritoriu Banatului ajungând, în primele zile ale lunii decembrie 1918, a sosit la Timişoara o divizie colonială franceză condusă de generalul Gambetta.

Situaţia anormală din Banat, unde românii erau trafhtaţi ca duşmani chiar în regiunile unde reprezentau majoritatea covârşitoare a populaţiei nu putea să mai dureze. Astfel, în urma intervenţiilor generalului H.M. Berthelot şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent, pe lângă Antanta, primul-ministru francez G. Clemenceau într-o scrisoare din 16 ianuarie 1919 arăta că: „Nu am ezitat pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henryss, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei”. Această înlocuire era necesară, deoarece armata sârbă de 4 săptămâni a interzis intrarea în comitatul Caraş Severin a tuturor ziarelor româneşti din Transilvania sau România.

În urma intervenţiilor primului ministru francez, trupele sârbeşti au trecut la evacuarea Banatului de Est, adică comitatul Caraş Severin, iar locul lor a fost luat de trupe franceze. La 27 ianuarie 1919 a intrat în Caransebeş şi Timişoara divizia 11 colonială franceză condusă de generalul Leon Farret. În aceeaşi zi, unităţi ale diviziei sub aconducerea colonelului Lemoigne au intrat în Lugoj. Prin toate localităţile pe unde au intrat trupele franceze au fost întâmpinate cu bucurie şi entuziasm de către români.

Trupele franceze s-au instalat în estul Banatului, dar centrul şi vestul acestei provincii româneşti, împreună cu oraşul Timişoara au rămas sub ocupaţie sârbă. Între timp a început, în ianuarie 1919, conferinţa de Pace de la Paris şi una din problemele României la această conferinţă a fost şi situaţia Banatului. Pentru a se documenta asupra situaţiei, la 19 februarie 1919 a venit la Timişoara o comisie trimisă de conferinţa Păcii, sub conducerea delegatului american Mr. Goodwin. Comisia i-a vizitat pe generalul francez L. Farret, pe generalul sârb Gruici şi pe episcopul Letici, iar în sala mare a palatului Lloyd a primit în audienţă pe toţi frunaşii naţionalităţilor din Banat.

A doua zi după venirea delegaţiei Conferinţei Păcii la Timişoara în data de 20 februarie continuând politica faptului împlinit, armata sârbă preia administraţia civilă a Banatului, pe lângă cea militară. În acest scop sunt uimiţi de guvernul de la Belgrad în funcţia de comite suprem, adică prefect pe dr. Martin Filipon, de prefect al oraşuşui Timişoara, pe inginerul Reinhold Heegn din Vârşeţ, cumpăratla cauza sârbă cu bani, iar în funcţia de comandatn al garnizoanei este desemnat dr. M. Jivonovici. Din acest moment a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi civilă intrând în atribuţia guvernului de la Belgrad. Această schimbare se desfăşoară pe fondul începerii Conferinţei de Pace de la Paris, Ungaria având statutul de ţară învinsă şi nu mai era necesară păstrarea administraţiei ei, chiar şi desigur şi nominală. Prelucrarea administraţiei civile şi militare de către guvernul de la Belgrad a însemnat şi o accentuare a persecuţiilor şi a arestărilor asupra românilor. Astfel, într-o telegramă a Înaltului Comandament Sârb din 4 februarie 1919 se arată că, în Belgrad sunt arestaţi 30 de români, din care 5 au murit.

Pentru a atenua tensiunile şi pericolul izbucnirii unor ciocniri între românii bănăţeni şi armata sârbă, în noua situaţie după preluarea administraţiei civile de către sârbi, la sfârşitul lunii februarie a sosit la Timişoara divizia a 17 franceză sub conducerea generalului Pruneau. Divizia franceză a rămas la Timişoara până în mai 1919, când în condiţiile războiului împotriva Ungariei bolşevice, s-a deplasat la Mocrin. Sosirea trupelor franceze nu a însemnat încetarea acţiunilor armatei sârbe de a incorpora  Banatul la Iugoslavia. A început sub privirile armatei franceze, colonizarea sârbă în Banat în vederea unui plebiscit. Până spre luna martie trenurile ce soseau în Timişoara la ora 11.00 erau încărcate cu familii de ţărani sârbi ce soseau cu averea lor pentru a se instala în Banat.

În vederea evitării oricărui conflict între sârbi şi români în Banat generalul Louis Francet d’Esperay, comandantul şef al Armatelor Aliate din Orient a decis constituirea unei zone ocupate de trupe franceze cu excluderea oricăror trupe române şi sârbe. Acest demers era conform stipulaţiilor Convenţiei de la Belgrad prin care Aliaţii îşi rezervau dreptul de a ocupa tot teritoriul sau puncte strategice, în scopul apărării intereselor lor strategice sau din necesitatea de a evita un conflict.

În virtutea acestei decizii a fost constituită Zona de Ocupaţie Franceză pentru care a fost ales comandant generalul L.Farret, comandantul diviziei a 11 a coloniale de infanterie. Pentru a menţine administraţia maghiară în partea de Est a Banatului, generalul L.Farret şi prefectul comitatului Caraş Severin Aurel Issekutz au decis înfiinţarea unui comitat nou numit comitatul Lugojului. Acest nou comitat avea reşedinţa la Lugoj şi mai cuprindea oraşele: Caransebeş şi Reşiţa, ca şi 15 plăşi conform Ordonanţei nr.418/2 publicată în ziarul „Drapelul” din 25 martie/5 aprile 1919. Astfel, întreaga administraţie, poliţie, jandarmerie erau sub autoritatea maghiară, iar administraţia militară o deţinea generalul Farret. Acest aranjament s-a făcut cu excluderea populaţiei majoritare româneşti, fiind o altă nedreptate făcută acesteia după încheierea Convenţiei de la Belgrad, deoarece s-au adoptat hotărâri fără consultarea celei mai importante populaţii din Banat.

Pentru a evita acest atac al trupelor maghiare de poliţie din „comitatul” Lugoj s-a cerut ocuparea de trupe române a liniei Lipova – Lugoj – Caransebeş – Orşova, eventual, Reşiţa – Moldova Nouă, pentru a se asigura Valea Haţegului şi Valea Jiului pentru a se bara accesul trupelor maghiare spre Transilvania.

Datorită acţiunilor sale şi a simpatiilor pro-maghiare, generalul Farret va fi înlocuit la 1 mai de generalul Charles de Tournadre trimis direct de la Paris, ceea ce arată importanţa situaţiei din Banat în ochii miniştrilor francezi.

Situaţia internaţională a evoluat în sensul rezolvării problemei Banatului. În condiţiile războiului cu Ungaria, armata franceză a început retragerea, ceea ce va duce în comitatul Caraş Severin la preluarea administraţiei civile de către români. În acest sens în ziua de 23 mai 1919 un detaşament de 550 jandarmi a sosit de la Deva la Lugoj. Peste câteva zile, la 25 mai 1919 a sosit la Lugoj dr. George Dobrin, numit de către Consiliul Dirigent cu asentimentul generalului Francet d’Esperay, prefect al comitatului Caraş Severin. În ziua de 28 mai 1919 dr. George Dobrin a instaurat administraţia română în comitatul Caraş Severein pe teritoriul care a constituit zona franceză în Banat.

Administraţia română a fost instaurată în estul Banatului, dar armata română va intra mult mai târziu, abia în ultima decadă a lunii iulie, astfel, a fost preluată de către români administraţia Banatului de Est, dar nu şi cea militară, care continua să fie deţinută de către armata franceză.

În partea centrală şi de vest, în comitatele Timiş şi Torontal continua să existe administraţia civilă şi militară sârbă. Această ocupaţie devine tot mai dură pe măsură ce evoluau lucrările Conferinţei de Pace şi armata română îşi continua înaintarea spre Vest. Sârbii devin conştienţi că vor pierde Timişoara şi partea centrală a Banatului şi de aceea intensifică persecuţiile şi rechiziţiile în partea de Banat ocupată. Un caz aparte le-au constituit pagubele armatei sârbe făcute Uzinelor de Fier şi domeniile Reşiţa între 16 iunie şi sfârşitul lunii iulie 1919 în valoare de 1.082.629 lei. Acestei societăţi, deşi era una paticulară, armata sârbă i-a aplicat art.227 şi 230 din Regulamentul serviciului trupelor de ocupaţie care prevăd că materialele rechiziţionate unei instituţii de stat se consideră pradă de război şi nu se plăteşte. Cererea de despăgubire ca şi altele formulate de diferite societăţi particulare au rămas fără răspuns, deoarece în majoritatea cazurilor nu s-a prezentat nici un act al rechiziţiei, armata sârbă confiscând cu forţa tot ceea ce credea că are nevoie.

Amploarea conflictelor din Banat ameninţa întreaga activitate industrială şi comercială cu prăbuşirea. Reacţionând la încercarea de demontare şi transportare a maşinilor de la fabrica de încălţăminte „Turul” muncitorii au declanşat, în ziua de 14 iunie 1919, o manifestaţie de proporţii în faţa comandamentului armatei sârbe din Timişoara. Tot în semn de protest împotriva jefuirii Banatului, populaţia comunelor de pe Valea Begăi, de lângă Lugoj a închis stăvilarul de la Coştei, prin care se aducea apa Timişului în Bega. Astfel, şlepurile sârbeşti ce se deplasau pe Bega încărcate cu diferite materiale rechiziţionate, s-au împotmolit.

La 22 iulie 1919, la aproape două luni de la preluarea administraţiei civile, trupele armatei române au intrat în Banatul de este. În acest teritoriu a venit să preia administraţia militară Divizia a II a olteană condusă de generalul Iancu Jitianu.

În graba lor de a rechiziţiona cât mai multe lucruri din Banat, sârbii au luat de la Palatul Poştei tablourile şi lămpile Centrului Telegrafic Interurban. Efectul acestei rechiziţii a fost întreruperea comunicaţiilor între diverse oraşe din Banat, nu numai pentru administraţia publică a Timişoarei, dar şi pentru comandamentul francez. La intervenţia acestuia, incidentul a fost rezolvat.

Necesitatea unei comisii mixte româno-iugoslave pentru constatarea pagubelor săvârşite în Banat este arătată într-o notiţă informativă despre starea economică a Banatului, a marelui Cartier General, Biroul de contra-informaţii. De asemenea, se menţionează că nu s-a intervenit pentru eliberarea deportaţilor români din Banat. Astfel, au fost deportaţi în Albania din comuna Vermeş (de lângă Lugoj) 7 fruntaşi, din comuna Sviniţa (pe Dunăre) 21 de oameni, iar din comuna Moşniţa 14 oameni.

Procesul instaurării administraţiei româneşti în zona Banatului care fusese recunoscut României de către Conferinţa Păcii a continuat. La Timişoara, în ziua de 27 iulie 1919, a fost instalat prefect dr. Aurel Cosma, în judeţul Timiş – Torontal. În ziua de 2 august 1919, a sosit la Timişoara un detaşament de 500 de jandarmi de la Lugoj. A doua zi, la 3 august unităţi ale armatei române conduse de col. Virgil Economu au intrat în Timişoara. Astfel, a fost preluată administraţia judeţului Timiş – Torontal în numele guvernului român, încheindu-se procesul de integrare administrativă a provinciei Banat în cadrul statului român.

La toate cererile guvernului român de a se forma o comisie de armată sârbă, guvernul de la Belgrad a declinat orice ofertă.

După trasarea graniţei dintre România şi Iugoslavia pe baza Protocolului semnat la 24 noiembrie 1923, guvernul român a desemnat o delegaţie pentru o comisie care să stabilească despăgubirile ce trebuiau acordate de statul iugoslav. Aceste despăgubiri trebuiau acordate pentru rechiziţiile făcute în Banat în timpul ocupaţiei sârbeşti, ca şi pentru toate pagubele aduse comunelor predate României cu ocazia delimitării se ridică la suma de 246.312.303 lei. Rechiziţiile şi pagubele cauzate de armata sârbă au următoarele valori: 210.141.434 coroane, 61.251.867 lei, 11.838.200 dinari, 278.720 franci francezi, 70.280 franci elveţieni şi 266 dolari. Comisia mixtă de stabilire a pagubelor cauzate de armata sârbă nu s-a constituit, iar din suma despăgubirilor nu s-a primit nimic. Toate aceste pagube datorate de statul iugoslav au fost anulate prin acordul de reciprocitate semnat la 11 martie 1933.”

Serbia

Va urma continuarea «Note Strâmbeşti» II.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

20.10.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: