Primul Pas spre Şcoală

 Prezentăm cititorilor noştri în revista elecronică Dacia Aureliană un subiect din literatură pe care sperăm ca într-un viitor apropiat să-l puteţi citi într-o carte, evocând copilăria acolo în cornul de aur al civilizaţiei noastre primare în Timoc. Tema aceasta din domeniul litaraturii îşi are justificarea în faptul că la sârbi a început anul şcolar la 1 septembrie 2009, iar la români începe în 15 septembrie 2009. Nădăjduim să primim aprecierile dumneavoastră cu privire la Amintirile Fantastice.     

  Pe la vârsta când muma îmi spunea că sunt de o seamă cu iada cutare, sau cu vaca albă, urcam cu ea pe Dealul Mare, iar sus în Corniş se deschidea împărăţia lumii. Pe atunci încă mai rămânea pe cer o stea de care îmi legam destinul şi speranţele. Ne agăţam cei mici de un boschet, de un păr sălbatic, de un fag, cer sau un stejar secular.

  Intram pentru prima dată în pădure şi încă nu aveam timp suficient să visăm, până ne pierdem urma, ne apropiam de graniţă, aici ne cupriendeau fiorii de teamă să nu sară caprele dincolo la bulgăruşi. Pădurile, platoul nemărginit ce ne apropia de cer şi sfinţenie, era pentru noi o mamă şi o poezie. O apariţie fantastică, o icoană dintre minunăţiile universului. Nu am văzut un peisaj mai tulburător ca acela de pe Corniş, în zare spre miazănoapte se vedea şerpuind marele balaur Dunărea, etalându-şi solzii aurii peste câmpiile mănoase. Dunărea se aşezase între noi, ca să ne purifice inimile, să ne trezească sufletele din depărtările zbuciumate. Aici eu cred că Pădurea Basarabă, cu teii înfloriţi, mi-a înfiripat în inimă grăuntele de aur al iubirii naturii şi oamenilor. Ne socoteam români, deşi alţii ne porecleau „vlahi” în batjocură, iar dincolo de Dunăre muma spunea că acolo sunt „ţărenii” şi „ţara” şi pe ţara aceasta o socoteam că ar face parte din trupul nostru, din sângele nostru. După naivitatea noastră auzeam că acolo se vorbeşte aceeaşi limbă românească, ca şi la noi. Aşa se întâmplă când încă nu ajunsesem la şcoală, să aflu că ni se tăgăduieşte sângele şi limba. Teoriile noi despre vlahi fabricate nu de învăţătorii mei, ci în cine ştie ce cabinet burghezo-monarhiste, făcea din mine o oaie pierdută, pe care păstorul nu o va regăsi niciodată. Aşadar aveam pentru natură, pentru Dunăre, păduri, văi şi câmpii dragostea noastră, pe care o nutream pe întuneric să nu supărăm duşmanii.

  Mă întorceam seara tocmai de la Nerezii, pe urme de lumini de licurici, lăsam în urmă pădurea zeilor de fagi, o rugă rostită din frunze pe iarbă şi bujori, pe care ne picurau bucuriile şi lacrimile. Ar fi fost un păcat ca pruncii să moară înainte de a fi admirat cerul, pădurile de la Făget sau Dosu al Mare.

  La vârsta aceea, când nu mă pricepeam decât să plâng şi să zburd împreună cu iezii şi mieluşeii pe covorul de iarbă plin cu nestemate, nimeni n-ar fi vrut să moară nici azi şi nici altădată. La noi prin casă lucrurile le învârtea după pofta inimii Sfântul Matei, socotit un fel de om sucit, cel cu ziua de 24 Făurar, învăţat a face toate de-a-ndoaselea. Dacă e gheaţă, o dezgheaţă, iar dacă e cald o îngheaţă.

  Muma mea Gherghina le ştia pe toate şi ca să mă desfete cu cântece, poveşti frumoase şi jocuri de copii, începea sub părul de la „Locul de sat” să recite cam aşa:

 

„Şiş capră cu mărgele,

Că-s mai multe ghiocele.

Ronciş, bonciş,

După casa lui Tiviş

Tirisoc de pe Timoc,

Stai la loc-bonc!”

Apoi luîndu-mă în braţe şi întorcându-se cu faţa către satul de deasupra Timocului, ca şi când ar sta în faţa unui altar, continua:

Granţura, pranţura,

Corcodia veselia

Spic pe Măndălia.”

Muma mea avea cunoştiinţe elementare de astronomie, de pildă spunea că în privinţa „Căii laptelui” există mai multe teorii, dar cea mai verosimilă ar fi una legată de un tâlhar care a furat vacile unor oameni săraci, iar ele fiind duse în bârlogul hoţului, au lăsat de pe copite paiele, ca lumea de jos de pe pământ să recunoască calea spre ascunzătoare.

Dintre cântecele pe care mi le cânta nu-mi amintesc decât de unul, care începea cu „Bate murgu din picior”.

Tot ea mi-a dat primele noţiuni despre tren sau „carul cu foc” şi tot ea mi-a spus că trenul se hrăneşte ca şi calul şi boul cu fân şi paie numai că are gură mare şi cei doi oameni îi bagă-n gură fân şi paie şi nu se mai satură, nu mai pridideşte. Trenul acesta de pe Valea Mare pe care-l vedeam mare cât o cutie de chibrituri, e condus de unul care se chema „măşinistru”.

-Ce zici muică nu ţi-ar plăcea să ajungi un „măşinistru”?

-Dacă ajung băiat mare măşinistru mă fac, o asiguram eu tocmai pe când o măsea din stânga creştea şi eu căutam s-o elimin lovind-o într-una cu limba, ca pe ceva străin în corpul meu.

Iar dacă se-ntâmplă să apară seara pe cer, luna nouă mă învaţă să-mi desfac pieptul şi strig ca să mă audă ceilalţi copii:

„Iu, iu iuuu, lună nouă,

Tai colacu-n două,

Colacul ţie,

Sănătatea mie…”

Sau alta strigătură spre lună:

„Lună, lună, lună nouă,

Sănătos mă văzuşi

Sănătos mă lăsaşi”…

 

Tot sub părul sălbatic de sub Braniştea lui Musa îmi amintesc unde m-a învăţat să număr: uni, doni, trini, sarea, runta, punta, gîrli, mîrli, sîc, cioc. Printre picături când mioarele nu se depărtau prea tare îmi spunea şi câte o poveste despre copiii săraci fără mumă. De pildă una se referea la un dialog între o mamă nefericită ce avea copiii flămânzi şi un iepure:

„Vui, vui, vui

Dă-mi şi mie un cotui.

Să bag într-o ulcea

Să fac zeamă-n ea;

Să dau la copilaşii mei

Să crească mari şi ei.”

 

Îmi plăcea să urc pe Dealul Mare în carul nostru cu osii de carpen sau de gorun, pentru că nu erau bani să-ţi procuri un car de fier sau un plug de fier. Când ajungeam sus, îmi arăta pe vale paralel cu calea ferată un om pe „roate”, căruia noi îi mai ziceam şi „filosăpet”, deşi nu era altceva decât bicicleta. Alteori vedeam drezina mică, mică, poate şi mai mică decât un gândac, care emana un sunet ciudat: pat, pat, pat şi de aceia ai noştri o botezaseră „pîtpăiala”, aşa cum unei mori mecanice îi ziceau „moară de foc”. Aşa erau românovlahii din Dacia Aureliană sau Timoc, deşi fără şcoală în limba lor, ştiau să-şi boteze lucrurile noi, ale civilizaţiei moderne, cu te miri ce denumiri şi în loc să le boteze cu denumiri slave, ca să intre în voia stăpânirii, n-aveau de lucru şi le dădeau numiri primitive româneşti ca de oameni din pădure, ca să nu strice legile pământului lor strămoşesc.

Aşa erau atunci ai noştri mai treji şi mai cuminţi, de părere că noi, românovlahii ne-am pomenit cu limba asta, ne botezăm cu ea şi murim cu ea, măcar că nu este o limbă pravoslavică şi popii nu o înţeleg, socotind-o urâtă, barbară. Uimitor era că nouă ne plăcea, iar cărţile „strâmbeşti” şi caietele le aruncam la finele anului şcolar pe Timoc, după spusele celor mai mari, ca să înveţe şi peştii carte sârbească.

Poate că dascălii noştri aveau dreptate, când ne spuneau ce limbă frumoasă învăţăm însă capetele noastre erau pline cu tărâţe şi nu pricepeam nimic din această frumuseţe.

Tata Ali, zis Stan al lui Niţă al Radi, tatăl vitreg al lui văru Pătruţă, mi-a fost primul deschizător de drumuri. Chiar dacă el folosea conjuncţia „ali” la fiecare al treilea cuvânt, mie îmi plăceau pozele din cărţle lui, rămase de la gimnaziul din Bregova pe care-l urmase în timpul bulgăruşilor dinainte de I Război Mondial. În cărţile lui văzusem rasele de oameni, oraşe mari ca „Nii Yorc-ul”, Tokio, Paris, Londra. Îmi arătase şi un regulament militar cu toate uniformele din Peninsula traco-balcanică. După ce le răsfoiam de zeci de ori, mă întreba aşteptându-se să spun că cele mai frumoase sunt cele ale bulgarilor, unde el făcuse armata şi războiul la regimentul V, eu îl dezamăgeam spunîndu-i că-mi plac uniformele româneşti şi franţuzeşti; mi se păreau cele mai frumoase. Deşi poate simţea o oarecare descurajare nu-mi reproşa nimic, să nu-mi jignească sentimentele.

Nu ştiu dacă în sat mai avea cineva vreo carte în afară de el, pentru că din când în când, auzisem că veneau şi gendarii şi adunau cărţile srăine, cum erau cele scrise cu alfabet „letinesc” în limba română. Asemenea cărţi blestemate, indezirabile căutau nacealnicii din partea stângă a Timocului încă de la 1833 să le facă de petrecanie, atunci când ţinutul nostru mare cât o Oltenie sau un Banat, a căzut de sub stăpânirea turcească sub cea a principilor sau cnejilor sârbi (Miloş Obrenovici, un fost negustor de proci care nu ştia să scrie). Însă cu toate că el nu ştia carte, ne iubea aşa de mult, încât a înfiinţat în satele româneşti cele mai multe şcoli ca să învăţăm carte în limba popilor, adică a pravoslavicilor sârbi. Aşa au început strămoşii mei să lase oile, caprele, porcii şi vacile pe câmp şi să se îmbulzească la şcoală unde nu înţelegeau nimic şi în cei patru ani nici nu învăţau nimic. Plecau oi, veneau capre.

După discuţiile mele cu tata Ali, cel mai deştept om din sat după părerea mea, am ajuns la concluzia că nu mai e nevoie să alerg după bot de creion sau plivaz, pe căi lăuntrice, pentru că dacă merg la şcoală tata n-are decât să vândă vaca, poarca, polomeaca şi să-mi cumpere un bot de creion să desenez cai pe blăni (scânduri). Pentru că după calculele mele de naiv nespălat şi neîncălţat, semnul prin care se disting oamenii proşti de cei deştepţi sunt creionul şi cartea. Eu doream cu tot dinadinsul să ajung odată să pun mâna pe plivaz şi să desenez pe blănile de la carul meu nişte cai şi mânji, nişte răţoi şi cocoşi.

Pentru a merge la şcoală la şase ani trebuia şi atunci pusă o pilă, făcut ceva ca să ungi osia să meargă căruţa fără să scârţâie; urma să-i spun mumii:

-Mumă ce zici, nu vreai să merg la işcoală să ajung şi eu un măşinistru să mân carul de foc spre Dunăre?

-Muică, tu acum ai ajuns un mic ciobănaş, ce ne facem cu porcii, curcile, cu oile, caprele, vacile? Vezi sora ta s-a măritat, frate-su Ilie a plecat în şoldăţie, cine crezi că o să ne păzească atîtea oare, atîtea vietăţi, tu eşti acum stâlpul casei!

-Lasă mumă, ca dacă vrei tu vină barza şi-mi aduce un frăţior care să fie ciobănel în locul meu, iar eu să-mi văd  de carte. Tu nu ştii ce minunăţii sunt în cărţi, că n-ai fost la işcoală, că pe atunci nici nu era, dar acum să vezi ce mai cărţi, ce mai desene şi puşti, de tot neamul!

-Bine, am să văd…

-Spune-i şi lui tata să stea de vorbă cu dascălul să mă primească la şcoală la şase ani.

-Acum ai plecat de cinci ani, pînă atunci curge multă apă pe Timoc.

-Eu vreau acum să meargă să-i spună să vedem ce mă fac?

Tata se vede că a luat legătură cu învăţătorul din sat Jica şi dăscăliţa, soţia lui, Liubiţa, încât n-au arătat nici cea mai mică împotrivire. Prin urmare, drumurile spre şcoală îmi erau deschise, doar că până atunci, cam un an şi ceva trebuia să-i duc în fiecare dimineaţă un litru de lapte de vacă sau de capră pentru copii, că aveau şi ei vreo trei copii, care vorbeau după unii o limbă păsărească pe care nimeni în sat n-o înţelegea. Dar ce-mi pasă mie de limba lor, când eu aveam limba mea mumească şi o grăiam destul de bine.

Fără să vreau mi-am făcut rană pe piele zdravănă; în fiecare dimineaţă înainte de a porni cu vitele trebuia să-i duc sticla de lapte la şcoală, fie vara, fie iarna, oricând. Nu era zi ca eu să lipsesc, aşa că uneori ajungeam cu laptele cald aşa cum îl mulsese muma. Când ajungeam îl dădeam dăscăliţii, care mă întâmpina cu un zâmbet fără să spună un cuvânt, ştiindu-mă că eu nu ştiu o boabă în sârbeşte. De altfel ea avea nevoie de lapte şi nu să stea de vorbă cu un mucos ca mine. Întotdeauna am ajuns cu bine la şcoală cu laptele. O singură dată am alunecat pe gheaţă la Fântăna Mare şi dopul de porumb mi-a sărit cât acolo, încât s-a vărsat puţin. M-am dus la fântână şi restul am adăugat apă fără remuşcări. Nici nu s-a  cunoscut, aşa că am scăpat cu obrazul curat, deşi mi-a părut rău că am recurs la această coţcărie.

Când venea Crăciunul auzisem şi eu că fiecare copil îi aduce dascălului câteva kile de carne din cea mai bună. Dă-i şi eu pe capul mumii să-i fac şi eu o mică bucurie ca aspirant la clasa pregătitoare pe care consătenii mei o numeau „clasa caprelor”, deoarece cât înţelegeau caprele prin păduri de la frumuseţile ei şi cântecul păsărelelor, atâta înţelegeam noi, copiii de rumâni la şcoală. Trebuia să-mi dea patru-cinci kile de muşchi, dacă vrea să nu plâng şi să mă mulţumesc.

Urma Paştele, atunci trebuia să-mi dea vreo 20 de ouă, că doar şi alţi copii aduceau cât mai multe, aşa că şi el bietul făcea atâta pentru copii.

Toamna era şi mai frumos, fiecare copil îi aducea învăţătorului un „ivenchi”, două, cu cei mai frumoşi struguri, buni de păstrat pentru iarnă: ţâţa oii, ţâţa caprei, viala, braghina şi alte soiuri, care pe atunci erau mai puţine. Eu trebuia să-i duc ivenchiuri, struguri legaţi de coarde, făcuţi chită, care se păstrau legaţi de căpriori în pod sau sub streaşină. După căte ştiam, căram cel mai mult, nici fără gutui nu-l lăsam, nici fără nuci, după ce toamna ne băteam nucii, când adunam vreo două care de nuci, încât umpleam podul.

Toate mergeau ca pe sfoară, nici nu se putea mai bine, doar ziua aceea trebuia să vin mai degrabă, să iau săcuiul cu flori şi tăbliţa şi să merg la şcoală. Cred că şi tata aştepta cu aceeaşi nerăbdare ziua crucială din viaţa mea, când mă desprindeam de păstorie şi intram în şcolărie, cu gânduri serioase, de a învăţa carte şi dacă e nevoie s-o mănânc în loc de mălai.

După câte mi se pare şcoala începea la 1 septembtie, iar pe timpul generaţiei trecute, şcoala începea toamna când încetau muncile agricole şi se termina  primăvara, când începeau muncile agricole, prin urmare, organizarea învăţământului se adapta interesului ţărănimii lucrătoare de pământ.

Dar iată că a bătut ora trezirii, când într-o dimineaţă tata m-a îmbrăcat în haine noi de dimie albă, fiind iscălit pe spatele scurteicii de către văru-meu Ristea muscalu cu iniţialelele K.Π.C. (C.P.S.), iar chipiul militar cenuşiu, pe care-l purta pătura săracă a sârbimii, cu aceleaşi iniţiale  însemna Krsta Petar Sandulovici.

-Vezi tu,  Muceo, este bine să fii iscălit pe haine, pe căciulă dacă vrei să nu le fure copiii, aşa cum ţi-au mai furat până acum de câteva ori. Vezi pentru că te-am iscălit ai să-mi dai un ou şi trei pere guşate, a zis  Ristea.

Iniţialele erau bine zugrăvite cu un creion chimic, încât nici ploaia nu le ştergea.

-Am să-ţi dau, tu ştii că eu mă ţin de vorbă, i-am spus.

Când s-au revărsat zorile peste sat m-am dichisit cu tot ce aveam mai frumos şi mai de preţ şi am aşezat tăbliţa cumpărată de la ai lui  Marta, pe care o folosiseră trei generaţii şi era cea mai solidă tăbliţă din epoca aceia în satul nostru dacă nu şi în tot ţinutul Timocului.

Tata m-a luat de mână şi mi-a spus:

-Acum te duc la şcoală, să te fac om, să înveţi, să fii ascultător, adică supus şi să nu mă faci de râs, că altfel te calcă ursul la întâia abatre. Astea să le ţii minte că nu eşti surd.

Eu mi-am văzut de drum îngândurat şi fericit că merg undeva unde un an şi jumătate am tot visat să ajung. La poarta lui  Moş Stan  a lui  Pufu şi  Mărin  a lui  Pită am cotit-o spre dreapta şi pe lângă căsuţa lui  Sima Prunaru, mare lăutar, am tăiat-o drept prin grădina lui Moş Dinu  peste Pârâul Diavolului. După am urcat un pripor cu stânci şi pământ galben, poposirăm în drumul de cară şi de aici n-aveam de făcut mai mult de 20-30 de paşi până în poarta mare a bunicului  Dinu şi a fostei bunici  Rima  zisă şi  Călina, o măiastră în cântece şi în povestiri.

Stancule, hai coboară, mergem la işcoală cu copilu, tu mai îndrugi câtăva sârbeşte, iar eu cam puţin. Hai să pricopsim copilu acesta cu învăţătura.

Nam scos un cuvânt până am trecut printre casele pitite ale vrăjitoarei  Stanca  lui  Jica şi  Oaca  lui  Ţărănelu. De acolo ne simţeau câinii de la ai  Dudi  şi  Ţucă şi săreau pe noi în haită; trebuia să te aperi cu ciomege respectabile. Tata era bine înarmat cu ciomagul din Texas-Mexico, anume cumpărat din Fort Wort Huston, unde lucrase într-o fabrică de clopote pentru biserici. Nimeni din judeţ nu avea baston ca el nici chiar nacealnicul, căpitanul de judeţ, acela şi cam pusese ochi pe tata să-i facă bucata şi să rămână bastonul fără stăpân.

Şcoala veche era în faţa şcolii noi de azi, cam unde este, sau era mica bisericuţă constrită în 1945 şi dărâmată după câte am aflt mai de curând de un tânăr sârb pripăşit în sat prin căsătorie, pentru că în Balcani, satele cu biserici nu arată frumos, zicea el.

Când am ajuns lângă şcoală, a ieşit dascălul, un bărbat impozant, frumos, blând şi cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu în ce costum era îmbrăcat, dar mi se părea că-l văd pentru prima dată, deşi îi adusesem lapte un an şi jumătate. După ce a dat mâna cu tata şi cu cumnatu-su  Stancu şi-a aruncat privirea spre mine şi uimit a observat că eram iscălit pe spatele hainei şi pe chipiul pe care confraţii mei din sat, în batjocură îi ziceau că este chestia iepii. S-a apropiat de mine şi cu un ton părintesc şi refulată bunăvoinţă şi m-a întrebat:

-Kako pişe? (Ce scrie)

-Ha?, am zis.

-Kako pişe? (ce scrie)

-Ha?

La început am crezut că n-aud bine, dar a doua oară mi-am dat seama, că dascălul acesta vorbeşte o limbă necunoscută, păsărească şi că singurele cuvinte înţelese de mine erau „kako” şi „pişe”. Cu alte cuvinte mi-am făcut o judecată mecanică, pe loc, că acesta vrea să-şi facă în capul meu şi lipsa mare şi lipsa mică. S-a mai întors odată şi iar a încercat să intuiască ce sens au iniţialele şi a întrebat din nou:

-Kako pişe?

Rămăsesem încremenit de intenţiile pe care un dască le spune în văzul lumii şi în gura mare, ce are de gând să facă. Atunci am făcut repede o judecată: pentru ce şi una şi alta, chiar în capul meu? Ce rău i-am făcut? Asta-i recunoştinţa, când eu n-am mâncat iarna lapte ca să mănânce copii lui? Haaa, apoi dacă eşti omul dracului, nici eu nu mă las şi în timp ce îndrugau şi ai mei ceva cu dumnealui, am şters-o încât tata m-a observat abia la coveiul drumului spre  Ţucă  şi  Oacă.

-Stai nu fugi, stai nu mă face de râs! Stai şi stai, însă eu mă încinsesem de supărare şi nu vream să aud şi să văd om păcătos şi nechibzuit ca dascăl, care nici nu ştie româneşte?

Într-o fugă am ajuns acasă plângând de parcă îmi murise cineva scump din casă. Când deschid poarta muma mea mă zăreşte supărat.

-Ce e, măi mândrule, de ce vii plângând? Ce, te-a bătut?

-Nu, a vrut să se ka— ce şi să pi – e în capul meu!

-Taci măi muică că n-o fi căpiat?

Aşa a zis kako şi pişe, pe amândouă, şi asta mie muţămită că i-am adus degeaba aproape doi ani lapte şi brânză. Cum de n-a găsit alţi copii şi m-a ales pe mine? Lipsa asta de recunoştinţă mi se părea de ne ieretat.

-Doamne muică, acesta nu e întreg, o fi vreun şoimănit. Ce l-o fi apucat?

-Nu ştiu dar asta a spus şi tot mi-a dat ocol să şi pună mâna pe mine. Dacă nu scăpam, veneam acasă cu balega-n cap.

Atunci ea zise să ia umplem săcuiul de pietre şi să mergem îndărăt să-i spargem ferestrele la işcoală, să-l învăţăm noi minte.

-Bine, dar tată-tău, frate-meu Stancu să nu sară ei să te scape, să nu spună şi ei o vorbă bună să te lase. Ce-o fi păţit şi ăştia că doar n-o fi venit de pe lumea ailaltă?

-Altceva, dascălul nici nu ştie să vorbească, spunea nişte vorbe păsăreşti, eu nu înţelegeam nimic. Mumă, dacă nu înţelegi nimic la işcoală pentru ce să pierzi vremea de pomană? Mai bine ştiu româneşte oile şi caprele mele. Mai bine mă fac porcar, văcar, şi căprar, dar la işcoală nu mai calc. Să-mi facă el mie una ca asta? Să nu ştie limba noastră?

-Ştii ce facem, o să adunăm tot neamul Sănduleştilor de aici din Dealul Mare până în Valea Mare şi cu ciomege şi furci o să dăm buzna să-i dărâmăm işcoala peste el, dacă nu ne dă îndărăt brânza şi laptele. Da ce’ crede el că degeaba am stat noi nemâncaţi, zise muma?

S-a întors tata şi unchiul meu Stancu, a venit de peste drum tata Ali, care era un filozof şi jumătate, dacă nu ceva mai mult şi toţi pe mine.

-Hai la işcoală să înveţi strâmbeşte să te faci om.

Eu cad la pământ şi dau cu picioarele în ţărână că nu vreau nici în ruptul capului, pentru că pe deasupra el nu ne cunoaşte limba noastră părintească, deci pentru ce să pierd eu vremea? Am eu atâtea oare de păzit decât să stea flămânde şi eu cu ălea pe cap, mai bine curat şi luminat după miei şi viţei, să mă joc şi să-i trântesc pe toţi copiii.

Mai pe seară când am sosit cu oiţele acasă, a venit şi muma Pârva să-mi dea şi ea un sfat.

Hai Muceo, du-te Mârtane la işcoală, că-ţi trebuie şi ţie să înveţi româneşte, că doar româneşte te-a învăţat măta, strâmbeşte nu ştii!

Câţi n-au venit după aceia, cu fel de fel de sfaturi să mă îndemne să revin, însă eu am rămas încăpăţânat ca un catâr şi poate de aceia n-a fost nimic de capul meu. Aşa mi-a zburat un an printre degete, tocmai cel mai frumos an, când puteam să învăţ şi să termin cu brio clasa caprelor, clasă destinată numai nouă copiilor de românovlahi.

Kpc

copiii

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: