Fixarea Graniţei Comune

Lucrările de delimitare pe teren a frontierei româno-iugoslave în Banat au durat foarte mult datorită existenţei unor neînţelegeri. Acestea se datorau întârzierii armatei şi autorităţilor sârbeşti care au încercat să exploateze la maximum şansa ocupării Banatului.

        La Timişoara îşi începea activitatea  la 19 iulie, în Palatul Lloyd o comisie de evacuare şi stabilire a liniei de demarcaţie, compusă din generalul francez Charles de Tournandre, colonelul Virgil Economu şi colonelul sârb Velicovici, ca şi comandantul Pichon.

        Trasarea pe teren a frontierei stabilite la Conferinţa de Pace era necesară deoarece aceasta utilizând o documentaţie insuficientă a nemulţumit ambele state. Mai mult, au apărut situaţii anormale, aşa cum este cazul satului Ketoba, la 10 km de Jimbolia. Frontiera stabilită de Conferinţa de Pace trecea pe străzi, grădini şi curţi, trecătorii prin acest sat găsindu-se când pe teritoriul sârb, când pe teritoriul românesc. De asemenea, biserica sârbă se găsea pe teritoriul românesc, în timp ce cimitirul se afla în partea sârbă.

        Acestei probleme şi a altora trebuia să le găsească rezolvare comisia întrunită sub preşedinţia gen. Charles de Tournande. Scopurile erau: stabilirea pe teren a liniei frontirei definită în linii mari de Conferinţa de Pace; reglarea condiţiilor în care va avea loc evacuarea părţii din Banat atribuite României şi examinarea condiţiilor economice în care această evacuare a fost făcută; transmiterea puterii administrative a României şi remiterea autorităţilor militare româneşti a Comandamentului teritorial şi organizarea unui „modus vivendi” provizoriu pentru exploatarea căilor ferate până la stabilirea unui tranzit definitiv decis de cele două state vecine. Rezolvarea acestui ultim scop era foarte important pentru viitoarele raporturi dintre cele două ţări, ca şi pentru viaţa economică a zonei, deoarece potrivit delimitării Conferinţei de pace două importante linii de cale ferată erau tăiate de graniţă.

        Preşedintele Comisiei a cerut ca aceasta să nu se ocupe de fapte anterioare zilei de 18 iulie 1919, deoarece înainte de această dată sârbii au ocupat un teritoriu inamic. Col. Velicovici a arătat că, sârbii au dreptul, chiar după 18 iulie să ridice material, pe care ei îl consideră pradă de război. În aceste condiţii se poate spune că, Iugoslavia trata România ca pe un inamic începând cu acea dată. Delegatul sârb a refuzat constant constituirea unei comisii pentru supravegherea evacuării.

        În urma sesizării părţii române asupra ocupaţiei sârbe în Banat şi evacuarea de material, Comandamentul General al Armatelor Aliate admite că, începând din 9 iulie, când notificarea viitoarei frontiere a fost făcută celor două state, autorităţile sârbe nu mai au dreptul la a efectua nici o rechiziţie.

        Pe baza statisticii din 1910 se stabileşte linia de frontieră şi atribuirea diverselor localităţi, după care sunt discutate ultimele detalii ale evacuării Banatului de trupele sârbe. De asemena, col. Economu a făcut cunoscut avizul oficial al guvernului român, prin care dr. A. Cosma a fost desemnat ca viitor prefect român de Timiş, ca şi al oraşului Timişoara. La 28 iulie 1919, dr. A. Cosma a fost instaurat ca prefect, reluând administraţia în numele statului român, în judeţul Timiş, Timişoara si în zona din fostul comitat Torontal, care a revenit României în urma hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris.

        Între 27-28 iulie s-a întrunit la Palatul Lloyd o subcomisie de cale ferată compusă din comandantul Pichon, comandantul Coatu şi cpt. Djouricici. Comisia a stabilit un regim de explotare a căilor ferate de noua frontieră româno-sârbă în Banat.

        La încheierea lucrărilor s-a decis evacuarea de către sârbi a teritoriului ce revenea României în conformitate cu hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919. De asemenea, s-a stabilit o nouă linie de demarcaţie provizorie între România şi Iugoslavia, indicându-se localităţile din comitatele Torontal, Timiş şi Caraş Severin, care urmau să aparţină României.

        O problemă apărută după evacuarea Banatului de către trupele sârbeşti era cea a liniei pe care acestea s-au retras. Aceasta nu coincidea cu traseul hotărât de Conferinţa de Pace, lăsând sub ocupaţie sârbă 12 comune cu o populaţie de 17.596 locuitori.

        Disputa asupra Banatului a început să se rezolve, după ce în octombrie 1919, românii şi sârbii au acceptat să respecte linia de demarcaţie. La sfârşitul anului 1919 şi începutul anului 1920, problema Banatului cunoaşte un moment de acalmie.

        Cu toate că există acest litigiu între România şi Iugoslavia, relaţiile dintre cele două ţări mergeau pe făgaşul normalizării, în vara anului 1920 T. Ionescu încheind cu N. Pasici o convenţie militară. Aceasta era necesară pentru „a menţine pacea câştigată cu preţul atâtor sacrificii, precum şi ordinea stabilită”. Se prevea sprijinirea în cazul unui atac al Bulgariei sau Ungariei deci, era menită să apere prevederile tratatelor de pace.

        În anexa acestei Convenţii se prevedea constituirea în cel mai scurt timp a unei delegaţii mixte compuse din trei delegaţii de fiecare ţară pentru a studia aplicarea pe teren a liniei de frontieră stabilite prin tratatul de la Sevres. De asemenea, trebuia să se ţină cont, pe cât se poate de rectificările reclamate de necesităţile cadastrale. O altă comisie mixtă urma să fie însărcinată cu studierea posibilităţii unui schimb de comune între cele două ţări. În ceea ce priveşte forţele militare care erau staţionate pe linia de demarcaţie, ele trebuiau să se abţină de la orice acţiune care ar fi provocat ciocniri.

        La 20 septembrie 1920, este semnat la Timişoara Protocolul privind aplicarea Tratatului de la Sevres între România şi Iugoslavia. Delegaţia română era compusă din gen. C. Găvănescu, consul C. Brăileanu, col. N. Stănescu şi deputatul C. Nedelcu. Delegaţia sârbă era formată din gen. Svetomir Miatovici, lt. col. Svetozar Hadzici. Art. 1 arată că. Ţinândi-se cont de dispoziţiile art.3 alin.2 al Tratatului frontierelor de la sevres şi din raţiuni ale cadastrului cond, art.29 al Tratatului de la Trianon s-a stabilit frontiera dintre România şi Iugoslavia. Art.2 arată că, unde Tratatul de la Sevres prevede o frontieră naturală, linia urmează strict dispoziţiile tratatului. Asupra părţilor de frontieră cărora nu s-a căzut de acord, vor face obiectul unor menţiuni speciale.

        Componenţa delegaţiei pentru studierea posibilităţilor schimbului unor comune, formată din C. Brăileanu, consul general, I. Pascu senator, deputat C. Nedelcu şi col. V. Economu, a fost confirmată de T. Ionescu la 12 noiembrie 1912.

        Protocolul din 4 ianuarie 1922 redactat de a doua comisie prevedea un schimb de comune între cele două state. România cedează Iugoslaviei: Gaiul Mare, Krivabara (Ujfalu) şi Surian, în timp ce Iugoslavia cedează României: Beba Veche, Pusta Kerestur şi Ciorda. Directivele după care linia frontierei trebuia fixată pe teren între comune sunt: limitele administrative şi interesele economice locale.

        Cele două comisii nu au putut să rezolve un litigiu în problema comunei Vărădia. Pentru aplicarea acestei dispute partea iugoslavă a invocat prevederile art. 29 din Tratatul de la Trianon care stipula că, delimitarea frontierei să urmeze, pe cât este posibil cadastrul comunelor. S-a cerut pentru apărarea Vârşeţului şi o pădure din liziera comunei Vărădia, de aproximativ 600 de iugăre.

        Un eveniment care a contribuit la îmbunătăţirea relaţiilor româno-iugoslave a fost căsătoria Principesei Mărioara cu regele Alexandru  al Iugoslaviei. Ziarul „Narodni List” din 14 ianuarie 1922, citând unele ziare din Belgrad anunţă că, un politician de valoare care s-a înapoiat din România a declarat că, darul de nuntă al Principesei Mărioara va fi oraşul Timişoara şi Împrejurimile de la graniţa iugoslavă. Interesant este punctul de vedere al presei germane care arată că această căsătorie „este un succes pentru tronul sârbesc pe treptele căriua pentru prima dată se urcă o principesă pe viţă cu adevărat regească”.

        În ciuda speculaţiilor presei, căsătoria Principesei Mărioara cu regele Alexandru al Iugoslaviei a reprezentat un nou pas în strângerea legăturilor dintre cele două state, care vor participa împreună la acelaşi sistem de alianţe.

        După formarea guvernului condus de Ion I.C. Brăiteanu, noul ministru de externe I.G. Duca în intervalul acordat ziarului Becsi Magyar Ujsog consideră că, „chestiunea Banatului a ajuns într-un stadiu definitiv de rezolvare”.

        A fost numită a treia comisie, tehnică, ce avea ca scop executarea pe teren a frontierei. Din această comisie făceau parte consulul general C. Brăileanu, lt.col. G. Drăgănescu şi dr. O. Crâşmariu. În vederea aplicării pe teren a delimitării, graniţa era împărţită în 6 sectoare a 50 km, rezolvarea problemei comunei Vărădia urmând să se facă atunci când se va ajunge la ea. Cele două guverne s-au adresat Franţei ca să medieze printr-un arbitru această problemă. Poincare a răspuns că, acest litigiu este de competenţa Conferinţei Ambasadorilor.

        Printr-o telegramă trimisă de Conferinţa Ambasadorilor, României şi Iugoslaviei, se arată că, în şedinţa din 13 iulie 1922 s-a decis că, Protocolul din 4 ianuarie nu poate fi considerat ca valabil decât sub rezerva ca o comisie să-l studieze. Această comisie urma să cuprindă comisari aliaţi din Comisia Româno – Ungară, care trebuiau să examineze şi să aprobe delimitarea efectuată, ca şi să înregistreze acordurile intervenite între cele două delegaţii. Comisia Interaliată de la Budapesta, la 24 noiembrie 1922 a arătat că, examinarea frontierei româno-iugoslave în condiţiile fixate de Conferinţa Ambasadorilor nu poate fi întreprinsă decât la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1923.

        Concomitent, Bucureştiul şi Belgradul poartă negoceri pentru rezolvarea problemei frontierei. De fapt, acţiunea Italiei în Fiume este un imbold pentru negocieri serioase cu România în vederea încheierii unei convenţii. În raportul său anual pentru 1922, trimisul britanic la Bucureşti, arată că, negocierile comisiei româno-iugoslave din Banat „continuă cu fricţiuni şi de fapt în cel mai amical spirit”.

        O altă problemă apărută în luna martie 1923 era cea a rolului pe care urmau să-l aibă comisarii aliaţi. Acest rol urma să se reducă la o simplă înregistrare a acordurilor şi a rezolvării eventualelor litigii, aşa cum prevede Scrisoarea Secretariatului Ambasadorilor din 21 octombrie 1922 sau va trebui examinată şi aprobată delimitarea efectuată, şi apoi înregistrarea acordurilor dintre cele 2 state, după cum reiese din scrisoarea aceluiaşi Secretariat din 27 iunie 1922.

        În ceea ce priveşte litigiul în privinţa comunei Vărădia, acesta s-a rezolvat prin cedare a 500 de iugăre din cele 11.000 ale cadastrului Vărădiei, în urma insistenţelor delegaţiei sârbe. Într-un protocol încheiat la  16 octombrie 1923, se prevedea schimbarea comunelor Jimbolia şi Jam, contra Modoş şi Parany.

        O altă problemă apărută în procesul de delimitare era cea a stabilirii punctului Triplex româno – ungaro – iugoslav, adică a locului unde cele trei linii de graniţă se întâlneau. Prin schimbul de comune intervenit între România şi Iugoslavia, alipindu-se la teritoriul românesc comuna Beba veche, Triplex Confinium stabilit de Tratatul de la Trianon este deplasat mai la vest. În aceste condiţii porţiunea de frontieră dintre vechiul şi noul Triplex Confinium devine din ungaro-sârb în ungaro-român. Deşi nu se aducea nici o schimbare teritoriului Ungariei, aceasta a cerut pentru a fi recunoscută această modificare, acordarea de compensaţii.

        Datorită întărzierilor în stabilirea graniţelor, Conferinţa Ambasadorilor trimite un ultimatum ca, până la 22 octombrie 1923, România şi Iugoslavia să se pună de acord asupra liniei de frontieră. În vederea unei rezolvări a situaţiei se implică şi Casa regală Română. Între 20-23 octombrie 1923, regele Ferdinand a întreprins o vizită în Iugoslavia. În ziua de 22 octombrie Miroslav Spalajkovici, reprezentantul Iugoslaviei în Franţa îl informeză oficial pe Poincare că cele două guverne au ajuns la un acord de frontieră care va fi semnat în curând.

        Acest lucru s-a întâmplat la 24 noiembrie 1923, când dr. M. Nincici, ministru plenipotenţiar şi Theodor Emandi au semnat la Belgrad Protocolul româno-iugoslav de delimitare a frontierei comune. Art.1 arată că, linia de frontieră între România şi Iugoslavia „va urma în general linia indicată prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, cu modificările rezultând din schimbul de comune, România cedează Iugoslaviei comunele: Pardany, Modoş, Surjan, Krivobara şi Nagy Gaj, iar Iugoslavia cedează României comunele: Beba Veche, Pusta Kerestur, Zombolia, Ciorna şi Jam”. De asemenea „Iugoslavia recunoaşte suverenitatea României asupra Calinovatz, Moldova şi Ada-Kaleh, iar România recunoaşte suverenitatea Statului Iugoslav asupra insulelor Plasievitza şi Ogradina”. Potrivit art.5 cele două state stabilesc că, evacuarea comunelor şi ratificarea Protocolului să se facă într-un termen de maximum 4 luni, din ziua semnării lui.

        În ciuda discuţiilor împotriva protocolului şi a opoziţiei deputaţilor bănăţeni, Camera Deputaţilor îl acceptă în sesiunea din 27 decembrie 1919, cu o majoritate de 126 la 15 voturi. Membrii bănăţeni ai guvernului liberal au votat linia partidului de sprijinire a acestui protocol.

        Pe 26 decembrie 1923, cu o zi înaintea ratificării finale, Liga Românilor din Banatul sârbesc a organizat o demonstraţie publică la Timişoara, protestând împotriva ajustărilor frontirei, adoptând o moţiune prin care un număr de sate române din Banatul sârbesc să fie date României în baza principiului autodeterminării. Camera Deputaţilor a ratificat Protocolul fără să adopte nici o schimbare.

        Skupstina din Belgrad a validat Protocolul cu o majoritate mai mică de 108 la 51 de voturi, la sfârşitul lunii februarie 1924. Instrumentele de ratificare s-au schimbat la Belgrad la 6 iunie 1924.

        După trasarea graniţei dintre România şi Iugoslavia pe baza protocolului semnat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, s-au ivit o serie de probleme. Deoarece delimitarea s-a făcut de guvernul român şi iugoslav, independent de Comisia Interaliată prevăzută în acest scop de art.3 al Tratatului de la Sevres, protocolul nu a fost aprobat de conferinţa Ambasadorilor, nici înregistrat la Liga Naţiunilor, conform art.18 al Pactului.

        În şedinţa din 23 mai 1935, Consiliul Tehnic pentru înregistrarea frontierei româno-iugoslave de pe lângă Conferinţa Ambasadorilor a hotărât ca Protocoul să fie inclus în documentele de frontieră numai ca document istorico-informativ. Aceasta deoarece el nu mai corespunde cu situaţia adevărată de pe teren consemnată în descrierea frontierei din tratat. Hotărârea a fost aprobată de Conferinţa Ambasadorilor prin rezoluţia din 27 septembrie 1935.

        Prin acest protocol, România şi Iugoslavia au dorit să arate lumii că pot încheia un acord bilateral fără nici un amestec sau presiune externă. Totuşi, Alick Russel din Comisia Româno – Iugoslavă de frontieră subliniază că, mai ales prezenţa la Timişoara a membrilor aliaţi din Comisie a dus la „completarea rapidă a documentului în discuţie”. Oricare ar fi fost motivul care a dus la semnarea şi ratificarea protocolului, acest lucru a însemnat recunoaşterea definitivă a împărţirii banatului de către România şi Iugoslavia. Acestea au considerat problema Banatului un caz închis, fapt relevat şi de inexistenţa unor acţiuni politice şi militare de ocupare prin forţă a unor regiuni din Banat.”

 

Observaţii critice (la relaţiile frontiera iugoslavo – română):

Ne referim la articolul „Fixarea graniţei române” (pag. 120) din volumul „Banatul la începutul secolului XX” – Bucureşti 2005.

Sincer vorbind, articolul este bine conturat şi argumentat, probele par indubitabile, însă noi venim cu câteva lucruri noi care scapă uneori de sub observaţia multor istorici şi oameni politici, fie din motivul că nu studiază problema sau o tratează cu superficialitate aşa cum sunt tratate multe dintre chestiunile noastre de stat şi de existenţă naţională. Nu discutăm în amănunt problemele, ne vom mărgini doar să enunţăm ideile care n-ar trebui trecute cu vederea şi care ar trebui lămurite în alte studii.

Scopul nostru ca popor civilizat este de ai atrage şi pe sârbi la aceaşi şcoală a credinţei în alianţa dintre oameni şi popoare. Normal este să nu privim cu ură la vecinii noştri chiar dacă ei fac acest lucru, pentru că cu ură şi răzbunare nimeni n-a realizat ceva pe această planetă. Sârbii, vecinii noştri, sunt o gintă inedită care nu ştie multe, se supără repede şi după ce pierde bătălii şi teritorii se trezeşte că este popor care numai unit şi în colaborare cu vecinii poate să ridice naţinea lor pe treptele democraţiei moderne şi să-i creştineze pe cei care s-au comunizat şi nu mai cred în Dumnezeu în Serbia şi nu mai respectă legile pământeşti şi egalitatea dintre oameni. Vecinii noştri în istorie şi în alte cazuri au tratat cu superficialitate unele teme încât pe ei nu i-a interesat să lege cauza de efect şi să tragă o concluzie logică. De ce un fenomen sau o situaţie juridică este cum este şi nu este cum vrem noi?

Este vorba de anul 1918, când eram vecini cu Serbia şi nu cu Iugoslavia. Cititorul de rând şi neutru va trebui să înţeleagă că avem în faţă un stat condus de politicieni înnăscuţi iar nu făcuţi, vicleni, agresivi, orgolioşi, imorali şi intoleranţi.

 

Meritul lor este că au reuşit să se impună Conferinţei de Pace de la Paris 1918 cu un singur argument faţă de România, pe care au acuzat-o că face parte din statele beligerante, deci inamice, care a luptat împotriva francezilor, a americanilor şi aliaţilor, de partea Germaniei, aducând probă că s-a semnat în 1916 cu Marghiloman o pace separată cu Germania şi Bulgaria. Prin urmare la Conferinţa de Pace România nu avea după ei statut legal, deci nu era subiect de drept. În legătură cu această chestiune este mult de vorbit şi niciodată sârbii nu vor crede că noi am fost în război aliaţi cu francezii şi ceilalţi.

Sârbii au avut un singur argument emoţional, şi anume că ei nu au trădat aliaţii când au fost bătuţi pe frontul din Serbia de Austro-Ungaria şi cu regele lor Petru I bolnav pe targă au fugit prin nordul Albaniei, au poposit întăi pe insula Vit, unde au murit vreo 4000 de soldaţi de holeră şi de foame, iar restul de vreo 130.000 au izbutit să ajungă în insula Corfu şi să ceară alianţă cu francezii. Acesta este singurul argument care i-a convins pe francezi să-i protejeze în mod deosebit faţă de alţi aliaţi acordându-le cât mai multe teritorii, indiferent că erau populate de sârbi sau nu. Pentru că sârbilor le place să fie totul legal, noi vom veni cu argumentele noastre şi vom arăta că tocmai ei nu au un statut legal în anumite teritorii.

În Banat, românii sunt urmaşii dacilor si romanilor, rămâne să vedem dacă istoria sârbă recunoaşte acest fapt? Frontiera care s-a tras la Vărădia a trecut cam pe la jumătatea capitalei Daciei, care exista în timpul regelui Burebista, cu mult înainte de Isus Cristos. Unde o fi fost atunci sârbii în Asia, patria lor de origine?

Sârbii au trecut Dunărea prin noiembrie 1918, au ocupat Banatul fără să tragă un foc de armă întrucât armata română lupta la Budapesta împotriva revoluţionarilor comunişti, iar Banatul era ocupat de armata franceză din care făceau parte si senegalezii (negrii precum păcura).

Ei nu au avut nici un temei legal, istoric, etnic, lingvistic, juridic sau altul, pentru a ocupa Banatul, unde erau aproximativ vreo 50 de localităţi mici pe valea Dunării şi pe lângă Timişoara, şi care nu prezentau nici 1% împreună cu croaţii în recesămintele noastre. Ca să aveţi o imagine oarecare despre numărul românilor şi a celorlalte populaţii din Banat, cităm dintr-un recesămănt austriac (Aurel Cosma „Istoria Banatului”, pag. 63) următoarele cifre:

români – 592.052

sârbi – 275.615

nemţi – 387.544

unguri – 243.152

alţii – 76.158

Sârbii s-au comportat ca un popor autohton după ce au izbutit la 1848 să numească împăratul austriei un voievod al Voivodinei, care se legitima ca o provincie sârbească, şi au ales un fel de principe care a trăit numai un an, pe colonelul croat Şuplikaţ, în pofida faptului că ei au început să se stabileacsă în Banat în mai multe rânduri de colonizare până şi-au abandonat vatra străveche din Kosovo şi s-au mutat în Voivodina şi Timoc, dar nu cu scopuri de a-şi găsi un loc sub soare în calitate de colonişti indezirabili fugiţi de la turci, ci ca populaţie obişnuită care vine să-şi găsească un loc de mântuire, loc pe care l-au declarat leagăn şi vatră strămoşească sârbească, iar pe autohtonii români nu i-au recunoscut nici măcar ca minoritate.

Dacă e să ne gândim la structura etnică, singura care ar putea să justifice intrarea în Banat, arătăm că în anul 1876, când ilustrul om politic francez face o călătorie de studii la românii din Timoc, poposeşte la Belgrad unde este aşteptat de consiliul comunal, care era format din 14 consilieri, dintre care doi erau sârbi şi 12 erau români (româno-vlahi). În întreaga Serbie atunci nimeni nu ştia să vorbească ceva franţuzeşte, însă s-a găsit un bătrân aromân din Belgrad pe nume Nuşu, care  a rostit cuvântul de salut şi de mulţumire că vizitează Serbia. Politicianul francez Gambetta a mers şi la Zaiciar şi la Zlot, a fost primit de păstorii români cântându-i Marcelleza, ceea ce l-a impresionat pe politician şi a declarat atunci printre altele: „Imi închipui, în răsăritul Europei, o schimbare de frontiere care să permită reunirea tuturor românilor în regatul României. Prin toţi românii, înţeleg pe cei din Bucovina, din Ungaria şi chiar din Serbia şi Macedonia”.

Întâmplarea face că l-am cunoscut pe unul din membrii comisiei care a trasat frontiera româno-iugoslavă în 1918, pe profesorul Constantin Nedelcu (bănăţean), care mi-a povestit mai multe în legătură cu aceasta afacere de frontieră.

Sârbii sunt supăraţi pe români şi România pentru că în 1919, la 23 august, au fost scoşi cu forţa din Banat de către francezi, unde ei au pretenţia că sunt autohtoni şi chiar acum spun că nici o mănăstire din Banat nu a fost construită de români, ci de sârbi. S-ar putea datorită inflaţiei de teorii false elaborate de poliţie sau politicieni ca mâine poimâine să aflăm că podul împăratului Traian a fost zidit de sârbi şi căDacii erau o seminţie slavă.

Nu ne legăm de faptul că în 1919 la Conferinţa de Pace de la Paris au pus piedici românilor bănăţeni să nu se ducă la Paris cu geamantanele pline de documente. Pe I.D. Suciu, un istoric care plecase din Lugoj spre Timişoara cu trenul spre Paris în 1919, în tren, după ce l-au bătut bine şi l-au aruncat pe fereastră, i-au confiscat geamantanul cu documentele necesare Conferinţei de Pace. Astăzi ei se consideră naţiunea cea mai numeroasă din Banat, deci nemţii, ungurii şi românii sunt toleraţi în Banat şi Voivodina. Acesta ar fi un argument ca să stăpănească Banatul şi Voivodina, ţinuturi pe care abia după Primul Război Mondial pun ochii ca să-l anexeze.

Adevărul este că delegaţia sârbă, foarte zgomotoasă şi alcătuită din cărturari de vârf, au inventat fel de fel de teorii, din care rezulta că Banatul nu poate exista fără limba sârbă şi credinţa ortodoxă sârbă. De aceea românii le apar ca nişte inamici care le stăpănesc teritorii ce nu le aparţin. Când spunem aceste lucruri, le spunem în mod serios, pentru că ei cu adevărat cred că aşa este şi argumentele lor se bucură de o anumită prioritate pentru că sunt primii ocupanţi ai Banatului după ce au abandonat Kosovo de bună voie şi au venit în Timoc şi Banat, în 1833.

Ei văd cu entuziasm că sunt prioritari peste tot unde trăiesc sârbii. La un moment dat în 1918 încă credeau că Timişoara va fi cedată ca dotă, după căsătoria principesei Mărioara cu regele Alexandru I.

După aprecierile lor, românii dintre Morava – Timoc nu există, este o naţiune inventată de români, pentru că ei nu o recunosc. Cu bunăvoinţă ar putea exista, în sudul Dunării o populaţie de vlahi, necioplită şi needucată, care vorbesc româneşte, dar care nu au nci o legătură cu Valahia sau România. Iar vlahii ar trebui să le fie recunoscători că i-a şcolit, i-a creştinat şi i-a civilizat după modelul „strâmbesc”.

După anul 1833, când au venit şi au ocupat regiunea autonomă a Timocului numită Margina, Banatul şi Voivodina, când au cerut îndurare şi milă de la autohtoni să-i păsuiască ca să trăiască şi ei împreună cu românii, nemţii şi ungurii, deoarece toţi suntem fraţi creştini. Unii dintre intelectualii români din Serbia mi-au spus că teritoriul dintre Morava – Timoc, la Conferinţa de Pace, de la Paris a fost tratat cu superficialitate când s-a depus memoriul redactat în limba franceză de către profesorul din Geanova, Timoc, dr. Atanasie Popovici. Acest teritoriu ar fi fost o moşie a principesei Mărioara ca să fie cedată Serbiei după căsătoria cu regele Alexandru. De aceea drepturile românilor din Timoc au fost boicotate de români şi alţi slavi, întrucât aceasta este moşia lor, pe care o deţin fără acte legale, provincia fiind luată cu japca de la turci sub protecţia ţarului Alexandru al III-a, care a donat-o fraţilor lui sârbi în 1833. Deci nici provincia Timocului nu este un teritoriu pe care să-l deţină pe bază de statut juridic legal. Mai mult din jumătate din teritoriile Serbiei de azi sunt deţinute fără just titlu, întrucât n-au nici o legătură cu aceste ţinuturi şi populaţii.

Până şi în 1944 peste 320.000 de nemţi, din Banat şi Voivodina sârbească, de frică să nu fie măcelăriţi de partizanii comunişti sârbi, şi-au părăsit casele şi pământul străvechi şi s-au mutat în Germania, ştiind că sârbii sunt intoleranţi şi aceasta este boala lor din naştere, care îi va duce la dispariţia de pe continent, dacă vor continua cu purtarea abuzivă şi crimele de genocid şi etnocid. Sârbii continuă să-i persecute pe românii din Timoc şi Banatul de vest pentru că ei subestimează puterea politică, economică şi culturală a românilor şi mai grav, că nu au conducători care să-i protejeze şi ţara evoluează după nişte legi incerte. Deci ei sunt convinşi că de românii din Serbia sau din alte ţări guvernele nu sunt interesate şi pe cale de consecinţă pot fi supuse oricărui proces de discriminare resială sau lingvistică. Mentalitatea aceasta nu se poate modifica structural de către purtarea civilizată a românilor bănăţeni şi timoceni şi decât de către politicienii români, Parlamentul României, Primul Ministru şi Preşedintele României.

Dacă în prezent, românii sunt caracterizaţi ca popor neevoluat, incult şi fricos, dovadă că un politician ca radicalul Şeşeli staţionat în prezent în închisoarea din Haga pentru crime de război, spunea fără remuşcări că: „Nu dau un sârb pe 100 de români”. Asta demonstrează că în ochii sârbilor nu avem nici un preţ şi trebuie să ne unim, să ne trezim şi împreună să modificăm această mentalitate primitivă.

 Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

 

 

 

18.09.2009                                     CRISTEA SANDU TIMOC

 

 

 

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

https://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: