Balada vieţilor de mult uitate

Slatina Timocului, Timoc, Serbia/Romanian Global News

marţi, 15 septembrie 2009

Slobodan

Peste Dunăre, în Timocul sârbesc, un bătrân muzicant păstrează în desagă baladele românilor, vechi de mai bine de 200 de ani. Îi cântă pe Miu, pe Gegiu, pe eroii din vechile cântece ale neamului românesc.

Muzicanţii tineri îl privesc cu respect. Oamenii îl salută cu prietenie. Lumea românească din jurul oraşului Bor îl ştie de baladist neîntrecut. Slobodan Bâz, românul din Slatina Timocului. Slobodan pare rupt din satele noastre olteneşti şi aşezat acolo de-o mână nevăzută. Este un om liniştit, simplu. Are o memorie formidabilă şi mult chef de viaţă. Vorbeşte rar, într-o română pe care ţi-ai putea-o uşor imagina ca fiind a strămoşilor noştri de acum 200-300 de ani. Slobodan este muzicant. Unul cum nu prea mai găseşti. I-a plăcut să interpreteze cântece vechi. Balade. „Cântece bătrâne” cum le spune el. Cum „bătrâneştile” simte el că vibrează. Sunt aproape de sufletul lui. Muzicantul a încărunţit alături de baladele lui şi, la fel ca şi în cazul lor, pe măsură ce timpul trece, valoarea lui creşte. Nimeni nu mai este acum ca el! Institutul Cultural Român a iniţiat un proiect menit să aducă în atenţia României personaje şi obiceiuri de valoarea lui Slobodan Bâz. „Mediateca Românilor din Timoc„, proiectul prin care, în 2009, etnicii români din Timocul sârbesc vin mai aproape de dumneavoastră.
Ceaşca de cafea şi vorbe


De cum îi treci pragul casei, te aşază în capul mesei. „O cafea doriţi?”. Ori ce răspuns ai da, cafeaua vine oricum. În nici o casă din Timoc de vei merge nu prea ai şanse să nu ţi se ofere o „cafă”. În casă, prima cameră ţine loc de bucătărie, de loc de luat masa, dar şi de hol. Sunt uşi pe fiecare perete. În mijloc tronează masa. O maşină de gătit cu lemne îşi trăieşte liniştită pensia într-un colţ. Doar iarna o mai amăgesc stăpânii cu câte un lemnişor aruncat ca un os cânelui. Mai tânărul aragaz i-a luat locul. În jurul lui Slobodan roieşte familia. Se vede că el este şeful! Alături sunt nepoţii, mama, soţia…Toţi sunt mândri de bătrân, de talentul lui. Pe lângă el, falnicul stejar, au crescut şi copăcei mai mici, nepoţii, muzicanţi şi ei. Care zice din fluier şi voce, care din acordeon… Un taraf! Ce mai!
Slobodan îşi bea cafeaua căutând să afle ce-i cu invitatul lui. Ochii mici, iscoditori, se tot rotesc şi creează parcă, o imagine de ansamblu pe care bătrânul să poată aşterne impresii şi păreri despre om. Realizezi acest lucru observând deschiderea treptată a muzicantului. Nu se oferă discuţiei din prima, ca o carte deschisă. Pe parcurs însă, Slobodan îţi oferă povestea vieţii lui fără de ascunzişuri. Printre aburi de cafea şi fum de ţigară, sub privirile atente ale familiei, o viaţă ca o baladă ţi se dezvăluie încet, încet. Timp să ai suficient. Cafea este, poveste este…

Cuvintele se ivesc în şir ordonat. Nici mai tari, nici mai molatice, doar cuvinte. Slobodan nu începe bine să-şi spună povestea şi, deja îţi cântă o baladă. Este modul lui de a te face să-l înţelegi mai uşor, prin muzică.

Balada-i gata. Cuvintele trec iar în şir

„Cum a fost odată nu mai poate să fie. N-au fost atâţia muzicanţi, cântăreţi. În Colina Borului erau doi-trei cântăreţi. Bine, erau care cântau la viori, la clarinet. În satul ăsta al nostru, de când mi-a spus şi mama mea şi tata meu, n-au fost cântăreţi să cânte. Tot din alte părţi au venit. Până am ieşit eu. Sunt născut în 1932. Am început să cânt din vremea de 15 ani, după ce a plecat neamţul de aici. El a fost din ’41 până în ’45. Am învăţat de la unul Iancu Tăcană. Era făcut în anul ’18. Lui tata i-a fost drag de cântăreţul aista şi îl aducea aici. Aşa l-am cunoscut. Din ’45-’46 eu am început să cânt, de la el mai mult am învăţat. Cântece bătrâne. Astea bătrâne se căutau pe atunci. S-a cântat «Strigă o fată din cetate». N-au fost d’astea iuţi atunci. Erau din astea, mai mirioare, mai lente. Cântecele astea le-au învăţat lăutarii unul de la altul şi eu tot aşa m-am pomenit. Di la unul, di la altul… eu acum zic că puţină lume le-a ştiut şi noi am cam dosănit că alea, cântecele, sunt de la românii voştri trecute încoace. Sunt cântece vechi, de vreo două sute de ani. Noi am păstrat melodiile, la voi au rămas numai pe cărţi”. „Miu, Gegiu, Mioriţa, Balada lui Costea” _ numele unor cântece bătrâne ştiute de Slobodan. Melodii, versuri, cântece pe care se prea poate ca noi în România să le fi pierdut. Timoceanul îşi deapănă liniştit povestea. Multe ştie şi gândeşte Slobodan, dar o mirare mare nu-l părăseşte nici cum! Şi aproape întreaga discuţie se învârte în jurul ei.
Este uimit cum de mai toate cântecele vechi ştiute de el, învăţate de la bătrâni, sunt venite din România. De Miu, de Gegiu… sârbii nu ştiu. El ştie, el şi muzicanţii din România. Vrea să-i înţelegi gândurile. Dar nu ţi-o spune direct. În schimb, te vrăjeşte cu muzici, cu vorbe, cu… Cafea! Mai că nu îşi pune viaţa pe arcuşul viorii. Când a fost în România la festival la Maria Tănase, a văzut cum cântau lăutarii din ţara noastră cântece pe care le cânta şi el când era copil. „Da’ acum numa nu au zis de unde le ştiu, de unde sunt făcute, ba numai de ei spuneau că-s făcute, dar nu-i aşa! La noi s-a păstrat aria, rădăcina cântecului”.

Doar româneşte

Slobodan se mândreşte cu muzica lui. Şi se uită un pic mirat când aude muzica de acum. „Am cântat despre Miu. Eu cânt numai româneşte, eu sârbeşte n-am cântat. La noi din ’55 a început lumea să cânte sârbeşte, după ce au apărut acordeoanele, harmonicile. La noi înainte erau numai vioare şi clarinete. Se cânta doar româneşte. Din anul ’60 au început astea cântece bătrâne ale noastre să meargă la vale! Au venit alea sârbeşti cu ritmuri cu… Am văzut multe cântece că-s de la voi. Mulţi au luat cântece de la unu’ bătrân, de aici de la Porţile de Fier, Milorad. Era unul de a umblat prin România cu Maria Tănase, Lătăreţu, Ioana Radu… el a luat multe de la voi şi le-a adus aici. Dar alea de le ştiu eu, sunt şi mai vechi. De ale mele cântece ce am cântat eu, nu mai cântă nimeni. S-au pierdut aproape de tot. Ştiu vreo 70-80 de cântece vechi, bătrâneşti. Când eu am venit la voi la România să registruiesc ce am cântat eu, voi numai în cărţi aţi avut. Cuvintele, dar nu melodia”.

Şi totuşi. Cine este el? Ce sunt ei? Sârbi, „vlasi” – cum le-au zis sârbii, sau români? „La noi s-a purtat numa’ ţoale neagre de lână. Cu căciulă. Străbunii noştri erau ciobani. Ăştia de pe aici n-au botezat „vlasi”. Da noi nu ştiam aşa. Noi pe unde ne-am dus ne întreba lumea: Mă tu de unde eşti? Păi din satul cutare, cutare, cutare. Şi ni se zicea că suntem români. Noi aşa am pomenit şi ştim. Doar sârbii ne-au botezat vlahi. Da noi numa’ români ne-am zis. S-a zis de noi ba că am venit de la Carpaţi, ba de nu ştiu unde. Da nu zice nimeni că peste tot aici sunt români. Aici la noi în zonă numa două sate de sârbi sunt!”, explică bătrânul.

Balada lui Costea

„Pe câmpul cu florile/ Paşte costea Florile/ Pe’al câmp mare lat/ Le paşte nemăsurat/Da cu cine le pazea?/ Cu Dulfa, mare căţea/ Cu nouă căţei după ei/ Cu nouă căţei, adulfei/ Şi era la Costea mare drag de ei/Pe ‘ale câmpuri late/ Le păzea nenumărate/ Costea’n sat se ducea/ Cu cine oile lăsa?/ cu Dulfa mare căţea/ Şi cu căţeii după ea./ Cum Costea mi-a plecat,/Să vezi Dulfa ce-a lucrat/ Căţeii toţi mi i-a luat/ Şi plecă Dulfa prin odăi/ După lapte de căţei/ Cu căţeii după ea/ Da Florintin haiduc bătrân/ Pe Costea mi-l vedea/ Cu ai lui fârtaţi se uita/ Costea la Galaţi se ducea/Să ia sare de oi şi tărâţe de miorei./ El fârtaţii i-a luat/ Şi s-a dus la Costea/ Oile îi fura/ Nu una, nu două/ A rupt la Costea stâna în două./ Când Costea din sat venea/ Iaca ce vedea/ Stâna pe câmp răspânjită era/ Şi nici Dulfa nu era/ Cu căţeii după ea./ El calul încăleca/Şi ocol la stână dădea/ Turma mi-aduna/ Şi la strungă mi-o mâna./ Pe nimic nu cunoştea/ Laptele nuieşea la măsură/ Şi nici caşul la legătură/ În găleţi el le mulgea/Şi-n ciubele laptele strângea./ Până oile el mulgea/ Dulfa tot venea/ Dulfa rău căta, Înconjor la stână da/ Da’ nu s-apropia. El pe Dulfa mi-o prindea/ Şi cu laţ mi-onlănţuia/ De un fag mi-o spânzura/ Şi cu bâtu mi-o bătea/ Da căţeii rău se spăimânta/ Ocol la fag că da/ Ei lătra şi schincionea!/ Dulfa zicea :/ Lasă-mă Costeo nu mă bătea/ Că până am fost în odăi/ După lapte de căţei/ Duşmanii s-a adunat/Şi oile ne-a furat/ Numa eu înainte ţi-o lua/ Şi stâna ţi-oi afla(…)”

Costin Anghel, Jurnalul National


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: