Mai rar se întâmplă în viaţă să vrei să donezi un lucru scump şi să n-ai cui să îl d-ai. Asta mi s-a întâmplat mie prin anii 1943 în timpul celui de al-II-lea Razboi Mondial. Misiunea mea era să răspândesc peste Dunăre la românii din Serbia cartea şi gândul românesc.

La început am fost doi, primul care a înfiinţat Comitetul Timocean la Turnu-Severin a fost Părintele Gheoghe Suveiche din Graboviţa care de fapt a fost preot în jurul aniilor 1930 şi în satul meu.

Îmi spunea părintele că, el l-a înmormântat prin 1933 pe tatăl meu Petru din Zlocutea . Dar cum părintele Suveiche în luna aprilie 1942 a fost chemat de Mareşalul Ion Antonescu să d-ea un raport, după care am aflat de la Colonelul Dumitru Petrescu Tocineanu şi Generalul Corneliu Dragalina că părintele nu se ştie unde se află, deoarece s-a întâmplat ceva misterios cu el.

Părintele Ghorghe Suveiche era reprezentanul românilor din Timoc-Serbia şi înfiinţase Comitetul Timocean la Turnul-Severin cu sprijinul Generalului Corneliu Dragalina cu scopul Unirii Ţinutului dintre Morava-Timoc şi Dunăre la România şi de asemenea Unirea întregului Banat care se află în nordul Dunării spre deosebire de Timoc aflat la miazăzi de Dunăre.

Aşadar, rămas în aşteptarea părintelui, eu trebuia să îndeplinesc funcţiile pe care le exercita preotul amintit.          De fapt eu eram un neisprăvit, deabea terminasem şcoala de ofiţeri de rezervă de la Ploieşti şi începând cu data de 9 iulie după ce Armata Română intrase în Razboi cu Uniunea Sovietică am fost sortit să îl urmez deşi nu aveam nici un fel de experienţă politică , iar culturală desemenea.

Însă, învăţam din mers pentru că îmi plăcea meseria, aşa treceam în fiecare lună la Vârşeţ şi la Belgrad unde aveam două depozite de cărţi româneşti şi tipăream “Foaia Timocului” în 4 pagini care se introducea în ziarul “Nadejdea”  a românilor din Banat , circulând clandestin şi la românii din Timoc.

Biserica “Sf. Paraschiva” din Vidin clãditã de Matei Basarab

Traseul meu de activitate era mare, iar eu eram singur. Obişnuiam ca o săptămână să trec prin satele dinspre Dunăre de la Pojarevaţ spre Cucevo unde duceam pachete de cărţi la diferiţi cunoscuţi români de la faţa locului. Săptămâna următoare mă mutam pe traseul dintre Belgrad în Nis, Zaicear, Necotin şi Bor celelalte două săptămâni le petreceam în ţară una pe Dunăre începând de la Turnu Severin şi Mian, Gruia şi până la Gârla Mare unde de asemenea aveam câte un punct de propagandă românească la fiecare pichet de grăniceri unde depozitam cărţile pe care le luau românii la întoarcerea în ţară.

Cărţile de obicei erau trecute în Timoc pe Dunăre noaptea să nu vadă şi să nu audă sârbii, singurii care urmăreau să înăbuşe cultura şi limba românească la românii “suddunăreni”. Însă erau cazuri când sârbii sau autorităţiile sârbeşti îi urmăreau pe români şi noaptea, care se ocupau cu răspândirea cărţii româneşti şi atunci când erau surprinşi ca să nu li se întâmple ceva, adică să nu fie omorâţi pentru asemenea crime împotriva naţiunii sârbe, aruncau cărţiile în Dunăre şi le înecau. Erau cazuri când de la Şimian Turnu Severin până la Gura Timocului , ţărmul Dunării să fie plin de carte românească aruncate întra-dins de fiecare, căutând să scape de controlul sârbilor aflat sub ocupaţie germană şi bulgară.

Trebuie ştiut căci unii din aceia care au fost prinşi răspândind cărţi româneşti în teritoriu, au fost tăiaţi la gât aşa cum se taie miei de Paşti.

Asta pentru că sârbii nu duceau lipsă atât de alimente şi îmbrăcăminte, purtau de pildă pantofi cu talpă de salcie şi nu aveau ce mânca, cât âi deranja că în Serbia de Răsărit a început să circule cartea românească şi asta a băgat spaimă în patrioţi sârbi din fiecare sat, din fiecare oraş. Situaţia pe Dunăre era penibilă şi românii se temeau să nu fie prinşi de această armată nevăzută care urmărea sabotarea şi răspândirea cărţii româneşti.

Lucrul acesta la îngrijorat pe prefectul de Turnu Severin mi se pare Turturescu sau Turtureanu ; cred că nici nu l-am cunoscut, care a făcut o reclamaţie împotriva mea la Mareşalul Antonescu aşa că, susţinând majoritatea cărţilor pe care se cheltuiesc bani plutesc pe apele Dunării şi să nu mai fiu sprijinit să conduc această activitate. Pe cale de consecinţă odată călătorind de la Bucureşti la Belgrad într-un vagon clasa a-III-a pe care îl burduşisem cu pachete de cărţi româneşti, c-am pe la Pancevo a trecut şi a dat de mine un spion român şi tocmai în momentul când eu dormeam pe pachete. Mai târziu acel domn din Ministerul propagandei mi-a povestit cum m-a spionat şi a mers pe urmele mele cîteva zile, e vorba de Gheorghe Macarie .

După asta Mareşalul în loc să închidă robinetul pe care curgeau banii pe cărţi a dat ordin să se continue cu activitatea şi să se sprijine acţiunea fără restricţii. După unele date publicate de către spionajul american se zice că, Mareşalul a cheltuit cu Părintele Suveiche şi cărţile mele peste 85 milioane lei. Pe atunci românii din Timoc-Serbia obişnuiau să treacă Dunărea doar pe bază de buletin şi veneau la Severin, Bucureşti şi în alte părţi să cumpere marfa care lipsea cu desăvârşire în Serbia pe atunci ocupată de armata germană şi bulgară. În mod paradoxal dacă românii timoceni veneau la Bucureşti sau în alte oraşe după cumpărături, aşa cum i-am întâlnit eu recunoscându-i după port, găseau orice marfă şi nu se simţea în România vre-o criză morală sau economică aşa cum este astăzi în timp de pace la data de 25 noiebrie 2009 ; după ce treceai frontiera la Belgrad din Banat în Serbia simţea-i mirosul sărăciei şi intoleranţei de pe pământ.

Ar fi păcat să trecem cu vederea că de la Orşova până la Moldova Nouă şi Baziaş cât ţine frontiera dintre România şi Serbia pe atunci ocupată de bulgari şi germani, porţiunea aceasta din Banat, din satele sârbeşti şi mai ales de cele de pe lângă Dunăre, era o regiune ca şi moartă în care acţionau partizanii naţionalişti sau comunişti sârbi şi care acţionau numai în Banatul Românesc.

Guvernul României nu avea putere administrativă sau militară asigurată pe această porţiune de la Orşova la Baziaş, pentru că Banatul era ca şi ocupat de partizanii sârbi. Nici armata română nu era capabilă să facă faţă partizanilor şi nici pe la pichetele de grăniceri nu aveam curajul să depozităm cărţi româneşti pentru a le transmite prin contrabandişti dincolo la românii timoceni . Prin urmare Banatul era o provincie aproape ocupată de partizanii sârbi, pe ţărmul stâng al Dunării, uneori aveau loc lupte armate între Armata Română şi partizani susţinuţi de Comunitatea Sârbească de pe cataractele Dunării.

Îmi amintesc că, într-o luptă a fost împuşcat şi căpitanul grupului românesc Prunescu, inspector şcolar la Turnu Severin. Aceasta era situaţia în timpul guvernării Mareşalului Antonescu, cu alte cuvinte nu aveam posibilitatea ca să circule cartea românească nici chiar în România pe cataractele Dunării, deoarece se opuneau nu numai partizani sârbi dar si comunitatea sârbească din Banat.

Putem să tragem concluzia că sârbii din instinct se uneau şi înăbuşau pe această perioadă de robie germană orice activitate cultural-românească, încât pentru ei pericolul mare nu era robia dublă în care căzuseră, ci pătrunderea cărţii româneşti şi a ziarelor pe teritoriul Regiunii Timocului care puteau să-i trezească pe români la o viaţă demnă de cetăţeni ai Serbiei.

Casã veche româneascã din zona Timoc

Mă bucuram că izbutisem să răspândesc la fraţii mei români din Timoc vre-o 3000 de cărţi de poezii populare din regiunea Timocului. De fapt aceasta a fost prima mea carte în 1943 care a văzut lumina zilei datorită lui Iuliu Maniu , doctor Nicolae Lupu şi profesorul Universitar Nicolae Cartojan, care a şi publicat-o în “Clasicii români comentaţi”, la stăruinţa celor doi şi a avut un anumit răsunet fiind, bine primită de Academia Română la prezentarea făcută de academicianul Nicolae Cartojan.

Am reuşit deasemeni să răspândesc c-am vre-o 30.000 de exemplare din Noul Testament, cumpărate cu 5 lei bucata de la o librărie “Institul Biblic Britanic” . Eram oarecum mulţumit de activitatea mea pentru că încet, încet începeau românii timoceni să caute ziarul “Nadejdea” unde apărea “Foaia Timocului” sub formă clandestină, iar la Liceul Românesc şi şcoala normală adunasem vreo 8 elevi din clasele mai mari.

Cu toate acestea rămânea complet descoperită o parte din zona  Moravei, zona Ciupria şi Homole unde nu pusesem piciorul.

În călătoriile mele trebuie să vă spun că niciodată nu am dormit la hotel, fiindcă nu am avut bani, în al doilea rând eram urmărit şi de aceea dacă nu dormeam la o cunoştinţă într-un sat, dormeam prin trenuri şi prin gări pe pachetele de cărţi în loc de saltea . Odată mă aflam în gara Pojarevaţ şi aşteptam ca dimineaţa să i-au trenul până la Ranovaţ, Răşanţ şi Petrovaţ pe Mlava, dormeam pe pachetele cu cărţi împreună cu Traian Preda în sârbeşte Jivoin Predici şi deodată, a intrat o echipă de control al germanilor ocupanţi.

Ofiţerul german a întrebat : “ce e cu băieţii aştia şi ce au sub ei., ăştia sânt cu “propaganda românească” , a spus un militar sârb , a zis “bine” şi a plecat. Atunci mi-am dat seama că pe nemţi ca armată de ocupaţie, nu interesa propaganda noastră.

În ceea ce priveşte alimentele, mâncam pe unde apucam; dacă se întâmpla să mă aflu prin satele româneşti atunci era uşor şi de culcare şi de mâncare, mai totdeauna nu mi se cereau bani, pentru că la noi timocenii pe atunci era o mândrie să îţi calce pragul un srăin să îl ospătezi şi să îl conăceşti gratuit. Acest obicei îl au şi turcii, c-am aşa stăteau lucrurile când într-o toamnă în 1943 mă hotărâsem împreună cu vre-o doi elevi mai curajoşi din Timoc să facem o călătorie la Ciupria pe râul Morava şi satele din apropriere  pentru că aceşita sânt ca şi cei de azi, cei mai îndepărtaţi şi nebăgaţi în seamă .

De altfel, dacă te aflai la Belgrad sau în alte oraşe din Serbia unde existau restaurante putea-i intra la unul să admiri doar pereţii , unde nu exista nici un fel de mâncare din cauza lipsei de alimente.

De  aceea mi-am propus să ne oprim la Ciupria, iar printre colaboratorii mei erau Traian Preda din Bogovina elev în clasa a-VII-a şi Sava Iancovici pedagog la Liceul Românesc din Vârşeţ născut în Gârleana lângă Zaiţar . Ne-am găsit un cuib c-am în centrul oraşului fără să dăm de vre-o urmă de român, însă mie îmi intrase în cap ideea că în partea aceasta cântecul şi portul românesc se află în pericol şi de aceea am cerut de la ai mei de la Bucureşti să îmi facă rost de vreo 40 de aparate de radio Blaupunkt (donate)  , 40 de gramafoane şi c-am tot atâtea ii româneşti pentru fetiţe şi fete mai mari.

Am luat cu noi vre-o două costume neţionale şi vre-o două gramafoane nou-nouţe. Pe unul l-am luat cu mine şi vre-o douăzeci de discuri cu cântece româneşti , plus două pachete de cărţi şi am plecat spre satul Batinaţ care se află c-am la 5 km depărtare de Ciupria pe Morava.

Am pornit singur, colegii mei au rămas să găsească omul căruia

să-i dăruim gramafonul şi iile. La intrarea în satul Batinaţ m-am întâlnit cu o femeie mai în vârstă care purta ie şi pristelci româneşti. I-am dat buna ziua, pe sârbeşte dar ea nu mi-a răspuns.

” mă muică noi aici zise ea, nu ştim toţi sârbeşte; ăştia tineri m-ai ştiu, pentru că noi după vaci, după oi şi după capre nu avem nevoie să învăţăm şcolă sârbească şi eu nu ştiu ce zici, că aşa e limba mea decând m-am pomenit”.

I-am răspuns c-am aşa :

- Maică, eu ştiu româneşte ca şi dumneata şi baş de aia te-am oprit ca să tăinuim fiindcă eu ştiu istoria satului vostru pe care cred că şi dumneata o ştii .

- De mă muică, văd că eşti om ştiut dar eu nu ştiu nimic, uite cu porci, cu găinile, cu oile îmi duc veacul, dar ştiu de la muma şi de la tata că ai lor părinţi sânt veniţi din Rumania de la Ostrovul Mare dacă ai auzit.

- Maică, eu ştiu bine istoria satului vostru şi am fost şi la Ostrovul Mare de câteva ori, cunosc lumea şi de acolo. Eu ştiu că pe străbunicii dumitale i-au păcălit sârbii să treacă Dunărea cu tot avutul că li se dă pământ şi numai plătesc dăriile.

-         După ce va-ţi mutat, cu toate dănănăile, sârbii au început să vă

ceară dăriile iar voi aţi refuzat să le plătiţi, apoi ai voştri au vrut să se întoarcă în ţară, cănd şi-au dat seama că la sârbi e m-ai rău decât la boierii din Rumania. Însă sârbii au pus mâna pe ei i-au urcat în căruţe claie peste grămadă pe copii, oameni bătrâni, iezi, miei şi purcei şi aşa au ajuns după

bătăi şi înjurături i-a silit să coboare aici la Batinaţ lângă Morava.

Deobicei satele, când işi alegeau vatra pe vremuri chemau un preot care să le binecuvânteze, botezându-le cum le-o venii. De data aceasta oamenii nu au mai putut să cheme un popă să le sfiinţească locul şi au rămas cu numele de la bătaie – Batinaţ care ne aminteşte de acele zile triste din vremuri.

- Aşa e muică cu povestea noastră de la Ostrovul Mare.

- Baş aşa o ştiu şi eu .

După acea ne-am aşezat pe o gramadă de pietre şi mi-a spus

câteva descântece pe care le-am scris în caietul meu de folclor.

Între timp a auzit şi primarul şi a  întrebat: cine sânt, iar eu i-am răspuns că sânt ziarist de la Vârşeţ şi caut nişte povestiri româneşti să le scriu în foaia noastră “Nădejdea ” care iasă la Vârşeţ şi se bagă pe furiş “Foaia Timocului” ca să nu o vadă sârbii. Am şi adunat câteva adrese pentru trimis ziarul.

După ce am rămas numai cu primarul el a început să povestească istoria cu partizanii comunişti şi naţionalişti, ce alcătuiesc pe lângă armata germană şi bulgară de ocupaţie, adevărata forţă nevăzută care de fapt conduce satele.

El a insistat să mă convingă că dacă pică acum vre-unul să vadă ce mai e prin sat şi dă de tine, te omoară pe loc sau te împuşcă în porumburi. Eu ştiam că aşa stau lucrurile şi l-am rugat să accepte să primească de la mine un gramafon cu 20 de discuri conţinând cântece româneşti şi pachetele de cărţi.

I-am deschis gramafonul, i-am arătat cum funcţionează iar el, aproape tremurând de frică să nu dea vre-un sârb peste noi , m-a îndemnat să mă grăbesc ca să scap. M-a însoţit poate doi km spre Ciupria şi eu m-am despărţit c-am speriat, grăbindu-mă să d-au de ai mei şi să ne luăm tălpăşiţa pentru că aici sânt mulţi partizani de stânga şi de dreapta.

Dacă picai în mâinele naţionaliştilor erai ca şi mort, numai vre-o întimplare ar mai fi putut să ducă la scăpare, iar dacă picai în mâinile partizanilor comunişti m-ai pute-ai să scapi dacă le dă-deai ceva ţigări sau vre-un gologan pentru cheltuială. Aşa am ajuns în sfârşit la Ciupria unde mă aşteptau confraţii mei. Le-am explicat că aici este greu de respirat şi că dacă rămânem multe zile putem să o păţim..

Însă m-ai aveam un gramafon de donat şi trebuia să ne grăbim să

îl dăruim unui român nevoiaş. Am încercat să găsim nişte elevi de liceu care să vorbească româneşte şi nu am găsit, ne-am dus la gară am pândit peste tot şi nu am dat de nici un român, apoi ne-am întors şi am văzut un convoi care mergea la înmormântare, iar femeile boceau în limba română.

Ne-am gândit că aici e norocul nostru că o să le dăm gramafonul şi atunci sântem scăpaţi de griji, însă nici vorbă să poţi intra în vorbă cu ei , tot timpul erau pe lângă mort şi poate li-se părea suspect de ce ne ţinem cu un aparat verde atât de mare şi scump. Pentru că un gramafon ca acesta fără discuri costa mai mult decât o vacă şi până aici , pe unde am încercat nu am izbutit pentru că fiecare se gândea că în aparatul acela trebuie să fie o bombă cu explozie întârziată şi dacă i-au aparatul poate să sară în aer cu toată casa . Aşa că până la urmâ am renunţat şi am zis ca să trec singur prin piaţă să mai dau o raită , poate am noroc să donez gramafonul.

Am observat că lumea se retrăgea din piaţă deşi nu aveau ce vinde în afară de 2 – 3 kg de ardei, crâmpei, usturoi sau alte mărunţişuri şi mai toţi cu lumânări în mână, le purtau cu grijă să nu se frângă şi să se topească. Mă gândeam ce să mă fac, era a treia zi şi nu reuşisem să dau gratuit bunătate de gramafon.

Spre seară văd un grup de români c-am de vreo 10 oameni ieşind din târg . Stau de vorbă cu unii şi aflu că sânt din diferite sate, poate să fi fost Vlaşca,  Subotiţa, satul proştilor ( Proşninaţ ), ori Bigreniţa care şi-au făcut de curând biserică în anul 2007 în Iasocova după porunca lui Dumnezeu într-un câmp unde au înălţat o cruce de vre-o 4 metri înălţime.

Aici se roagă în fiecare Duminica în limba română unde au preot român şi numai acolo au libertatea să se întâlnească cu Dumnezeu fără

să-i supere pe sârbi, fiindcă sârbii sânt foarte manieraţi şi ţin la năravurile lor primare şi sânt stăpâni peste ţară şi peste cetăţeni.

Încet , încet m-am furişat printre aceşti oameni căutând să găsesc unul ca să intru în vorbă, fiindcă în vremea aceea era un mare pericol să stai de vorbă cu un străin, pentru că populaţia vedea în străin un duşman care-i pune viaţa în pericol de aceea se şi temeau să intre în vorbă cu mine. Până la urmă m-am împrietenit cu unul spunându-i că sânt un băiat sărac, am doi copii şi îmi vând din casă ce pot ca să-i hrănesc, sânt zile îi spuneam când mâncăm toţi 4 un cartof fiert.

M-o fi crezut sau nu , dar eu c-am aşa i-am spus despre viaţa mea amărâtă, pe urmă l-am întrebat să mă sfătuiască cum să vând eu gramafonul acesta să il d-au aici şi să vin după bani ori alimente de paşti.

Omul mi-a spus că el ar vrea să i-a gramafonul numai să nu fi pus sârbii vreo bombă în el şi să îşi  prăpădească familia şi casa. I-am deschis eu aparatul şi am vrut să pun o roată pe care erau şi câte zece cântece.

Omul a văzut că aparatul este întreg şi n-are bombe ascunse în

vre-o gaură apoi, a zis că este dispus să discute preţul, măcar că nu are bani nici acasă dar îmi poate da nişte făsui, nişte crâmpei, nişte nuci, nişte coricove, linte, făină şi untură orice m-ai vreau.

Eu i-am cerut aşa ca să se pregătească că vin în Săptămâna Patimilor după alimente, să avem şi noi ceva de Paşti. I-am cerut c-am următoarele alimente : 3 kg brânză, 30 de ouă, 2 kg de untură, 3 kg de făsui, 2 de linte, 3 kg crâmpei, 2 kg de ceapă, 1 kg de usturoi, 3 de făină de grâu şi 3 kg de făină de porumb, plus 3 kg de vin şi una de rachiu.

Omul s-a uitat drept în ochii mei şi a zis că e mulţumit şi crede că are să poată să imi întoarcă datoria numai să vin să imi i-au bucatele.

Apoi confratele meu se aprpopie de mine şi mai mult în şoaptă

şi spuse : “mă gândesc că maşinăria asta nemţească face mai mult decât o vacă şi cum de o d-ai aşa de ieftin, că nu e lucru curat “

“N-aş da-o însă drept să spun tata cănd a mers odată la Beligrad a ieşit ultimul din vagon şi a zărit gramafonul acesta sus uitat pe etajeră.”

Deci pe mine aparatul nu mă costă nimic de aceea îl dau mai mult gratis, să imi ajute Dumnezeu să nu mă omoare vre-un sârb, partizan sau naţionalist şi să pot veni să imi da-ţi bucatele de Paşti. Faceţi cum vă e pofta, că eu sânt om cu frică de Dumnezeu nu mit, nu fur, nu înşel şi vă aştept să veniţi de Paşti, dacă puteţi să imi scrieţi eu vă d-au şi adresu meu.

La sfârşit mă apropiai de om soptindu-i : “măi freate-meu văd că eşti un om creştin cu suflet de aur, eu îţi zic să ţi minte că dacă s-o întâmpla să nu pot venii că poate mă vor bombarda americanii, ori mă vor omorâ sârbii, îmi vor găsi ei mie vre-o lipsă, să ţi minte că dacă n-oi putea veni de Paşti să foloseşti gramafonul cu sănătate şi bucurii şi să d-ai o prescurie la părintele de la biserică pentru sufletul mumii mele Gherghina şi pentru sufletul lui tata Pătru lui Sandu din Zlocutea. Apoi ne-am dat mâna şi ne-am despărţit ca oamenii. Iar eu m-am strecurat prin ceaţă spre Ciupria, mulţumit că am găsit cui să-i dăruiesc un gramafon cu 20 plăci de cântece româneşti .

Am socotit că o să fiu iertat de Dumnezeu că l-am minţit pentru că altfel nu puteam să-i dau gratis un gramafon atât de scump şi toate astea le-am justificat cu moartea mea prematură.

Eram convins că, nu am “aruncat” grăunţe porcilor şi asta era de ajuns că toţi am plecat cu sufletul împăcat.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

27.11.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

CVI.Contributia romanovlahilor din Timoc cu revolutiile sîrbeşti impotriva jugului otoman (1804 1817)

Partea I

Revoluţiile sârbeşti au nota lor deosebită unică si originală, nu s-au desfăşurat dupa planuri și deliberări, ci sunt rezultatul unei ridicări spontane, vulcanice, iniţiate ocazional de oameni curajoşi, săraci sau înstăriţi, care intr-o fenomenologie miraculoasă, au dat rezultate la care nici n-au visat. Pentru a ridica armele deschise impotriva impilatorului semimilenar n-a fost nevoie de nici o dogmă religioasă, strategi si marşali.

Liderii lor cum este Karagheorghe era slugă la oile si porcii unui stăpăn oarecare, mai tarziu dupa ce se intoarce din Austria devine negustor de porci. A fost rege fără opinci, forta lui a constat in dorinta de a răzbuna pe fratii săi sarbi ucişi, luati in captivitate sau mutaţi prin deportare in provincii turceşti din Asia. S-a trezit deodată ca un Vulcan peste noapte cu conştiinta revolutionară care fără modele, fără lideri, s-au bazat pe curaj si dorinta de a-l infrănge pe odiosul invadator Asiatic, care-i adusese la sapa de lemn, flămănzi, goi si desculti. N-au avut tunuri, n-au avut puşti, timp de doi ani de la 1804 la 1806 au luptat cu ajutorul ţarului Alexandru al Rusiei si au biruit, dar au si căzut.

Revolutia poate s-ar fi amănat dacă nu ar fi început atrocităţile împotriva elitei intelectuale a naţiunii sârbe: uciderea preoţilor, a primarilor, deportarea si captivitatea. Femeile rămase fără barbaţi, cu copiii in braţe dacă nu mai aveau timp să trăiască in Banat, in Austria si se apropiau turcii, care le expropriaseră si ingenunchiaseră, se apucau cate cincizeci deodata de braţe si cântănd cantece de jale se aruncau să le înghită valurile Dunarii.  Prin aceasta ele refuzau sa se supuna intimidărilor si violenţelor otomane, îmbratişau moartea cu dezgust faţă de invadatorii patriei lor.

In acest inceput de secol (XIX) turcii dădeau semne de umanitate zice-se, lăsănd “robii” si “captivele” sa colinde sate si oraşe cu lanţurile legate la gât si închise cu lacăt, cerşind bani pentru rascumpararea libertatii de la stăpănul spahiu, beg, colgiu, ceauş sau cadiu.

Revoluţia a început datorită unei intamplări bizare, Karagheorghe era printre asa zisii “tufări”, pentru că ucisese doi turci.

Milicevic, cunoscutul istoric sârb reproduce o baladă populară turcească în care se spune că autorul acestor crime este Karagheorghe, de neam “vlah”, deşi ipoteza este improbabilă, părinţii sâi sunt emigranţi din Munte Negru (bunicul Iovan 1750), iar tatal se numea Petronie si mama Marita, poreclita de localnici “Marita Catana”.

Bătălia lor de bun augur (1806) de la Soko Bania cu râzvrătitul pasa de la Dii (Vidin), Pazvanoglu, propriu zis le dă aripi, le deschide cartea destinului, îi face să creadă că se află sub zodie bună. Un paşe ca Pazvanoglu de o vitejie si curaj neasemuit deşi de patru ori asediat de sultanul Selim al III-lea cu căte 80.000 de ostaşi, de fiecare dată iese învingător, in schimb, in iarna anului 1806 este înfrănt de nişte sârbi răsculaţi mai mult desculţi şi înarmaţi cu “ţoghii” (suliţe) si secure, decăt sâbii si puşti.

Propriu zis lupta împotriva ocupantului nemilos se duce pe trei câi: lupta individualâ şi rezistenţa pasivă, o lipsă totală de dialog dintre otomani şi poporul ocupant, apoi prin lupta de gherilă a “taifelor de haiduci” si in fine lupta colectivă a “maselor”, a tuturor bărbaţilor apţi de a purta sabia si puşca. Dealtfel, sârbii si mai ales montenegrenii asemuie puşca cu feciorul;  întrebat căţi băieţi si fete are, raspunde: “apoi cinci puşti si să mă iertaţi şi trei fete”.

Preoţii si părinţii lor i-au educat si instruit astfel, âncăt să doarmă cu pusca sub căpătâi, dacă vor să nu-i ia turcii prin surprindere. De aici şi in zilele noastre, sârbilor le place să se etaleze prin două calitati: vitejia şi atunci când au copii mulţi. Printr-o ofensivă biologică ei au spart rezistenţa culturii “vlahe” (romane) si “laine” din Peninsula Traco-balcanica, au spulberat toate Vlahiile medieval şi au pus stăpănire pe Adriatica, pănă in Istria si Carintia austriacă.

În  lupta lor de eliberare sârbii n-au fost sprijiniţi de nici un vecin, in afară de români, de nici o minoritate din cele vre-o 18, în afară de românii sau vlahii dintre Moravita si Timoc.

Patimile acumulate în cele cinci secole de captivitate au fost o deslănţuire firească, o trezire dintr-o noapte adăncă. Poate că dacă nu era Pazvanoglu atăt de nemilos şi absurd în setae după putere, spera ca între Balcanici si Dunare să intemeieze un imperiu şi asta cu sprijinul âmăpratului Napoleon şi al ţarului Alexandru al Rusiei. Simţindu-se slab, el răspundea cu măsuri arbitrare de teroare si primitivism, ameninţând cu moartea orice opozitie organizată sau întămplătoare. Haiducii erau cel mai brutal pedepsiţi:

“V-am tăiat picioarele pentru că nu aţi stiut să fugiţi; iar bratele pentru că nu v-aţi predate vii”.

Karagheorghe s-a ridicat cu sabia in primul rând âmpotriva unei administraţii corupte, dominate de hoţi, trăntori lacomi, lichele, teroare si sabie.

Preoţii si ”chinejii” lor (primarii), precum şi alte capetanii, le puneau problema:

să moară cu capul plecat in genunchi de foame şi sărăcie, sau să moară luptănd pentru a-şi elibera patria?

Se spune că o potcoavă salvează un picior, un picior salvează un cal un cal salvează un om, dar daca este valabil acest adevăr, atunci se poate susţine că un om curajos poate salva o naţiune, un popor, Karagheorghe a salvat Serbia, un popor umilit si dispreţuit. Istoria are cea mai bună memorie, ea nu-I va putea da uitarii nici pe fiii ei buni, nicic pe cei râi. Asa nu i-a uitata pe pandurii olteni care au luptat ca voluntary sau capetania lui Tudor Vladimirescu si fratele sau Pavel Vladimirescu si nicic pe soldatii vlahi sau romani din Bucuresti, trimisi ca mercenari (de obiciei albanezi, bulgari sau sarbi), trimisi sa inabusa revolutia sarbeasca.

Luptele din regiunea Craina-Timoc sunt legate de eroul sarb Hiduc Velicu si romanul (valahul) timocean Nicola Abras, mana dreapta a lui Hiduc Velicu. Dupa biruinta de la Misar (1806) si Beligrad, Haiduc Velicu se adreseaza “Sovietului Serbiei” rugandu-l pe Karagheorghe sa porneasca de la Morava (Paracin) spre Krivi Vir, Timocul Negru (Crna reka), pentru a le elibera. Dupa marturia lui Vuk St. Karadjici, intemeietorul filologiei modern sarbesti, mare folklorist, martor ocular al evenimentelor, pe atunci judecator numit de turci la Barza Palanca (langa Ostrovul mare), nicidecum “Sovietul sarbesc” de atunci n-au avut habar ce inseamna Krivi Vir sau ce este Timocul Negru, nici cel putin nu auzisera de aceste denumiri pana atunci. In cele din urma I se incredinteaza un steag (in partea de jos cu trei colturi, iar deasupra trei cruci), numindu-l bulibasa peste o suta de “fugari” si golani, cu care va ataca satul romanesc (valah) Podgort (Podgorac) unde va repute prima biruinta asupra begului, luindu-I 800 ducati. De pe Timocul Negru de la muntii Artani-Malinc, inainteaza spre Timoc in Craina timoceana, adiucand noi voluntary sarbi si romani din regiune. Inaintarea spre Dunare era extreme de anevoioasa fara ajutorul Rusiei si al pandurilor olteni.

Karagheorghe nu era in cele mai bune relatii cu tarul Alexandru al Rusiei; pe la 1809, la inceputul razboiului din acel an, propune sarbilor sa-l aleaga suveran ca pres a protectiei ce le-o ofera fata de inalta Poarta, la care Karagheorghe indignat raspunde: “Ne-am debarasat de jugul turcesc, fara ajutorul tarului, vomsti sa ne aparam si fara el”. Tarul intelese mandria sarbilor si recunoscandu-si gafa trimise 3000 de cazaci sa treaca Dunarea sis a-I sprijine pe sarbi.

Pentru rusi dou puncte strategice erau importante spre a le face legatura cu Peninsula thraco-balcanica:  Drobeta-Cladova, pe unde imparatul Traian legase odata doua provincii nord si sud-dunarene si Ostrovul Mare-Dudu si Decebalium sau Deci (localitatea Prahova de azi), unde se construieste a doua hidrocentrala.

In realitate rusii abea in 1810 intra in Craina timoceana trimitandu-I felmarsalul Kamenski o sabie ornate cu pietre scumpe lui Haiduc Velcu pe care o refuza, avand el sabii mai bune castigate prin lupte de la turci.

Pentru a cuceri regiunea atimoceana-Craina din mainile turcilor trebuiau cucerite cetatile Cladova (Fetsilam), Ada-Kale, Poreci sau Portiza (azi Doni Milanovat, localitate unde s-a nascut generalul valah al lui Mihai Viteazul, de sorginte timocean). Oraselul  Negotin sau Nigotin, nu era inconjurat de o cetate ci de palisame in jurul micului targ.

In constiinta romanilor, vlahilor, n-au existat vreodata intentii acaparatoare de teritorii, de expansiune teritoriala, ci de pura intr-ajutorare dezinteresata fata de popoarele crestine slave meridionale aflate sub robia turceasca, precum nicic de a deznationaliza si umili alte ideomuri, grpuri entice, etc.

Matei Basarab atunci cand tiparea la Rmnicul Turnului Severi, carti bisericesti (in chirilice, slava veche), se adresa nu numai romanilor ci si popoarelor vecine inghenunchiate “inrudite cu noi dupa creditasi avand acelasi vestit dialect slavonesc ca libma si cu deosebirea ungro-vlahilor, bulgarilor si sarbilor”.

Constatntin Ipsilante, domnul fanariot, dup ace a reia tronul Tarii Romanesti (Valahia mare), “in cele mai bune relatii cu rusii, procedeaza” la alcatuirea unui corp de oaste pamanteana cu uniforme cazacesti; printer noii ostasi e in Oltenia Tudor Vladimirescu; acesta va ajunge in 1810 comandantul “primului battalion de panduri”, iar in 1811 va conduce spre Calafat un corp de “peste sase mii de panduri”. Era si un corp de dragoni moldoveni, purtand pe coifuri stema Moldovei, precum si un “polc” (regiment n.n.) de sarbi, numit al lui Karagheorghe cu steagul lui deosebit.

Stapanirea lui Ipsilanti – care se visa rege al Daciei, ba chiar si al sarbilor -  intampina totusi dificultati din pricina starii de razboi care impune cheltuieli si rechizitii inseminate, precum si din cauza frictiunilor cu generalii rusi, cari, avand armata se considerau stapanii de fapt ai tarii. Tocmai datorita acestor ambitii, pe care tarul nu le putea tolera trebui sa abandoneze proiectul sis a se retraga in Rusia (septembrie 1807).

Cu toate acestea pandurii olteni trec Dunarea sub comanda lui Tudor Vladimirescu si pun stapanire pe mai multe puncte strategice de la Dunare: Lom, Tibar varos, Oreaho (Rahova).

Domnitorul fanariot Conststntin ipsilanti isi formulase iluzii privind unirea celor doua Dacii (sud si nord-dunareana) dupa biruinta din 19 iunie 1807 de la Malainta langa Negotin, unde pandurii olteni lupta umar la umar cu revolutionarii sarbi, cu soldatii rusi si generalului Iaaev si a romanilor (valahilor), din satele timocene.[1]

Se poate spune ca romanii, adica Valahia in aceasta perioada a stapanirii fanariote au dus o politica de duplicitate fata de revolutiile sarbesti. Inca de la 1787 sultanul trimis pe Valiul Belgradului Chios Mustafa spre a ocupa fortareata Fetislam- Cladova din mainile razvratnicului pase Pazvanologu. Paralele cu aceasta actiune militara Moruzi, domnul tarii il trimite pe caminarul bimbasa Sava cu 500 de arnauti la Cerneti, unde se unesc cu fortele turcesti, trec Dunarea si ocupa Cladova si Negotinul.

Mai tarziu in anul 1809, cand se dadu datalia pentru cucerirea cetatii Cladova din mainile soldatilor sultanului, in luna lulie, in randul ostirii generalului rus Isaev se aflau: sase batalioane, 300 de panduri olteni si cativa cazaci. Ostirea ruso-romana trecu Dunarea si se uni cu cea sarba in fata fortaretii, in numar de 1000 sarbi. Asaltul avu loc in fata principelui Vasile Trubetzkoi, adjutant al imparatului Alexandru al Rusiei, dar fara rezultat. Pandurii care erau romani erau comandati de un oarecare Curtu, probabil Scurtu, cu grad de colonel, devenit dintr-un taran din Focsani.

Marea dificultate pentru revolutionarii sarbi era aceia ca trebuiau sa lupte pe doua fronturi, primul impotriva trupelor sultanului si in al doilea rand impotriva pasei razvratit de la Dii-Vidi, Pazvanologu, care era nemolis si teribil in jafuri si distrugeri. Bucurandu-se de sprijinul ASustriei si inconjurat de rusi, imparatul Napoleon se vazu silit sa faca un plan de dislocare a trupelor franceze din Iliria cu capitala Leibah (Liubliana de azi) de unde maresalu Marmont urma sa plece a Vidin cu 250.000 soldati francezi, pentru ca rusii intrasera in principate, iar imperiul otoman era amenintat.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

17.11.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Fraţilor,

De sute de ani, de când ne duceam viaţa nemângâiata alăturea de fraţii noştri Sârbi – nici odată n’a venit cineva la noi cu vreo vorbă de mângâiere, care să trezească în sufletele noastre nădejdea de un traiu, mai bun şi mai omenesc.

Iată acum, aducând Dumnezeu vremuri mai bune, noi cei mai jos iscăliţi, care suntem ca şi voi Român din Valea Timocului, ne întoarcem către voi în aceste ceasuri istorice, pentru a vă spune câteva lucruri însemnate, asupra cărora să vă gândiţi şi să hotărâţi: ce e de făcut?

Aţi văzut cu toţii răsboiul grozav care ţine de peste patru ani de zile şi care a pornit tocmai din ţara noastră, din Serbia.

Pentru-ce a isbucnit oare acel răsboi? Ştim cu toţii: Serbia voia să adune pe toţi Sârbii cari erau răsfiraţi sub mai multe stăpâniri, la un loc, ca să fie o ţară mare şi puternică.

După suferinţe îndelungate vedem să astăzi acest ţel l-a şi ajuns. Deşi zdrobită, Serbia, a ieşit biruitoare şi a câştigat Bosnia, Herţegovina, Croaţia şi Slavonia, după care se sbate de sute de ani. Aceeaşi dreptate le-a făcut-o răsboiul de acum şi Polonilor şi Românilor. România a intrat în răsboiu pentru a desrobi şi alipi la sine Transilvania, Banatul şi Bucovina.

E a ieşit biruitoare şi pe lângă aceste trei ţărişoare şi-a mai alipit şi Basarabia.

Răsboiul acesta nu s’a dar pentru putere ci pentru dreptate. Ce e drept Nemţii credeau că ei o să biruiască cu puterea, dar Aliaţii i-au biruit cu Dreptatea. Ei au statorit că nu e bine ca asupra vieţii unui popor să hotărească un alt popor, străin, ci fiecare popor să-şi hotărască singur soarta, după cum va voi el.

Astfel vedem că mai multe popoare şi-au şi hotărît soarta, şi anume Sârbii din Bosnia şi Herţegovina şi Croaţii din Croaţia şi Slavonia au hotărît că se rup de Austria şi se unesc cu Serbia, Cehii s’au rupt de Austria şi şi’au făcut ţara lor, Polonii de asemenea. Nemţii din Austria s’au unit cu Germania, Ungurii s’au desfăcut de Austria, Bucovina, Basarabia şi Transilvania s’au alipit de România.

Toţi Românii alcătuiesc acum o singură ţară de vre-o 14 milioane de suflete. Numai chiar noi Românii locuitori în Serbia am rămas pe dinafară. Noi n’am înţeles cuvântul preşedintelui Statelor Unite americane, Wilson, că fiecare popor e slobod să-şi hotărească singur soarta.

Cu toate că suntem de două ori mai mulţi la număr decât Românii din Bucovina, noi nu ne-am bătut capul cu soarta noastră. Dar dacă nu ni-l vom bate noi, alţii de bună seamă că nu şi-l vor bate !

Ori nu vrem noi nimic în aceste vremuri mari, când se aşează din nou temeliile lumii şi când fiecare popor îşi cere dreptul său la viaţă?

Ar fi un păcat faţă de copiii şi nepoţii noştri, ca în astfel de clipe hotărîtoare noi să stăm nepăsători.

Dar fraţilor, a sosit ceasul să ne spunem cuvântul! Şi noi credem că nu putem zice altceva, decât că, fiind Români, dorim să fim la un loc cu ceilalţi fraţi ai noştri, cu Românii, care acum sunt un popor mare. Noi vrem să fim la un loc cu Banatul, cu Transilvania, cu Basarabia şi cu Bucovina.

Noi nu suntem sârbi, întocmai precum românii din Ungaria nu sunt unguri şi cei din Rusia ruşi. Noi suntem în Serbia o jumătate de milion de români şi acum nu mai vrem să rămânem sub Sârbi, de la care am avut de suferit atâta. Ei nu ne lăsau să învăţăm în şcoli limba noastră, nu ne lăsau să ne facem biserici româneşti şi alte de acestea.

Fiind şi noi Români de sânge din moşi strămoşii noştri şi avându-ne moşiile noatre moştenite de la ei, noi avem aceiaşi dorinţă: să rămânem ce suntem, adecă Români; să fim gospodari pe pământul nostru şi să fim laolaltă cu tpţi fraţii noştri români.

Astăzi toată lumea, care a fost robită de alte neamuri a căpătat dreptate şi se întoarce la ţara mamă. Românii din Basarabia, din Bucovina, din Ardeal şi din Banat s’au alipit de mama lor, România. Numai noi Românii din Serbia am rămas pe din afară.

Trebuie să ne grăbim să ne folosim de dreptul obştesc şi să cerem să ne alipim la mama noastră care ne întinde bucuros braţele ei.

Până acuma nouă nu ne-a fost îngăduit cel mai sfânt lucru pentru un om, adică să ne cunoaştem neamul şi să trăim pentru el. Doar numai gospodari puteam să fim; dar asta nu ne mulţumeşte în sufletul npstru, căci şi noi suntem oameni şi trebuie să ştim pentru ce trăim.

Deaceea fiindcă am fost, suntem şi vom fi stăpâni pe pământul nostru românesc din Serbia, vrem ca să ni se lărgească şi drepturile noastre, pentru ca să trăim în toate privinţele ca Români.

Toată averea care se află în judeţele (ocruzi) româneşti să fie proclamate ca averea a poporului român.

Toată puterea executivă (vlasti) să treacă în mâinile noastre. Numai al Românilor să fie împuterniciţi (punomicnic) ai poporului român, şi ei să-şi aleagă funcţionari (cinovnici) dintre români.

Prefecţii (nacelniţi) să fie români cari să îngrijească de popor, dându-i sfaturi bune şi împărţindu-i dreptate în limba rimânească.

Judecătoriile (sudovi) să fie româneşti şi judecata să se facă nuami în limba românească.

Noi aveam vre-o 250 sate. Orice sat să aibă primar (cnez) şi dascăli români. Învăţătura să se facă în româneşte.

Până acuma vre-o 40-50 ani noi ne aveam bisericile noastre în care se făcea slujba în limba românească. Acuma cerem să se întoarcă iarăşi limba română în biserică.

Orice sat să aibă biserică. Popii şi dascălii români să rămână la locul lor şi în scurt timp să înveţe româneşte să citească şi să slujească. Pentru acesta mama noastră România ne va da tot sprijinul.

Aşa dar, fraţilor, la lucru !

Să ne adunăm prin sate, prin oraşe, să alegem un Comitet naţional care să se pună în legătura cu fraţii noştri din România, Ardeal, Bucovina şi Basarabia, pentru ca să ne unim cu ei, făcând şi noi dimpreună parte din România Mare.

Acum e timpul să ne folosim libertatea (sloboda) care stăpâneşte toate neamurile şi să ne spunem cuvântul nostru. Nimic nu ne mai împiedică să intrăm în graniţele României întregului neam românesc.

Sfârşind acesre cuvinte frăţeşti, rog pe bunul Dumnezeu să ne ajute ca să vedem împlinit visul de fericire al neamului nostru.

Ura! Trăiască Românii din Serbia uniţi cu România! Trăiască România Mare a tuturor Românilor!

Chişinău 1 Noemvrie 1918

Sever Coteţ                                  Atanasie Popovici

Plutonier-Major                           Dr. în Filosofie, Prof.

Ion Niţă, plutonier major             L. Bogdan, funcţionar

Rândul din faţă, culcaţi : Maxim Tiron, Constantin Osoianu, Leonid Ţurcan, Nicolae Suruceanu, Vlad Bogos, Simion Galeţchi, Gheorghe Tudor, Dumitru Ştirbu ;

Aşezaţi pe scaune : Ilarion Buiuc, Gheorghe Năstase, Mihail Maculeţchi, Ignatie Budiştean, Teodor Bârcă, Pavel Ciocârlă, Gen, Artur Văitoianu (Comisar General al Basarabiei), Pantelimon Halippa (preşedinte), Constantin Bivol, Vasile Mândrescu, Ştefan Holban, Elena Alistar, Ion Ploscaru, Ion Ignatiuc, Gherman Pântea, Tudose Roman ;

În picioare, rândul din spatele celor aşezaţi : Anton Caraiman, Teodosie Bârcă, Ion Bucătaru, Chiril Spinei, Nicolae Spinei, Nicolae Ciornei, Dimitrie Cărăuş, Teofil Ioncu, Pavel grosu, Gheorghe Murgoci-Munteanu (expert agrar), Nicolae Bivol, Andrei Găină, Ştefan Ciobanu, Nicolae Cernăuţeanu, grigore Cazacliu, Iacob Suceveanu, Zamfir Munteanu, Mihail Minciună, Petre Codrenu, Vasile Laşcu, Ion Valuţă, Dimitrie Dron, Romulus Cioflec (spectator), Emanuil Catelli (Dir. agricultură) ;

În picioare, ultimul rând, pe trepte : o doamnă neidentificată, Alexandru Groapă, trei persoane neidentificate, Daniel Ciugureanu, Ion pelivan, un spectator, Gheorghe Druţa, Vasile Ţanţu, Iova Tudosie, un ostaş-garda ne onoare, Onisifor Ghibu (director al ziarului România Nouă), Grigore Turcuman, un spectator, Dimitrie Bogos (Prefect al judeţului Lăpuşna), Gheorghe Stavri, trei spectatori, Vsile Harea, Alexandru Morariu, un spectator, Ion Cazacliu, doi spectatori, un ostaş-Garda de Onoare, Ion Russu, Timofei Siliastru, Ion Harbuz, Andrei Scobioală, Vasile Bârcă, Gheorghe Buruiană, un ostaş, alt militar, probabil ordonanţa generalului A Văitoianu.

DECLARAŢIA

Sfatul Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti

Din 27 Martie anul 1918

Despre Unirea Cu România-Mamă

(Extras din jurnalul şedinţei plenare a Sfatului Ţării

din 27 Martie, anul 1918)

ÎN NUMELE POPORULUI BASARABIEI

SFATUL ŢĂRII DECLARĂ :

Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,

Ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechiei Moldove,

În puterea dreptului istoric, ăn puterea dreptului de enam şi frăţiei de sânge, pe temeiul principiului, ca noroadele singure să-şi hrănească soarta lor,

DE AZI ÎNAINTE ŞI PENTRU TOTDEAUNA

SE UNEŞTE CU MAMA SA ROMÂNIA

Această unire se face pe următoarea bază :

1).Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvirea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului ; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român.

2). Basarabia î-şi păstrează autonomia provincială având un Sfat al Ţării (Dieta), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3).Competinţa Sfatului Ţării este :

a). Votarea bugetelor locale ;

b). Centrul tuturor organelor Zemstveurilor şi oraşelor ;

c). Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin Organul sau împlinitor, air funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern.

4).Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5).Legile în vigoare şi organizaţie locală (Zemstve şi oraşe) rămân în putere (în redacţia de pe urma Guvernului provizoriu) şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român-numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6). Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia.

7).Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român.

8). Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal direct şi secret.

9).Toate alegerile din Basarabia pentru veleste, sate, oraşe zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universla, egal, secret şi direct.

10).Libertatea personală, libertatea tânărului, a cuvântului, a şedinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin Constituţie.

11).Toate călcările de legi, făcute din motice politice în vremurile tulburi ale prefacerei din urmă, sunt amnistiate.

BASARABIA UNUNDU-SE, CA FICĂ, CU MAMA SA ROMÂNIA, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituţiei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărâ împreună cu toţii înscrierea în Constituţie a principiilor şi a garanţiilor de mai sus.

TRĂIASCĂ UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA DE-APURURI ŞI TOTDEAUNA !

Chişinău 27 Martie 1918

ORIGINALUL ISCĂLIT :

PREŞEDINTELE Sfatului Ţării I.C. INCULEŢ şi

Secretarul I. Buzdugan

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

31.10.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Prezenta temă ne-a fost sugerată de cele 3 articole publicate de către Dl. Prof. Robert Stănciugel în cartea sa «Banatul la Începutul Secolului XX» Ed. DC Promotions, Bucureşti 2005 şi considerăm că notele de mai jos aduc o completare asupra ideii româneşti din Serbia în acea perioadă, ca şi astăzi.

1.Din carte rezultă că puterile centrale sau aliate la începutul secolului al XX-lea puteau să atragă în alianţă România sau alte state din aria de N-E, chiar şi Austro-Ungaria prin 1908, ca să-şi asigure neutralitatea României şi Bulgariei, oferă întregul teritoriu al Serbiei spre împărţeală, jumătate României şi jumătate Bulgariei, numai pentru această neutralitate faţă de împăratul Franz Josef.

2.Ivan Radonic, într-o broşură, aflat la Consulatul de la Bucureşti, susţinea că chestiunea de frontieră dintre Serbia şi România trebuie bazată pe argumentul etnic, iar Stanoje Stanojević şi Jovan Cvijić au pus greul pe factorii istorici şi economici.(p.37)

După Pasic, ar fi rămas sub administraţia sârbească mai mult de jumătate din Banat cu oraşele Biserica Albă, Vârşeţ şi Timişoara, centrul economic şi cultural al Banatului.

3.Diplomatul sârb Ante Trumbic, şeful delegaţiei sârbe la Paris avea teoria lui, şi anume că «Banatul nu a fost niciodată, nici o unitate geografică, nici o unitate etnică : munţii şi câmpie cu mlaştini, două regiuni, două popoare cu limbi naţionale», -două popoare ca şi când nemţi şi unguri nu sunt. Toate râurile au direcţia Serbiei şi a Belgradului şi fac o unitate cu Serbia. Nemţii şi ungurii nu intră în discuţie, fiind rupţi de naţiunea matcă. De asemenea, el afirmă că, aceştia sunt colonişti nu autohtoni ca sârbii, şi au fost inamici în război şi au pierdut războiul, pe când sârbii l-au câştigat. După ei şi românii au fost inamici. S-a şi ridicat excepţia juridică a trecerii României printre ţările nebeligerante care au participat ca duşmani ai aliaţilor în război.

4.Membrii Conferinţei de la Paris, aparent nu aveau cunoştinţe nici istorice nici geografice nici etnice şi nici demografice, tot ce făceau ei făceau din instinct juridic care le era mai la îndemână şi din presupuneri sau prezumţii. Ca dovadă că Preşedintele Conferinţei de la Paris, Clemanceu îl întreba des la telefon pe ministrul său de externe, unde este râul acela Vistula, că nu dă de el pe harta Europei. Aceasta se vede şi din păcăleala pe care le-a tras-o delegaţia sârbească la Conferinţă când au apărut în postura de stat închegat Iugoslavia, deşi despre acest nume nu se pomenise până aci, Iugoslavia apare abia în anul 1929, cel mult, după Conferinţa de Pace, s-a născut un alt stat în locul Serbiei, format din 3 naţiuni aliate S.H.S. (Srbja, Hrvata i Slovenaca)-Serbia, Croaţia şi Slovenia. Deziluzia pentru cei care cunosc problemele juridice, etnografice, istorice, demografice este aceea că nici un membru al Conferinţei de Pace, fie din partea ţărilor beligerante, fie a inamicilor, n-au sesizat acest lucru, de aceea, Serbia s-a prezentat în faţa Conferinţei de Pace ca proprietară a Banatului, deşi trecuse Dunărea în 9 noiembrie 1918 pentru prima dată cu armata sa şi a ridicat excepţia prealabilă, anume că România trebuie scoasă din rândul statelor cobeligerante şi pusă în rândul statelor inamice, ca şi când românii s-ar fi jucat poarca cu nemţii prin Moldova şi n-ar fi fost în război. De asemeni nu şi-ar fi trimis cele 9 vagoane cu aur şi tezaur la Petrograd în paza Ţarului Rusiei. Acestea sunt fapte concrete care nu ţin seama de profesionalismul membrilor Conferinţei de Pace, pentru că era alcătuită din politicieni şi nu din oameni cultivaţi.

Serbia, în momentul în care s-a prezentat în faţa Conferinţei de Pace avea 9 judeţe cu capitala la Belgrad, începând din anul 1949, deci încă nu avea capitala la Belgrad nici de 100 de ani.

5.Ca să observaţi lipsa de profesionalism de atunci a politicienilor noştri, ne referim la prima dezbatere a Conferinţei de Pace de la Paris 1919, când Trumbici şi Pasici au cerut excluderea României din Conferinţa de Pace şi recunoaşterea anexării întregului Banat la Serbia ca fapt împlinit de jure, ca o stare de drept indiscutabilă, deoarece sunt posesorii de drept ai provinciei ocupate de armata sârbă. În acel moment, delegatul României ca Preşedinte, Ion I.C. Brătianu, auzind cobeligeranţa şi «proprietatea asupra întregului Banat», a apreciat că stă în faţa unor oameni căzuţi din stele care nu cunosc nimic din dreptul istoric sau etnografic al stării de fapt. Acest lucru l-a făcut să fie jignit şi crucit în faţa unor oameni ignoranţi care profită de ignoranţa altora.  Drept consecinţă, în loc să răspundă cu argumente plauzibile, a trântit uşa şi a plecat la Bucureşti, ceea ce le-a convenit sârbilor, pentru că l-au pus cu botul pe labe pe preşedintele delegaţiei române încă din primul minut.

Banatul are peste 1 000 de comune din care vreo 50 sunt sârbeşti, majoritatea pe valea Dunării, adică pe stânga şi câteva sate în jurul Timişorii cu 3 biserici sârbeşti în Timişoara dintre care biserica «Sf. Gheorghe» din P-ţa Traian înălţată la anul 1745, şi Catedrala sârbească din P-ţa Unirii zidită 1744, şi biserica din Mehala, «Sf. Nicolae» construită în 1916. Totuşi sârbii necunoscându-şi istoria pe care au învăţat-o la vreo nuntă, cred şi azi că Banatul are cele mai vechi biserici construite de sârbi şi geme de această populaţie, depăşindu-i pe români, nemţi unguri, etc. Însă realitatea a-ţi văzut-o că primele biserici din Timişoara sunt ridicate în sec,. al XVIIII-lea şi sec. XX. Iar după statistica României din 1931 nu erau împreună cu croaţii în Banat nici în procent de 1% din populaţie.

6.Sărăcia în cereale a Serbiei nu este un argument pentru expansiune teritorială în acea conjunctură. Sunt o mulţime de ţări care n-au suficiente teritorii pentru a-şi hrăni populaţia, dar nu se gândesc să anexeze teritorii străine pe baza acestui argument, singurul plauzibil. Bosnia, Muntenegru şi alte zone sărace, fără cereale, nu-i mai fac greutate, fiindcă s-au despărţit de dragul sârbilor.

7.Cea mai deosibită parte a poporului sârb Guvernul sârb a afirmat că nu poate renunţa la conaţionalii săi din Banat, pentru că ei reprezintă partea cea mai deosebită a poporului sârb- acesta e argument pentru ei, că e parte deosebită, celelalte, ar renunţa la ele, dar la ăsta nu.

8.Valahia şi mai târziu, România, n-au fost jefuite de turci, de tătari, de Pazvan Oglu de la Dii(Vidin) cum a fost jefută de 9 vagoane încărcate cu aur şi tablouri, numite tezaurul României, date în păstrare Rusiei în 1916, care se află în păstrare şi azi. Tot în păstrare se află toate jafurile făcute de armata sârbească în Banat, folosind calitatea de dezrobitori, de la 9 noiembrie 1918, până la 23 august 1919, când au fost obligaţi de armata franceză să se retragă, întrucât ei credeau pe drept cuvânt că acest teritoriu le-a aparţinut din vremea dacilor, dacă nu de mai mult.

9. Guvernanţii din Serbia, după ce au ocupat Banatul şi şi-au dat seama că sunt o minoritate mică în Banat, şi de aceea, au adus cu trenurile în disperare populaţie sârbească pauperizată, care în disperare de cauză a fost mutată în Banatul românesc, metodă cunoscută şi la manifestaţiile din vremea lui Miloşevici şi a altora, când au adus cu autobuzele, acum vreo 3 ani pe sârbii din  provinciile din Sud, ca să demonstreze la Maidan Pek şi la Bor, împotriva  instalării la Bor a firmei Cupron din România care venea să salveze populaţia din această provincie şi nu să o exploateze în sens politic, cultural, sau economic. De atunci, nimeni nu s-a înţeles cu sârbii deveniţi proprietari fără titlu just peste acestă provincie, fostă regiune autonomă românească, Margina, sub turci.

Mozaic din Timoc de la cetatea Felix Romuliana-Gamzigrad

10. Nu cunosc în istorie vreun caz în care Serbia sub toate formele ei modificate conjunctural, să fi dus tratative bilaterale cu vreun vecin sau altul, în care să se fi arătat că acceptă un compromis şi face o concesie mică sau mare numai pentru ca să se perpetueze climatul de pace şi stabilitate în aria balcanică. Lăcomia Serbiei pentru a mări numărul sârbilor, nu numai în Timoc, dar şi în alte părţi ale Serbiei, s-a constatat cam cu 10 ani în urmă când minoritatea croată din România cu centrul la Caraşova, e vorba de 9 sate coate, le-au contopit cu cele sârbeşti, spunându-le «Caraşavaca», ca şi când ar fi fost sârbi din punct de vedere etnic. După ce s-au trezit croaţii din România, au cerut separarea de sârbi şi au obţinut câte un deputat atât sârbii cât şi croaţii.

În toate cazurile menţionate de istorie şi de politrucii sârbi, în care tratativele au avut loc între România şi Serbia, nu s-a pomenit ca România să fi tras vreun folos mai mare decât cel al sârbilor. Aproape în toate războaiele ei au pricinuit adversarului învins sau pasiv, prejudicii, materiale şi pierderi teritoriale, comportându-se ca un autohton şi tratându-i pe ceilalţi vecini ca pe nişte minorităţi sau venetici, veniţi din Asia peste ei şi capturaţi ca prizonieri pe viaţă.

De aceea, Serbia n-a fost un stat aşezat, copt, cu maturitate politică şi juridică egale cu celelalte naţiuni din Europa. Unii îi caracterizează ca retrovertiţi, ca şi când ar avea sufletul întors pe dos, pretinzând de la fiecare cetăţean fie majoritar, fie minoritar, supunere şi desăvârşită comportare ca adevărat cetăţean sârb.

Dacă un om ar pleca de la Polul Nord la Polul Sud şi ar poposi în ţările europene cum sunt Finlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Serbia, Macedonia şi Grecia, nu s-ar putea să nu constate pe faţa fiecărui sârb, atunci când va trece prin Serbia, o indispoziţie nativă care-l va face să vadă în faţa lui, adică a oricărui străin aflat în treacăt o mutră indezirabilă şi acră, incompatibilă cu voinţa sau dorinţa cetăţeanului sârb. Toţi străinii pentru sârbi sunt duşmani. De aceea veţi observa că în Serbia de după 1833, rar s-au construit biserici catolice, ortodoxe româneşti, moschei sau geamii, nu sunt sinagogi sau alte instituţii de cultură şi artă, sau orice domeniu imobiliar cum ar fi o cetate cum are fiecare ţară, nu era tolerat să se construiască în Serbia; chiar şi în Belgrad, prima biserică s-a construit târziu de tot la anul 1895 având hramul Sfântul Sava. De altfe, Belgrad-ul era un sat la data marii colonizări şi părăsiri a provinciei Kosovo 1690-1725 şi chiar în anul 1849, când devine capitala Serbiei, era tot un sat, care s-a mărit vertiginos, după ce a devenit punct strategic pentru sârbi.

România poate construi biserici şi mănăstiri la capătul Pământului, dar nu poate să construiască biserici sau mănăstiri la un pas peste Dunăre, adică la o distanţă de 1 km, deoarece masa majoritară o alcătuiesc «rumânii» sau «vlahii» dintre Morava-Timoc, cărora unii ziarişti şi alţii din greşală le spun, «românii din Valea Timocului». Asupra acestora, de 176 de ani de când au fost ocupaţi de sârbi cu sprijinul ruşilor s-a exercitat şi se exercită o represiune şi o teroare continuă sub diferite forme pentru a fi asimilaţi şi făcuţi sârbi cu sila. De fapt, românii din Serbia, adică din sudul Dunării sunt cei mai numeroşi după sârbi şi albanezi. De aceea veţi observa că ţinta Serbiei a fost să distrugă orice monument istoric rămas de la strămoşii noştri daci şi romani, iar de la anul 1699-1725, când au venit de la Kosovo s-au înfipt în teritoriul nostru în munţii şi în apele noastre strămoşeşti şi i-au înlăturat pe români dintre Morava-Timoc să ridice biserici sau mănăstiri în care să se oficieze slujbe în limba maternă românească a populaţiei autohtone. Deci, în Serbia există libertate pentru toate popoarele înafară de români care sunt înlăturaţi şi înjugaţi la carul tiraniei ca să se sârbizeze. Ceea ce politicianul sau omul de rând nu ştie, şi e posibil să n-o ştie nici U.E., este faptul că toate celelalte minorităţi «mărunţele» din Serbia, au statut juridic de minoritate, însă timocenilor li se pun piedici ca să nu-şi dezvolte limba, scrierea în limba română şi credinţa în limba română.

Sârbii sunt puşi pe fapte mari, ori îi asimilează pe românii din Timoc, porecliţi de ei «vlahi» ca să încurce lucrurile, ori dispar ei în masa enormă a vlahilor care au o cultură cu mult mai superioară şi care-i apropie de Europa din ce în ce mai evident şi mai convingător. Trebuie să învăţăm că românii n-au nici un folos de la cultura sârbească, care o limitează la cel mai scăzut nivel din Balcani; şi acest obstacol nu i-ar înjosi pe români atât, dacă pe lângă limba sârbă în şcoală şi biserică în ţară ar învăţa şi în limba română, aşa cum învaţă celelalte minorităţi în limba lor maternă. Numai românii care sunt socotiţi popor strategic, sunt condamnaţi la moarte şi încă n-au personalitate juridică, întrucât guvernul de la Belgrad este de mai mulţi ani atras de cuvântul «vlah» pe care l-au introdus de la Miloşevici încoace, până şi la comunişti se folosea cuvântul «vlah» în mod accidental ca un fel de poreclă, care nu circula în lexicul românesc, pe când guvernele actuale impun în şcoală şi în opinia publică folosirea poreclei pe care o are orice popor. De exemplu italienii se mai numesc vlahi, dar tot italieni rămân, nemţilor itelienii le spun «tedeski», dar nemţii nu au în lexic în circulaţie acest cuvânt, sârbilor li s-a atribuit porecla «sârb cuminte» şi «cal verde» apoi «sârbatici», «sclavini», «sârbi» sau «şerbi» ai avarilor, şi altele care nu sunt luate în serios, aşa cum este şi sintagma de «vlah» de care administraţia se legă ca scaiul de oaie, negând etnogeneza românilor timoceni în cea de «rumâni» de origine latină. Ei, în administraţie, operează cu aceste metode de descalificare şi de înjosire a limbii române, cu scopul de a produce confuzie şi dezorientare istorică.

Este mai mult ca sigur, în 99% din cazuri sârbii ştiu că vlahii sunt români şi românii sunt vlahi, aşa cum se ştie că ruşii sunt muscali, iar muscalii sunt ruşi, grecul este elen iar elenul este grec.

11.Prin anul 1876 are loc călătoria politicianului francez Robert Gambetta care, ajungând la Belgrad, găseşte în consiliul comunal al oraşului, 14 consilieri, dintre care, 2 sârbi şi 12 vlahi sau români. Cuvântul de bun-venit a fost rostit de către un bătrân aromân Nuşu, singurul care ştia frenţuzeşte din Serbia, iar la Zlot, în Timoc l-a întâmpinat corul românesc cântându-i «Merseillezza». Se vede din aceste date că din punct de vedere biologic, Serbia se dezvolta încet, iar populaţia cea mai activă şi numeroasă, pare să fi fost românii sau vlahii.

12.Deşi trăim într-o Europă în care drepturile omului şi ale cetăţeanului sunt respectate, pentru românii timoceni nu se aplică legile democraţiei, ci legile cruzimii etnice, a terorii, intimidării, corupţiei şi şantajului. Sârbii folosesc puterea de stat oferind servicii românilor timoceni contra unui serviciu de primar, notar, grănicer, paznic, funcţionar etc., pentru ca aceştia să accepte să se numească vlahi şi să se opună organizaţiilor româneşti, care se declară că ele îi reprezintă pe rumânii sau românii din Serbia de răsărit. Unele organizaţii se gândesc să cheme în judectă statul sârb, pentru a răspunde la crima folosită în cazul manipulării cuvântului vlah; dacă n-ar avea acest cuvânt la dispoziţie administraţia sârbească, n-ar putea să ţină în loc dezvoltarea culturii la românii din Timoc, Serbia de răsărit. Însă statul profită de ignoranţa, fie a locuitorilor, fie a unor lideri de a-i folosi ca subiect de manevră în societatea actuală în folosul interesului statului sârb, spunând că vlahii din Serbia nu sunt români, sunt altă gintă, altă seminţie şi în cei aproape 20 de ani, de când călăresc acest cal troian, participă intens la confuzia lansată când românii sunt vlahi, iar vlahii nu se ştie ce sunt, oricum români nu sunt!-fiindca nu le place sârbilor să-şi zică rumâni sau români. Ceea ce este esenţial în această discuţie, adică pretenţia de a li se recunoaşte şi respecta drepturile la şcoală şi biserică oficiale în limba maternă  prin Parlament şi Constituţie folosindu-se o metodă ilegală, imorală, antiumană, care se cheamă în Dreptul Internaţional-infracţiunea de crimă de etnocid, infracţiune imprescriptibilă. Liderii noştri din dreapta Dunării n-au nici ei, toţi cunoştinţe elementare despre drepturile omului şi cred că trebuie în primul rând clarificată sintagma de «vlah», altfel sârbii nu pot dormi de grija românilor deveniţi vlahi peste noapte. Ori pe liderii români nu îi interesează ce porecle folosesc sârbii ca să inducă în eroare opinia publică. Ei trebuie să fie cât mai simpli, egali cu judecata unui ţăran cinstit, şi anume să discute, în primul rând dreptul lor la şcoală, biserică, mass media, etc., în limba maternă. Iar miniştrii sau funcţionarii sârbi care cred că printr-o asemenea consuită pot câştiga ceva timp, se înşală, pentru că se vor naşte alţi lideri pe care nu-i va interesa cum ne poreclesc sârbii, bulgarii, grecii şi alţii, ci îi va interesa să afle de ce nu li se aprobă românilor din Timoc, Serbia, Bulgaria şi aromânilor din Grecia şi Albania instituţiile universal recunoscute de mai sus. Acceptând să le facă pe plac sârbilor, folosind cuvântul vlah, înseamnă că nu sunt români, ci sunt vlahi, şi asta o scriu chiar în firmă şi de aceea sârbi au o justificare oarecare pentru a nu le aproba drepturi, socotindu-i pe români nişte noi veniţi, colonişti, peste sârbi. Atunci când imperiul turcesc stăpânea întregul Balcan, ei au acordat aceste drepturi poporului din provincia Margina, care se întindea în stânga Timocului până înspre Belgrad şi nu puneau problema ce limbă vorbesc, ce rugăciuni rostesc în biserică, dacă sunt româneşti ori nu sunt, dar oricum, nici turcii nu le ziceau la români «olah» aşa cum le era şi atunci porecla din partea turcilor. Ei ştiau de la autohtoni că acolo trăiesc rumâni ca şi în stânga Dunării în Valahia sau Ţara Românească. Chiar şi atunci, românii din stânga Dunării, actuala Românie, nu ştiau că ţara lor se numeşte Valahia, dar ştiau că ţara lor este o ţară românească, cu limba curentă «rumânească». Mai rămâne de văzut care din organizaţii din dreapta sau din stânga Dunării îşi vor lua inima în dinţi şi vor chema în judecată statul «Serbia» pentru crima de etnocid şi genocid. Probe sunt cu sutele şi cu miile. În aceeaşi situaţie se află azi românii din dreapta Dunării din Timoc. Oricine se poate documenta la faţa locului, unde va constata că toţi vlahii porecliţi de sârbi vorbesc rumâneşte, prin urmare sunt români. De aceea trăsăturile infracţiunii de crimă de etnocid prin asemenea manipulaţiuni fac proba existenţei acestei crime

Dacă până la urmă toţi românii de pe faţa pământuluii vor fi laşi şi vor accepta să-şi trădeze conştiinţa, limba şi sufletul, atunci se va naşte un mesianic care va zdruncina această parte a Europei prin forţă spre a se elibera de sub jugul slav.

13.Timp de aproape 500 de ani în Evul Mediu, Valahia sau Ţara Românească cu domnitorii şi boierii ei au întreţinut cu bani şi alimente vreo 80 de biserici şi mănăstiri sârbeşti. Dacă n-ar fi făcut-o, astăzi monumentele istorice de la Kosovo ar fi nişte ruine. Domnitorii români au făcut acest gest din milă faţă de un popor apropiat şi creştin, dar subjugat pe nedrept. Noi am făcut aceste sacrificii în vremuri tulburi, atunci când şi ţara noastră se afla sub dublă vasalitate turcească şi rusească. Astăzi Serbia şi celelalte state balcanice sunt libere şi independente; pentru ce boicotează dezvoltarea culturală, religioasă şi politică a românilor din dreapta Dunării?

Ei comit aceste crime ca să-şi mărească naţia şi teritoriul şi 2 bani nu dau că jumătate de mileniu românovlahii le-au asigurat continuitatea şi tradiţiile. Toate aceste fapte, fie creştine, fie anticreştine, într-o bună zi vom fi judecaţi, în locul celorlalţi care au fost primii criminali. Când va avea loc procesul acela epocal, românii vor trebui să ceară, nu numai despăgubiri morale de la sârbi sau alţii, ci şi despăgubiri teritoriale şi băneşti pentru că i-au exploatat din Serbia fără just titlu de la 1833 şi până în zilele noastre. Aceasta nu este o somaţie sau o ameninţare, ci este un adevăr, pentru că nu toţi românii sunt lacomi după bani, ci lacomi după drepturile universal recunoscute.

Filosoful grec Tucidide spunea acum ceva mii de ani că:

«Nu este vinovat cel care ne-a adus la robie

ci mai vinovat este cel care ne ţine în robie,

deşi poate să ne salveze de sclavie»

care pe teren se cheamă Strâmbie.

Oare s-a întrebat cineva dintre elitele acestei naţiuni pentru ce vecinii noştri apropiaţi, sau mai îndepărtaţi, ne-au ţintit pe noi, vlahii sau românii, să ne jupoaie de vii şi mai la urmă să ne ia şi sufletul ? Cine răspunde de viitorul acestui popor, când zilnic asistăm la scene de bâlci cu oamenii politici din fruntea ţării ? Să nu tragă unul o învăţătură, şi să nu se gândească la neam şi ţară ? Asta este slăbiciunea care ne va duce la pierzanie.

Ceea ce este şi mai grav este faptul că politicienii sârbi şi atunci şi-n prezent şi în viitor au tupeul de a folosi argumente abstracte cu care să-i îmbrobodească fie pe istoricii pe care-i manipulează, fie pe oamenii politici neisprăviţi, arivişti şi lacomi după bani, ceşti demagogi care ne compromit ţara şi neamul.

Sârbii sunt un popor în formare şi maturizare, deşi au trup şi suflet, trupul este al lor, dar sufletul este golit de umanitate creştină şi se adapă din ideologii străine, care nu li se potrivesc cu statulul lor de europeni şi nu de asiatici, cum de fapt se poartă. Grija sârbilor nu este să trăiască în pace şi să scape de sărăcie, ignoranţă şi prostie ci să «omoare vecinul şi să-i confişte capra».

Noi vom trece, se vor naşte alte stele, vor seca râuri, ne va rade seceta şi sărăcia, se vor goli munţii de arbori şi lumea nu va scăpa de mizerabili în frunte cu aceşti Dinu Păturici.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

29.10.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

“Preluarea administraţiei Banatului de către autorităţile româneşti după proclamarea unirii de la Alba Iulia s-a desfăşurat cu întârziere şi cu multe obstacole datorită ocupaţiei sârbe şi franceze. Încercând să profite de situaţia externă, la sfârşitul războiului, armata sârbă a vrut să pună viitoarea Conferinţă a păcii în faţa unui fapt împlinit. Ca atare, ea abandonează flancul stâng pe care îl deţinea în cadrul trupelor aliate la Salonic şi deplasându-se spre dreapta frontului, a ocupat în întregime Banatul fără consimţământul comandantului operaţiunilor de pe Teatrul de război din Sud, generalul francez Franchet d’Esperey. În consecinţă armata sârbă a trecut Dunărea în ziua de 9 noiembrie 1918 şi a ocupat oraşul Biserica Albă, unde a instaurat administraşia sârbă. La 13 noiembrie în Lugoj, la 17 noiembrie în Timişoara. Continuându-şi înaintarea, la 20 noiembrie 1918, trupele sârbeşti au ajuns la linia Mureşului instalându-se între localităţile Szegedin şi Lipova. Fiind informat despre intenţia trupelor sârbeşti de a ocupa tot Banatul, Dr. Otto Roth, comisarul civil al poporului din Banat şi Guvernatorul Banatului numit în această demnitate de către guvernul Karolyi, a cerut ca, armata sârbă să fie primită ca aliat, deoarece vine din partea Antantei, pentru a păstra ordinea. O. Roth proclamase cu puţin timp înainte aşa-zisa republică a Banatului şi spera că poate perpetua stăpânirea maghiară asupra Banatului cu ajutorul trupelor sârbeşti. Serbia  era un stat mic ce aspira la gruparea într-o federaţie a unor state şi provincii invecinate. De aceea cercurile conducătoare ale Ungariei îşi puneau mari speranţe în ocupaţia sârbă a Banatului.

În condiţiile în care armata română se mobiliza pentru a neutraliza armata germană condusă de feldmareşalul Mackensen, la 9 noiembrie îi este adresat un ultimatum, cerându-i ca, armata germană să se retragă de pe teritoriul României. În aceeaşi zi, regele Ferdinand în calitate de comandant a ordonat mobilizarea armatei române, ordin care la 10 noiembrie a fost dat publicităţii.

Comandantul armatei sârbe care era la curent cu preparativele României de a intra în războiul împotriva Puterilor Centrale, a trecut la ocuparea întregului Banat. Acesta nu trebuia să fie elaborat de către trupele române,  deoarece sfârşitul războiului care era iminent să se găsească Banatul sub ocupaţia sârbă. În aceste condiţii Serbia urma să participe la viitoarea Conferinţă a Păcii în calitate de deţinătoare a acestui teritoriu.

Între timp, Consiliul Naţional Român Central a solicitat în mod oficial, prin nota ultimativă din 10 noiembrie 1918, Consiliului Naţional Maghiar, predarea guvernării şi administraţiei efective a Banatului şi a Transilvaniei. Nota ultimativă expira în ziua de 12 noiembrie 1918 orele 18:00, modalităţile de predare urmând să fie stabilite de către o comisie mixtă româno-maghiară. Consiliul Naţional Maghiar şi guvernul din Budapesta au cerut prelungirea cu 48 de ore a termenului de expirare din nota ultimativă. Aceasta pentru că, între timp, guvernul maghiar ducea tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu Antanta. Armistiţiul a fost încheiat la 13 noiembrie 1918, prin semnarea la Belgrad a unei convenţii speciale între Antanta, reprezentată de generalul Henrys, comandantul armatei din Ungaria şi voievodul sârb Meśić şi Ungaria reprezentată prin ministerul de război, Bela Linder. Cu toate că, avea un caracrer militar, convenţia stipula că, în nordul Mureşului administraţia să rămână în componenţa trupelor ungare, iar sudul râului să rămână în componenţa Antantei. Această situaţie trebuia să dureze până în momentul când viitoarea Conferinţă de Pace va lua o hotărâre despre respectiva zonă. Deci potrivit Convenţiei două treimi din Transilvania reveneau Ungariei, iar în Banat fiind admiistrat de maghiari, iar efectiv armata sârbă şi franceză.

După încheierea Convenţiei de Armistiţiu de la Belgrad au început în ziua de 13 noiembrie 1918, la orele 11:00 la Arad, tratative între o delegaţie a guvernului maghiar condusă de Oscar Iaszi, ministrul minorităţilor şi o delegaţie a Consiliului Naţional Român Central condusă de Ştefan C. Pop chiar în timpul desfăşurării tratativelor româno-maghiare de la Arad, continuând politica faptului împlinit şi profitând de prevederile Convenţiei de la Belgrad, armata sârbă a intrat în Timişoara.

Dacă la început armata sârbă a fost bine primită ca un aliat şi s-a comportat în consecinţă, în scurt timp a ridicat obstacole serioase în calea organizării româneşti a Banatului şi a participării la Adunarea de la Alba Iulia. În multe cazuri, fruntaşii bănăţeni au fost nevoiţi să lucreze în secret pentru a putea mobiliza pe români la adunările de alegeri şi a dota pe delegaţi cu crediţionale, aidică împuterniciri de a vota unirea fără condiţii a Banatului cu România. Delagaţii români puteau pleca numai dacă deţineau aprobarea comandamentului armatei sârbe, care a permis acest luru doar la 60 de delegaţi. Ceilalţi au reuşit, în general, să plece, dar delegaţiile din sudul Banatului au întâmpinat mari dificultăţi în această privinţă. Astfel, episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitor Patriarh al României a fost reţinut de către trupele sârbe din Bouţari, pe linie de demarcaţie, o zi şi o noapte, ajungând la timp în Alba Iulia.

După 1 decembrie 1918 au continuat şi s-au intensificat persecuţiile împotriva românilor şi a organizaţiilor naţionale. Acest lucru este prezentat şi de raportul maiorului român Alexandru Dumitrescu, înaintat Marelui cartier General Român în data de 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită şi asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor, zilnic se fac internări şi arestări de români în diferite localităţi din Banat şi ctualmente Aradul are un mare număr de români în Banat refugiaţi de frica persecuţiilor militare sârbe”. În încheierea raportului său, ofiţerul român arată că: „Dacă situaţia rămâne aşa, până la Conferinţa Păcii, apoi atunci cu greu Banatul va putea exprima voinţa liberă asupra soartei lui”. De asemenea foarte multe persoane ai fost arestate după întoarcerea de la Alba Iulia. Aşa este şi cazul dr. Crişan şi a altor 10 membrii ai delegaţiei române, care a fost confirmată de generalul Henri Mathias Berthelot, conducătorul misiunii militare franceze în România, care a scris cp, sârbii şi-au permis să ocupe Banatul, să brutalizeze, să jefuiască, să aresteze pe români şi să împiedice pe aceştia să-şi manifeste dorinţa lor pentru unirea cu România.

Comandanţii armatei franceze, aliată României nu au intervenit în primele săptămâni ale ocupării Banatul de către trupele sârbe, fiind aliate şi cu aceastea şi considerând că, sârbii se vor comporta cu românii ca şi cu nişte aliaţi. Încă de la sfârşitul lunii noiembrie 1918, francezii au înaintat şi în nordul Dunării, pe teritoriu Banatului ajungând, în primele zile ale lunii decembrie 1918, a sosit la Timişoara o divizie colonială franceză condusă de generalul Gambetta.

Situaţia anormală din Banat, unde românii erau trafhtaţi ca duşmani chiar în regiunile unde reprezentau majoritatea covârşitoare a populaţiei nu putea să mai dureze. Astfel, în urma intervenţiilor generalului H.M. Berthelot şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent, pe lângă Antanta, primul-ministru francez G. Clemenceau într-o scrisoare din 16 ianuarie 1919 arăta că: „Nu am ezitat pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henryss, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei”. Această înlocuire era necesară, deoarece armata sârbă de 4 săptămâni a interzis intrarea în comitatul Caraş Severin a tuturor ziarelor româneşti din Transilvania sau România.

În urma intervenţiilor primului ministru francez, trupele sârbeşti au trecut la evacuarea Banatului de Est, adică comitatul Caraş Severin, iar locul lor a fost luat de trupe franceze. La 27 ianuarie 1919 a intrat în Caransebeş şi Timişoara divizia 11 colonială franceză condusă de generalul Leon Farret. În aceeaşi zi, unităţi ale diviziei sub aconducerea colonelului Lemoigne au intrat în Lugoj. Prin toate localităţile pe unde au intrat trupele franceze au fost întâmpinate cu bucurie şi entuziasm de către români.

Trupele franceze s-au instalat în estul Banatului, dar centrul şi vestul acestei provincii româneşti, împreună cu oraşul Timişoara au rămas sub ocupaţie sârbă. Între timp a început, în ianuarie 1919, conferinţa de Pace de la Paris şi una din problemele României la această conferinţă a fost şi situaţia Banatului. Pentru a se documenta asupra situaţiei, la 19 februarie 1919 a venit la Timişoara o comisie trimisă de conferinţa Păcii, sub conducerea delegatului american Mr. Goodwin. Comisia i-a vizitat pe generalul francez L. Farret, pe generalul sârb Gruici şi pe episcopul Letici, iar în sala mare a palatului Lloyd a primit în audienţă pe toţi frunaşii naţionalităţilor din Banat.

A doua zi după venirea delegaţiei Conferinţei Păcii la Timişoara în data de 20 februarie continuând politica faptului împlinit, armata sârbă preia administraţia civilă a Banatului, pe lângă cea militară. În acest scop sunt uimiţi de guvernul de la Belgrad în funcţia de comite suprem, adică prefect pe dr. Martin Filipon, de prefect al oraşuşui Timişoara, pe inginerul Reinhold Heegn din Vârşeţ, cumpăratla cauza sârbă cu bani, iar în funcţia de comandatn al garnizoanei este desemnat dr. M. Jivonovici. Din acest moment a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi civilă intrând în atribuţia guvernului de la Belgrad. Această schimbare se desfăşoară pe fondul începerii Conferinţei de Pace de la Paris, Ungaria având statutul de ţară învinsă şi nu mai era necesară păstrarea administraţiei ei, chiar şi desigur şi nominală. Prelucrarea administraţiei civile şi militare de către guvernul de la Belgrad a însemnat şi o accentuare a persecuţiilor şi a arestărilor asupra românilor. Astfel, într-o telegramă a Înaltului Comandament Sârb din 4 februarie 1919 se arată că, în Belgrad sunt arestaţi 30 de români, din care 5 au murit.

Pentru a atenua tensiunile şi pericolul izbucnirii unor ciocniri între românii bănăţeni şi armata sârbă, în noua situaţie după preluarea administraţiei civile de către sârbi, la sfârşitul lunii februarie a sosit la Timişoara divizia a 17 franceză sub conducerea generalului Pruneau. Divizia franceză a rămas la Timişoara până în mai 1919, când în condiţiile războiului împotriva Ungariei bolşevice, s-a deplasat la Mocrin. Sosirea trupelor franceze nu a însemnat încetarea acţiunilor armatei sârbe de a incorpora  Banatul la Iugoslavia. A început sub privirile armatei franceze, colonizarea sârbă în Banat în vederea unui plebiscit. Până spre luna martie trenurile ce soseau în Timişoara la ora 11.00 erau încărcate cu familii de ţărani sârbi ce soseau cu averea lor pentru a se instala în Banat.

În vederea evitării oricărui conflict între sârbi şi români în Banat generalul Louis Francet d’Esperay, comandantul şef al Armatelor Aliate din Orient a decis constituirea unei zone ocupate de trupe franceze cu excluderea oricăror trupe române şi sârbe. Acest demers era conform stipulaţiilor Convenţiei de la Belgrad prin care Aliaţii îşi rezervau dreptul de a ocupa tot teritoriul sau puncte strategice, în scopul apărării intereselor lor strategice sau din necesitatea de a evita un conflict.

În virtutea acestei decizii a fost constituită Zona de Ocupaţie Franceză pentru care a fost ales comandant generalul L.Farret, comandantul diviziei a 11 a coloniale de infanterie. Pentru a menţine administraţia maghiară în partea de Est a Banatului, generalul L.Farret şi prefectul comitatului Caraş Severin Aurel Issekutz au decis înfiinţarea unui comitat nou numit comitatul Lugojului. Acest nou comitat avea reşedinţa la Lugoj şi mai cuprindea oraşele: Caransebeş şi Reşiţa, ca şi 15 plăşi conform Ordonanţei nr.418/2 publicată în ziarul „Drapelul” din 25 martie/5 aprile 1919. Astfel, întreaga administraţie, poliţie, jandarmerie erau sub autoritatea maghiară, iar administraţia militară o deţinea generalul Farret. Acest aranjament s-a făcut cu excluderea populaţiei majoritare româneşti, fiind o altă nedreptate făcută acesteia după încheierea Convenţiei de la Belgrad, deoarece s-au adoptat hotărâri fără consultarea celei mai importante populaţii din Banat.

Pentru a evita acest atac al trupelor maghiare de poliţie din „comitatul” Lugoj s-a cerut ocuparea de trupe române a liniei Lipova – Lugoj – Caransebeş – Orşova, eventual, Reşiţa – Moldova Nouă, pentru a se asigura Valea Haţegului şi Valea Jiului pentru a se bara accesul trupelor maghiare spre Transilvania.

Datorită acţiunilor sale şi a simpatiilor pro-maghiare, generalul Farret va fi înlocuit la 1 mai de generalul Charles de Tournadre trimis direct de la Paris, ceea ce arată importanţa situaţiei din Banat în ochii miniştrilor francezi.

Situaţia internaţională a evoluat în sensul rezolvării problemei Banatului. În condiţiile războiului cu Ungaria, armata franceză a început retragerea, ceea ce va duce în comitatul Caraş Severin la preluarea administraţiei civile de către români. În acest sens în ziua de 23 mai 1919 un detaşament de 550 jandarmi a sosit de la Deva la Lugoj. Peste câteva zile, la 25 mai 1919 a sosit la Lugoj dr. George Dobrin, numit de către Consiliul Dirigent cu asentimentul generalului Francet d’Esperay, prefect al comitatului Caraş Severin. În ziua de 28 mai 1919 dr. George Dobrin a instaurat administraţia română în comitatul Caraş Severein pe teritoriul care a constituit zona franceză în Banat.

Administraţia română a fost instaurată în estul Banatului, dar armata română va intra mult mai târziu, abia în ultima decadă a lunii iulie, astfel, a fost preluată de către români administraţia Banatului de Est, dar nu şi cea militară, care continua să fie deţinută de către armata franceză.

În partea centrală şi de vest, în comitatele Timiş şi Torontal continua să existe administraţia civilă şi militară sârbă. Această ocupaţie devine tot mai dură pe măsură ce evoluau lucrările Conferinţei de Pace şi armata română îşi continua înaintarea spre Vest. Sârbii devin conştienţi că vor pierde Timişoara şi partea centrală a Banatului şi de aceea intensifică persecuţiile şi rechiziţiile în partea de Banat ocupată. Un caz aparte le-au constituit pagubele armatei sârbe făcute Uzinelor de Fier şi domeniile Reşiţa între 16 iunie şi sfârşitul lunii iulie 1919 în valoare de 1.082.629 lei. Acestei societăţi, deşi era una paticulară, armata sârbă i-a aplicat art.227 şi 230 din Regulamentul serviciului trupelor de ocupaţie care prevăd că materialele rechiziţionate unei instituţii de stat se consideră pradă de război şi nu se plăteşte. Cererea de despăgubire ca şi altele formulate de diferite societăţi particulare au rămas fără răspuns, deoarece în majoritatea cazurilor nu s-a prezentat nici un act al rechiziţiei, armata sârbă confiscând cu forţa tot ceea ce credea că are nevoie.

Amploarea conflictelor din Banat ameninţa întreaga activitate industrială şi comercială cu prăbuşirea. Reacţionând la încercarea de demontare şi transportare a maşinilor de la fabrica de încălţăminte „Turul” muncitorii au declanşat, în ziua de 14 iunie 1919, o manifestaţie de proporţii în faţa comandamentului armatei sârbe din Timişoara. Tot în semn de protest împotriva jefuirii Banatului, populaţia comunelor de pe Valea Begăi, de lângă Lugoj a închis stăvilarul de la Coştei, prin care se aducea apa Timişului în Bega. Astfel, şlepurile sârbeşti ce se deplasau pe Bega încărcate cu diferite materiale rechiziţionate, s-au împotmolit.

La 22 iulie 1919, la aproape două luni de la preluarea administraţiei civile, trupele armatei române au intrat în Banatul de este. În acest teritoriu a venit să preia administraţia militară Divizia a II a olteană condusă de generalul Iancu Jitianu.

În graba lor de a rechiziţiona cât mai multe lucruri din Banat, sârbii au luat de la Palatul Poştei tablourile şi lămpile Centrului Telegrafic Interurban. Efectul acestei rechiziţii a fost întreruperea comunicaţiilor între diverse oraşe din Banat, nu numai pentru administraţia publică a Timişoarei, dar şi pentru comandamentul francez. La intervenţia acestuia, incidentul a fost rezolvat.

Necesitatea unei comisii mixte româno-iugoslave pentru constatarea pagubelor săvârşite în Banat este arătată într-o notiţă informativă despre starea economică a Banatului, a marelui Cartier General, Biroul de contra-informaţii. De asemenea, se menţionează că nu s-a intervenit pentru eliberarea deportaţilor români din Banat. Astfel, au fost deportaţi în Albania din comuna Vermeş (de lângă Lugoj) 7 fruntaşi, din comuna Sviniţa (pe Dunăre) 21 de oameni, iar din comuna Moşniţa 14 oameni.

Procesul instaurării administraţiei româneşti în zona Banatului care fusese recunoscut României de către Conferinţa Păcii a continuat. La Timişoara, în ziua de 27 iulie 1919, a fost instalat prefect dr. Aurel Cosma, în judeţul Timiş – Torontal. În ziua de 2 august 1919, a sosit la Timişoara un detaşament de 500 de jandarmi de la Lugoj. A doua zi, la 3 august unităţi ale armatei române conduse de col. Virgil Economu au intrat în Timişoara. Astfel, a fost preluată administraţia judeţului Timiş – Torontal în numele guvernului român, încheindu-se procesul de integrare administrativă a provinciei Banat în cadrul statului român.

La toate cererile guvernului român de a se forma o comisie de armată sârbă, guvernul de la Belgrad a declinat orice ofertă.

După trasarea graniţei dintre România şi Iugoslavia pe baza Protocolului semnat la 24 noiembrie 1923, guvernul român a desemnat o delegaţie pentru o comisie care să stabilească despăgubirile ce trebuiau acordate de statul iugoslav. Aceste despăgubiri trebuiau acordate pentru rechiziţiile făcute în Banat în timpul ocupaţiei sârbeşti, ca şi pentru toate pagubele aduse comunelor predate României cu ocazia delimitării se ridică la suma de 246.312.303 lei. Rechiziţiile şi pagubele cauzate de armata sârbă au următoarele valori: 210.141.434 coroane, 61.251.867 lei, 11.838.200 dinari, 278.720 franci francezi, 70.280 franci elveţieni şi 266 dolari. Comisia mixtă de stabilire a pagubelor cauzate de armata sârbă nu s-a constituit, iar din suma despăgubirilor nu s-a primit nimic. Toate aceste pagube datorate de statul iugoslav au fost anulate prin acordul de reciprocitate semnat la 11 martie 1933.”

Va urma continuarea «Note Strâmbeşti» II.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

20.10.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Este fiul Gherghinei (n. Rima) şi a lui Petru Sandu, ţărani. Face primele patru clase în limba sârbă în

localitatea natală. Trecând clandestin frontiera, urmează cursurile liceului la Turnu Severin (1929-1932), continuate la Şcoala Normală din Târgu Jiu şi încheiate, în 1937, la Şcoala Normală din Craiova. Între 1945 şi 1949 este student la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. A frecventat în acelaşi timp Academia de Studii Comerciale şi Industriale, secţia pedagogică, precum şi Facultatea «Maxim Gorki», abandonată în cele din urmă. Revenit în Iugoslavia după absolvirea Şcolii Normale de la Craiova spre efectuarea serviciului militar la Zdrenjanin, solicită sprijin la oficialităţile pentru înfiinţarea de şcoli în limba română şi fondează la Vârşeţ cenaclul Junimea Bănăţeană. În 1939 se refugiază în România în urma unui proces pentru propaganda românească. În timpul războiului lucrează în Ministerul de Externe şi al Propagandei, conducând activitatea culturală în Comitetul Românilor Timoceni, al cărui preşedinte va fi între 1942 şi august 1944. În 1945 se află tot în Ministerul de Externe, iar din 1946 la Ambasada României la Belgrad. În 1948, în urma numirii Anei Pauker ca ministru de externe, îşi dă demisia. Este, un timp, cercetător la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, condus de Victor Papacostea, iar din 1949 funcţionează ca profesor la Liceul Zootehnic din Ciacova (Timiş) şi la Liceul de Fete din Timişoara (1951-1953). Arestat, în martie 1953, sub acuzaţia de «spion titoist», e condamnat la cinci ani de muncă forţată. Ulterior i se schimbă calificarea infracţiunii în «activitate intensă împotriva clasei muncitoare» şi e condamnat la şase ani de temniţăgrea, cu confiscarea averii. Ieşit din închisoare, se angajează secretar-şef şi bibliograf la Facultatea de Agronomie din Timişoara, apoi consilier juridic la Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Banat, de unde se pensionează. Face parte dintre fondatorii asociaţiei ASTRA Română pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni, devenind secretar general coordonator. Sandu-Timoc debutează în 1936 la revista «Izvoraşul», publicând în aceeaşi vreme ziarul «Nădejdea» din Vârşeţ. A colaborat la «Universul», «Curentul», «Timocul», «Revista Fundaţiilor Regale». «Timpul», «Şcoala şi Viaţa», «Orizont», «Familia», «Tribuna», «Steaua», «Folclor Literar» (Timişoara).

În volumul debutului în poezie Pasărea Sufletului (1981), Sandu-Timoc fructifică simbolul folcloric al perpetuării amintirilor celor morţi în gândurile celor vii. Peisajul este cel rustic, mai bine zis păstoresc, iar relaţia spiritual-amaterială tinde să restituie sensul unei comuniuni cu profunzimile. Tăcerea de piatră (1982) include o lirică a ruralului şi teluricului, proiectată pe ecranul unui relief aspru, pietros, în ambianţa căruia se descoperă credinţe, eresuri şi descântece, obiceiuri şi ritualuri specifice. Poetul evocă prezenţa strămoşilor, sugerând că existenţa se află sub semnul marii treceri şi al întoarecerii spre originar.

Crescut pe un fond de sensibilitate arhaică, versul exprimă sorul acut de integrare în fire şi se individualizează prin lumea descrisă, prin meditaţia asupra existenţei, prin simbolurile de esenţă folclorică şi structura mataforică, ca şi prin limbajul arhaizant, ferit de preţiozitate sau livresc. pe de altă parte, Sandu-Timoc este cel mai autorizaz culegător de folclor contemporan de la românii din Valea Timocului. Prima sa culegere, Poezii Populare de la românii din Valea Timocului (1943), conţine  balade antiotomane, haiduceşt şi fantastice, care demonstrată, printre altele, rolul românilor timoceni în vehicularea cântecelor bătrâneşti, în transmiterea motivelor pe ambele maluri ale Dunării. Culegerea Cântece bătrâneşti şi doine(1967) se impune atenţiei atât prin caracterul ştiinţific al alcătuirii, cât şi prin bogatul capitol de balade (peste 100 de piese) fantastice, vitejeşti, păstoreşti, haiduceşti, de curte şi familiale. Alături de baladele timocene, figurează şi câteva cu largă circulaţie în Oltenia şi Moldova. Ocarte de basme prelucrate, Casa din Dunăre (1974), cu punct de plecare tot în folclorul românesc de pe Valea Timocului, este urmată de Coroana munţilor (1983), concepută în acelaşi fel şi conţinând povestiri, basme snoave populare ce au ca sursă folclorul maramureşean, timocean şi aromân-macedonean, repovestite în limbajul şi stilul folcloric oral. Bun cunoscător al istoriei românilor din sudul Dunării, luptător pentru identitatea culturală a acestora şi a celor sin alte părţi ale Europei. Sandu-Timoc a publicat câteva cărţi referitoare la aceste aspecte: Isoria românilor timoceni (Dacia Aureliană) (1944), Tragedia românilor de peste hotare (9-13 milioane) (1995), Vlahii sunt români. Documente inedite (1997), precum şi broşura Memoriul românilor din Serbia de N-E Iugoslavia – The Memorial of the Romanians from North-West Serbia Yugoslavie, reprezentând comunicarea susţinută la Congresul FUEN de la Praga sin mai 1998.

SCRIERI: Casa din Dunăre, Timişoara 1974; Pasărea sufletului, Bucureşti 1981, Coroana Munţilor, Bucureşti, 1983, CULEGERI: Poezii populare de la românii din Valea Timocului, introd N. Cartojan, Craiova, 1943; Cântece bătrâneşti şi doine, pref. Tudor Arghezi, Bucureşti, 1967; Poveşti populare româneşti. Bucureşti, 1988.

REPERE BIBLIOGRAFICE: Emanoil Bucuţa, Glas de la românii uitaţi, «Timocul», 1943, 4; Perpessicius, Opere, X, 142-247; I. Oprişan, «Cântece bătrâneşti şi doine», RITL, 1967, 2; Bârlea, Ist. folc, 550; Ion Areişanu, Prezenţe literare: Cristea Sandu-Timoc, O, 1979, 39; Eugen Todoran, «Pasărea sufletului», O, 1981, 26; Alexandru Ruja, «Tăcerea de piatră», O, 1938, 9; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 197-198.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

25.09.2009 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

 Prezentăm cititorilor noştri în revista elecronică Dacia Aureliană un subiect din literatură pe care sperăm ca într-un viitor apropiat să-l puteţi citi într-o carte, evocând copilăria acolo în cornul de aur al civilizaţiei noastre primare în Timoc. Tema aceasta din domeniul litaraturii îşi are justificarea în faptul că la sârbi a început anul şcolar la 1 septembrie 2009, iar la români începe în 15 septembrie 2009. Nădăjduim să primim aprecierile dumneavoastră cu privire la Amintirile Fantastice.     

  Pe la vârsta când muma îmi spunea că sunt de o seamă cu iada cutare, sau cu vaca albă, urcam cu ea pe Dealul Mare, iar sus în Corniş se deschidea împărăţia lumii. Pe atunci încă mai rămânea pe cer o stea de care îmi legam destinul şi speranţele. Ne agăţam cei mici de un boschet, de un păr sălbatic, de un fag, cer sau un stejar secular.

  Intram pentru prima dată în pădure şi încă nu aveam timp suficient să visăm, până ne pierdem urma, ne apropiam de graniţă, aici ne cupriendeau fiorii de teamă să nu sară caprele dincolo la bulgăruşi. Pădurile, platoul nemărginit ce ne apropia de cer şi sfinţenie, era pentru noi o mamă şi o poezie. O apariţie fantastică, o icoană dintre minunăţiile universului. Nu am văzut un peisaj mai tulburător ca acela de pe Corniş, în zare spre miazănoapte se vedea şerpuind marele balaur Dunărea, etalându-şi solzii aurii peste câmpiile mănoase. Dunărea se aşezase între noi, ca să ne purifice inimile, să ne trezească sufletele din depărtările zbuciumate. Aici eu cred că Pădurea Basarabă, cu teii înfloriţi, mi-a înfiripat în inimă grăuntele de aur al iubirii naturii şi oamenilor. Ne socoteam români, deşi alţii ne porecleau „vlahi” în batjocură, iar dincolo de Dunăre muma spunea că acolo sunt „ţărenii” şi „ţara” şi pe ţara aceasta o socoteam că ar face parte din trupul nostru, din sângele nostru. După naivitatea noastră auzeam că acolo se vorbeşte aceeaşi limbă românească, ca şi la noi. Aşa se întâmplă când încă nu ajunsesem la şcoală, să aflu că ni se tăgăduieşte sângele şi limba. Teoriile noi despre vlahi fabricate nu de învăţătorii mei, ci în cine ştie ce cabinet burghezo-monarhiste, făcea din mine o oaie pierdută, pe care păstorul nu o va regăsi niciodată. Aşadar aveam pentru natură, pentru Dunăre, păduri, văi şi câmpii dragostea noastră, pe care o nutream pe întuneric să nu supărăm duşmanii.

  Mă întorceam seara tocmai de la Nerezii, pe urme de lumini de licurici, lăsam în urmă pădurea zeilor de fagi, o rugă rostită din frunze pe iarbă şi bujori, pe care ne picurau bucuriile şi lacrimile. Ar fi fost un păcat ca pruncii să moară înainte de a fi admirat cerul, pădurile de la Făget sau Dosu al Mare.

  La vârsta aceea, când nu mă pricepeam decât să plâng şi să zburd împreună cu iezii şi mieluşeii pe covorul de iarbă plin cu nestemate, nimeni n-ar fi vrut să moară nici azi şi nici altădată. La noi prin casă lucrurile le învârtea după pofta inimii Sfântul Matei, socotit un fel de om sucit, cel cu ziua de 24 Făurar, învăţat a face toate de-a-ndoaselea. Dacă e gheaţă, o dezgheaţă, iar dacă e cald o îngheaţă.

  Muma mea Gherghina le ştia pe toate şi ca să mă desfete cu cântece, poveşti frumoase şi jocuri de copii, începea sub părul de la „Locul de sat” să recite cam aşa:

„Şiş capră cu mărgele,

Că-s mai multe ghiocele.

Ronciş, bonciş,

După casa lui Tiviş

Tirisoc de pe Timoc,

Stai la loc-bonc!”

Apoi luîndu-mă în braţe şi întorcându-se cu faţa către satul de deasupra Timocului, ca şi când ar sta în faţa unui altar, continua:

„Granţura, pranţura,

Corcodia veselia

Spic pe Măndălia.”

Muma mea avea cunoştiinţe elementare de astronomie, de pildă spunea că în privinţa „Căii laptelui” există mai multe teorii, dar cea mai verosimilă ar fi una legată de un tâlhar care a furat vacile unor oameni săraci, iar ele fiind duse în bârlogul hoţului, au lăsat de pe copite paiele, ca lumea de jos de pe pământ să recunoască calea spre ascunzătoare.

Dintre cântecele pe care mi le cânta nu-mi amintesc decât de unul, care începea cu „Bate murgu din picior”.

Tot ea mi-a dat primele noţiuni despre tren sau „carul cu foc” şi tot ea mi-a spus că trenul se hrăneşte ca şi calul şi boul cu fân şi paie numai că are gură mare şi cei doi oameni îi bagă-n gură fân şi paie şi nu se mai satură, nu mai pridideşte. Trenul acesta de pe Valea Mare pe care-l vedeam mare cât o cutie de chibrituri, e condus de unul care se chema „măşinistru”.

-Ce zici muică nu ţi-ar plăcea să ajungi un „măşinistru”?

-Dacă ajung băiat mare măşinistru mă fac, o asiguram eu tocmai pe când o măsea din stânga creştea şi eu căutam s-o elimin lovind-o într-una cu limba, ca pe ceva străin în corpul meu.

Iar dacă se-ntâmplă să apară seara pe cer, luna nouă mă învaţă să-mi desfac pieptul şi strig ca să mă audă ceilalţi copii:

„Iu, iu iuuu, lună nouă,

Tai colacu-n două,

Colacul ţie,

Sănătatea mie…”

Sau alta strigătură spre lună:

„Lună, lună, lună nouă,

Sănătos mă văzuşi

Sănătos mă lăsaşi”…

Tot sub părul sălbatic de sub Braniştea lui Musa îmi amintesc unde m-a învăţat să număr: uni, doni, trini, sarea, runta, punta, gîrli, mîrli, sîc, cioc. Printre picături când mioarele nu se depărtau prea tare îmi spunea şi câte o poveste despre copiii săraci fără mumă. De pildă una se referea la un dialog între o mamă nefericită ce avea copiii flămânzi şi un iepure:

„Vui, vui, vui

Dă-mi şi mie un cotui.

Să bag într-o ulcea

Să fac zeamă-n ea;

Să dau la copilaşii mei

Să crească mari şi ei.”

Îmi plăcea să urc pe Dealul Mare în carul nostru cu osii de carpen sau de gorun, pentru că nu erau bani să-ţi procuri un car de fier sau un plug de fier. Când ajungeam sus, îmi arăta pe vale paralel cu calea ferată un om pe „roate”, căruia noi îi mai ziceam şi „filosăpet”, deşi nu era altceva decât bicicleta. Alteori vedeam drezina mică, mică, poate şi mai mică decât un gândac, care emana un sunet ciudat: pat, pat, pat şi de aceia ai noştri o botezaseră „pîtpăiala”, aşa cum unei mori mecanice îi ziceau „moară de foc”. Aşa erau românovlahii din Dacia Aureliană sau Timoc, deşi fără şcoală în limba lor, ştiau să-şi boteze lucrurile noi, ale civilizaţiei moderne, cu te miri ce denumiri şi în loc să le boteze cu denumiri slave, ca să intre în voia stăpânirii, n-aveau de lucru şi le dădeau numiri primitive româneşti ca de oameni din pădure, ca să nu strice legile pământului lor strămoşesc.

Aşa erau atunci ai noştri mai treji şi mai cuminţi, de părere că noi, românovlahii ne-am pomenit cu limba asta, ne botezăm cu ea şi murim cu ea, măcar că nu este o limbă pravoslavică şi popii nu o înţeleg, socotind-o urâtă, barbară. Uimitor era că nouă ne plăcea, iar cărţile „strâmbeşti” şi caietele le aruncam la finele anului şcolar pe Timoc, după spusele celor mai mari, ca să înveţe şi peştii carte sârbească.

Poate că dascălii noştri aveau dreptate, când ne spuneau ce limbă frumoasă învăţăm însă capetele noastre erau pline cu tărâţe şi nu pricepeam nimic din această frumuseţe.

Tata Ali, zis Stan al lui Niţă al Radi, tatăl vitreg al lui văru Pătruţă, mi-a fost primul deschizător de drumuri. Chiar dacă el folosea conjuncţia „ali” la fiecare al treilea cuvânt, mie îmi plăceau pozele din cărţle lui, rămase de la gimnaziul din Bregova pe care-l urmase în timpul bulgăruşilor dinainte de I Război Mondial. În cărţile lui văzusem rasele de oameni, oraşe mari ca „Nii Yorc-ul”, Tokio, Paris, Londra. Îmi arătase şi un regulament militar cu toate uniformele din Peninsula traco-balcanică. După ce le răsfoiam de zeci de ori, mă întreba aşteptându-se să spun că cele mai frumoase sunt cele ale bulgarilor, unde el făcuse armata şi războiul la regimentul V, eu îl dezamăgeam spunîndu-i că-mi plac uniformele româneşti şi franţuzeşti; mi se păreau cele mai frumoase. Deşi poate simţea o oarecare descurajare nu-mi reproşa nimic, să nu-mi jignească sentimentele.

Nu ştiu dacă în sat mai avea cineva vreo carte în afară de el, pentru că din când în când, auzisem că veneau şi gendarii şi adunau cărţile srăine, cum erau cele scrise cu alfabet „letinesc” în limba română. Asemenea cărţi blestemate, indezirabile căutau nacealnicii din partea stângă a Timocului încă de la 1833 să le facă de petrecanie, atunci când ţinutul nostru mare cât o Oltenie sau un Banat, a căzut de sub stăpânirea turcească sub cea a principilor sau cnejilor sârbi (Miloş Obrenovici, un fost negustor de proci care nu ştia să scrie). Însă cu toate că el nu ştia carte, ne iubea aşa de mult, încât a înfiinţat în satele româneşti cele mai multe şcoli ca să învăţăm carte în limba popilor, adică a pravoslavicilor sârbi. Aşa au început strămoşii mei să lase oile, caprele, porcii şi vacile pe câmp şi să se îmbulzească la şcoală unde nu înţelegeau nimic şi în cei patru ani nici nu învăţau nimic. Plecau oi, veneau capre.

După discuţiile mele cu tata Ali, cel mai deştept om din sat după părerea mea, am ajuns la concluzia că nu mai e nevoie să alerg după bot de creion sau plivaz, pe căi lăuntrice, pentru că dacă merg la şcoală tata n-are decât să vândă vaca, poarca, polomeaca şi să-mi cumpere un bot de creion să desenez cai pe blăni (scânduri). Pentru că după calculele mele de naiv nespălat şi neîncălţat, semnul prin care se disting oamenii proşti de cei deştepţi sunt creionul şi cartea. Eu doream cu tot dinadinsul să ajung odată să pun mâna pe plivaz şi să desenez pe blănile de la carul meu nişte cai şi mânji, nişte răţoi şi cocoşi.

Pentru a merge la şcoală la şase ani trebuia şi atunci pusă o pilă, făcut ceva ca să ungi osia să meargă căruţa fără să scârţâie; urma să-i spun mumii:

-Mumă ce zici, nu vreai să merg la işcoală să ajung şi eu un măşinistru să mân carul de foc spre Dunăre?

-Muică, tu acum ai ajuns un mic ciobănaş, ce ne facem cu porcii, curcile, cu oile, caprele, vacile? Vezi sora ta s-a măritat, frate-su Ilie a plecat în şoldăţie, cine crezi că o să ne păzească atîtea oare, atîtea vietăţi, tu eşti acum stâlpul casei!

-Lasă mumă, ca dacă vrei tu vină barza şi-mi aduce un frăţior care să fie ciobănel în locul meu, iar eu să-mi văd  de carte. Tu nu ştii ce minunăţii sunt în cărţi, că n-ai fost la işcoală, că pe atunci nici nu era, dar acum să vezi ce mai cărţi, ce mai desene şi puşti, de tot neamul!

-Bine, am să văd…

-Spune-i şi lui tata să stea de vorbă cu dascălul să mă primească la şcoală la şase ani.

-Acum ai plecat de cinci ani, pînă atunci curge multă apă pe Timoc.

-Eu vreau acum să meargă să-i spună să vedem ce mă fac?

Tata se vede că a luat legătură cu învăţătorul din sat Jica şi dăscăliţa, soţia lui, Liubiţa, încât n-au arătat nici cea mai mică împotrivire. Prin urmare, drumurile spre şcoală îmi erau deschise, doar că până atunci, cam un an şi ceva trebuia să-i duc în fiecare dimineaţă un litru de lapte de vacă sau de capră pentru copii, că aveau şi ei vreo trei copii, care vorbeau după unii o limbă păsărească pe care nimeni în sat n-o înţelegea. Dar ce-mi pasă mie de limba lor, când eu aveam limba mea mumească şi o grăiam destul de bine.

Fără să vreau mi-am făcut rană pe piele zdravănă; în fiecare dimineaţă înainte de a porni cu vitele trebuia să-i duc sticla de lapte la şcoală, fie vara, fie iarna, oricând. Nu era zi ca eu să lipsesc, aşa că uneori ajungeam cu laptele cald aşa cum îl mulsese muma. Când ajungeam îl dădeam dăscăliţii, care mă întâmpina cu un zâmbet fără să spună un cuvânt, ştiindu-mă că eu nu ştiu o boabă în sârbeşte. De altfel ea avea nevoie de lapte şi nu să stea de vorbă cu un mucos ca mine. Întotdeauna am ajuns cu bine la şcoală cu laptele. O singură dată am alunecat pe gheaţă la Fântăna Mare şi dopul de porumb mi-a sărit cât acolo, încât s-a vărsat puţin. M-am dus la fântână şi restul am adăugat apă fără remuşcări. Nici nu s-a  cunoscut, aşa că am scăpat cu obrazul curat, deşi mi-a părut rău că am recurs la această coţcărie.

Când venea Crăciunul auzisem şi eu că fiecare copil îi aduce dascălului câteva kile de carne din cea mai bună. Dă-i şi eu pe capul mumii să-i fac şi eu o mică bucurie ca aspirant la clasa pregătitoare pe care consătenii mei o numeau „clasa caprelor”, deoarece cât înţelegeau caprele prin păduri de la frumuseţile ei şi cântecul păsărelelor, atâta înţelegeam noi, copiii de rumâni la şcoală. Trebuia să-mi dea patru-cinci kile de muşchi, dacă vrea să nu plâng şi să mă mulţumesc.

Urma Paştele, atunci trebuia să-mi dea vreo 20 de ouă, că doar şi alţi copii aduceau cât mai multe, aşa că şi el bietul făcea atâta pentru copii.

Toamna era şi mai frumos, fiecare copil îi aducea învăţătorului un „ivenchi”, două, cu cei mai frumoşi struguri, buni de păstrat pentru iarnă: ţâţa oii, ţâţa caprei, viala, braghina şi alte soiuri, care pe atunci erau mai puţine. Eu trebuia să-i duc ivenchiuri, struguri legaţi de coarde, făcuţi chită, care se păstrau legaţi de căpriori în pod sau sub streaşină. După căte ştiam, căram cel mai mult, nici fără gutui nu-l lăsam, nici fără nuci, după ce toamna ne băteam nucii, când adunam vreo două care de nuci, încât umpleam podul.

Toate mergeau ca pe sfoară, nici nu se putea mai bine, doar ziua aceea trebuia să vin mai degrabă, să iau săcuiul cu flori şi tăbliţa şi să merg la şcoală. Cred că şi tata aştepta cu aceeaşi nerăbdare ziua crucială din viaţa mea, când mă desprindeam de păstorie şi intram în şcolărie, cu gânduri serioase, de a învăţa carte şi dacă e nevoie s-o mănânc în loc de mălai.

După câte mi se pare şcoala începea la 1 septembtie, iar pe timpul generaţiei trecute, şcoala începea toamna când încetau muncile agricole şi se termina  primăvara, când începeau muncile agricole, prin urmare, organizarea învăţământului se adapta interesului ţărănimii lucrătoare de pământ.

Dar iată că a bătut ora trezirii, când într-o dimineaţă tata m-a îmbrăcat în haine noi de dimie albă, fiind iscălit pe spatele scurteicii de către văru-meu Ristea muscalu cu iniţialelele K.Π.C. (C.P.S.), iar chipiul militar cenuşiu, pe care-l purta pătura săracă a sârbimii, cu aceleaşi iniţiale  însemna Krsta Petar Sandulovici.

-Vezi tu,  Muceo, este bine să fii iscălit pe haine, pe căciulă dacă vrei să nu le fure copiii, aşa cum ţi-au mai furat până acum de câteva ori. Vezi pentru că te-am iscălit ai să-mi dai un ou şi trei pere guşate, a zis  Ristea.

Iniţialele erau bine zugrăvite cu un creion chimic, încât nici ploaia nu le ştergea.

-Am să-ţi dau, tu ştii că eu mă ţin de vorbă, i-am spus.

Când s-au revărsat zorile peste sat m-am dichisit cu tot ce aveam mai frumos şi mai de preţ şi am aşezat tăbliţa cumpărată de la ai lui  Marta, pe care o folosiseră trei generaţii şi era cea mai solidă tăbliţă din epoca aceia în satul nostru dacă nu şi în tot ţinutul Timocului.

Tata m-a luat de mână şi mi-a spus:

-Acum te duc la şcoală, să te fac om, să înveţi, să fii ascultător, adică supus şi să nu mă faci de râs, că altfel te calcă ursul la întâia abatre. Astea să le ţii minte că nu eşti surd.

Eu mi-am văzut de drum îngândurat şi fericit că merg undeva unde un an şi jumătate am tot visat să ajung. La poarta lui  Moş Stan  a lui  Pufu şi  Mărin  a lui  Pită am cotit-o spre dreapta şi pe lângă căsuţa lui  Sima Prunaru, mare lăutar, am tăiat-o drept prin grădina lui Moş Dinu  peste Pârâul Diavolului. După am urcat un pripor cu stânci şi pământ galben, poposirăm în drumul de cară şi de aici n-aveam de făcut mai mult de 20-30 de paşi până în poarta mare a bunicului  Dinu şi a fostei bunici  Rima  zisă şi  Călina, o măiastră în cântece şi în povestiri.

- Stancule, hai coboară, mergem la işcoală cu copilu, tu mai îndrugi câtăva sârbeşte, iar eu cam puţin. Hai să pricopsim copilu acesta cu învăţătura.

Nam scos un cuvânt până am trecut printre casele pitite ale vrăjitoarei  Stanca  lui  Jica şi  Oaca  lui  Ţărănelu. De acolo ne simţeau câinii de la ai  Dudi  şi  Ţucă şi săreau pe noi în haită; trebuia să te aperi cu ciomege respectabile. Tata era bine înarmat cu ciomagul din Texas-Mexico, anume cumpărat din Fort Wort Huston, unde lucrase într-o fabrică de clopote pentru biserici. Nimeni din judeţ nu avea baston ca el nici chiar nacealnicul, căpitanul de judeţ, acela şi cam pusese ochi pe tata să-i facă bucata şi să rămână bastonul fără stăpân.

Şcoala veche era în faţa şcolii noi de azi, cam unde este, sau era mica bisericuţă constrită în 1945 şi dărâmată după câte am aflt mai de curând de un tânăr sârb pripăşit în sat prin căsătorie, pentru că în Balcani, satele cu biserici nu arată frumos, zicea el.

Când am ajuns lângă şcoală, a ieşit dascălul, un bărbat impozant, frumos, blând şi cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu în ce costum era îmbrăcat, dar mi se părea că-l văd pentru prima dată, deşi îi adusesem lapte un an şi jumătate. După ce a dat mâna cu tata şi cu cumnatu-su  Stancu şi-a aruncat privirea spre mine şi uimit a observat că eram iscălit pe spatele hainei şi pe chipiul pe care confraţii mei din sat, în batjocură îi ziceau că este chestia iepii. S-a apropiat de mine şi cu un ton părintesc şi refulată bunăvoinţă şi m-a întrebat:

-Kako pişe? (Ce scrie)

-Ha?, am zis.

-Kako pişe? (ce scrie)

-Ha?

La început am crezut că n-aud bine, dar a doua oară mi-am dat seama, că dascălul acesta vorbeşte o limbă necunoscută, păsărească şi că singurele cuvinte înţelese de mine erau „kako” şi „pişe”. Cu alte cuvinte mi-am făcut o judecată mecanică, pe loc, că acesta vrea să-şi facă în capul meu şi lipsa mare şi lipsa mică. S-a mai întors odată şi iar a încercat să intuiască ce sens au iniţialele şi a întrebat din nou:

-Kako pişe?

Rămăsesem încremenit de intenţiile pe care un dască le spune în văzul lumii şi în gura mare, ce are de gând să facă. Atunci am făcut repede o judecată: pentru ce şi una şi alta, chiar în capul meu? Ce rău i-am făcut? Asta-i recunoştinţa, când eu n-am mâncat iarna lapte ca să mănânce copii lui? Haaa, apoi dacă eşti omul dracului, nici eu nu mă las şi în timp ce îndrugau şi ai mei ceva cu dumnealui, am şters-o încât tata m-a observat abia la coveiul drumului spre  Ţucă  şi  Oacă.

-Stai nu fugi, stai nu mă face de râs! Stai şi stai, însă eu mă încinsesem de supărare şi nu vream să aud şi să văd om păcătos şi nechibzuit ca dascăl, care nici nu ştie româneşte?

Într-o fugă am ajuns acasă plângând de parcă îmi murise cineva scump din casă. Când deschid poarta muma mea mă zăreşte supărat.

-Ce e, măi mândrule, de ce vii plângând? Ce, te-a bătut?

-Nu, a vrut să se ka— ce şi să pi – e în capul meu!

-Taci măi muică că n-o fi căpiat?

Aşa a zis kako şi pişe, pe amândouă, şi asta mie muţămită că i-am adus degeaba aproape doi ani lapte şi brânză. Cum de n-a găsit alţi copii şi m-a ales pe mine? Lipsa asta de recunoştinţă mi se părea de ne ieretat.

-Doamne muică, acesta nu e întreg, o fi vreun şoimănit. Ce l-o fi apucat?

-Nu ştiu dar asta a spus şi tot mi-a dat ocol să şi pună mâna pe mine. Dacă nu scăpam, veneam acasă cu balega-n cap.

Atunci ea zise să ia umplem săcuiul de pietre şi să mergem îndărăt să-i spargem ferestrele la işcoală, să-l învăţăm noi minte.

-Bine, dar tată-tău, frate-meu Stancu să nu sară ei să te scape, să nu spună şi ei o vorbă bună să te lase. Ce-o fi păţit şi ăştia că doar n-o fi venit de pe lumea ailaltă?

-Altceva, dascălul nici nu ştie să vorbească, spunea nişte vorbe păsăreşti, eu nu înţelegeam nimic. Mumă, dacă nu înţelegi nimic la işcoală pentru ce să pierzi vremea de pomană? Mai bine ştiu româneşte oile şi caprele mele. Mai bine mă fac porcar, văcar, şi căprar, dar la işcoală nu mai calc. Să-mi facă el mie una ca asta? Să nu ştie limba noastră?

-Ştii ce facem, o să adunăm tot neamul Sănduleştilor de aici din Dealul Mare până în Valea Mare şi cu ciomege şi furci o să dăm buzna să-i dărâmăm işcoala peste el, dacă nu ne dă îndărăt brânza şi laptele. Da ce’ crede el că degeaba am stat noi nemâncaţi, zise muma?

S-a întors tata şi unchiul meu Stancu, a venit de peste drum tata Ali, care era un filozof şi jumătate, dacă nu ceva mai mult şi toţi pe mine.

-Hai la işcoală să înveţi strâmbeşte să te faci om.

Eu cad la pământ şi dau cu picioarele în ţărână că nu vreau nici în ruptul capului, pentru că pe deasupra el nu ne cunoaşte limba noastră părintească, deci pentru ce să pierd eu vremea? Am eu atâtea oare de păzit decât să stea flămânde şi eu cu ălea pe cap, mai bine curat şi luminat după miei şi viţei, să mă joc şi să-i trântesc pe toţi copiii.

Mai pe seară când am sosit cu oiţele acasă, a venit şi muma Pârva să-mi dea şi ea un sfat.

Hai Muceo, du-te Mârtane la işcoală, că-ţi trebuie şi ţie să înveţi româneşte, că doar româneşte te-a învăţat măta, strâmbeşte nu ştii!

Câţi n-au venit după aceia, cu fel de fel de sfaturi să mă îndemne să revin, însă eu am rămas încăpăţânat ca un catâr şi poate de aceia n-a fost nimic de capul meu. Aşa mi-a zburat un an printre degete, tocmai cel mai frumos an, când puteam să învăţ şi să termin cu brio clasa caprelor, clasă destinată numai nouă copiilor de românovlahi.

Lucrările de delimitare pe teren a frontierei româno-iugoslave în Banat au durat foarte mult datorită existenţei unor neînţelegeri. Acestea se datorau întârzierii armatei şi autorităţilor sârbeşti care au încercat să exploateze la maximum şansa ocupării Banatului.

        La Timişoara îşi începea activitatea  la 19 iulie, în Palatul Lloyd o comisie de evacuare şi stabilire a liniei de demarcaţie, compusă din generalul francez Charles de Tournandre, colonelul Virgil Economu şi colonelul sârb Velicovici, ca şi comandantul Pichon.

        Trasarea pe teren a frontierei stabilite la Conferinţa de Pace era necesară deoarece aceasta utilizând o documentaţie insuficientă a nemulţumit ambele state. Mai mult, au apărut situaţii anormale, aşa cum este cazul satului Ketoba, la 10 km de Jimbolia. Frontiera stabilită de Conferinţa de Pace trecea pe străzi, grădini şi curţi, trecătorii prin acest sat găsindu-se când pe teritoriul sârb, când pe teritoriul românesc. De asemenea, biserica sârbă se găsea pe teritoriul românesc, în timp ce cimitirul se afla în partea sârbă.

        Acestei probleme şi a altora trebuia să le găsească rezolvare comisia întrunită sub preşedinţia gen. Charles de Tournande. Scopurile erau: stabilirea pe teren a liniei frontirei definită în linii mari de Conferinţa de Pace; reglarea condiţiilor în care va avea loc evacuarea părţii din Banat atribuite României şi examinarea condiţiilor economice în care această evacuare a fost făcută; transmiterea puterii administrative a României şi remiterea autorităţilor militare româneşti a Comandamentului teritorial şi organizarea unui „modus vivendi” provizoriu pentru exploatarea căilor ferate până la stabilirea unui tranzit definitiv decis de cele două state vecine. Rezolvarea acestui ultim scop era foarte important pentru viitoarele raporturi dintre cele două ţări, ca şi pentru viaţa economică a zonei, deoarece potrivit delimitării Conferinţei de pace două importante linii de cale ferată erau tăiate de graniţă.

        Preşedintele Comisiei a cerut ca aceasta să nu se ocupe de fapte anterioare zilei de 18 iulie 1919, deoarece înainte de această dată sârbii au ocupat un teritoriu inamic. Col. Velicovici a arătat că, sârbii au dreptul, chiar după 18 iulie să ridice material, pe care ei îl consideră pradă de război. În aceste condiţii se poate spune că, Iugoslavia trata România ca pe un inamic începând cu acea dată. Delegatul sârb a refuzat constant constituirea unei comisii pentru supravegherea evacuării.

        În urma sesizării părţii române asupra ocupaţiei sârbe în Banat şi evacuarea de material, Comandamentul General al Armatelor Aliate admite că, începând din 9 iulie, când notificarea viitoarei frontiere a fost făcută celor două state, autorităţile sârbe nu mai au dreptul la a efectua nici o rechiziţie.

        Pe baza statisticii din 1910 se stabileşte linia de frontieră şi atribuirea diverselor localităţi, după care sunt discutate ultimele detalii ale evacuării Banatului de trupele sârbe. De asemena, col. Economu a făcut cunoscut avizul oficial al guvernului român, prin care dr. A. Cosma a fost desemnat ca viitor prefect român de Timiş, ca şi al oraşului Timişoara. La 28 iulie 1919, dr. A. Cosma a fost instaurat ca prefect, reluând administraţia în numele statului român, în judeţul Timiş, Timişoara si în zona din fostul comitat Torontal, care a revenit României în urma hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris.

        Între 27-28 iulie s-a întrunit la Palatul Lloyd o subcomisie de cale ferată compusă din comandantul Pichon, comandantul Coatu şi cpt. Djouricici. Comisia a stabilit un regim de explotare a căilor ferate de noua frontieră româno-sârbă în Banat.

        La încheierea lucrărilor s-a decis evacuarea de către sârbi a teritoriului ce revenea României în conformitate cu hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919. De asemenea, s-a stabilit o nouă linie de demarcaţie provizorie între România şi Iugoslavia, indicându-se localităţile din comitatele Torontal, Timiş şi Caraş Severin, care urmau să aparţină României.

        O problemă apărută după evacuarea Banatului de către trupele sârbeşti era cea a liniei pe care acestea s-au retras. Aceasta nu coincidea cu traseul hotărât de Conferinţa de Pace, lăsând sub ocupaţie sârbă 12 comune cu o populaţie de 17.596 locuitori.

        Disputa asupra Banatului a început să se rezolve, după ce în octombrie 1919, românii şi sârbii au acceptat să respecte linia de demarcaţie. La sfârşitul anului 1919 şi începutul anului 1920, problema Banatului cunoaşte un moment de acalmie.

        Cu toate că există acest litigiu între România şi Iugoslavia, relaţiile dintre cele două ţări mergeau pe făgaşul normalizării, în vara anului 1920 T. Ionescu încheind cu N. Pasici o convenţie militară. Aceasta era necesară pentru „a menţine pacea câştigată cu preţul atâtor sacrificii, precum şi ordinea stabilită”. Se prevea sprijinirea în cazul unui atac al Bulgariei sau Ungariei deci, era menită să apere prevederile tratatelor de pace.

        În anexa acestei Convenţii se prevedea constituirea în cel mai scurt timp a unei delegaţii mixte compuse din trei delegaţii de fiecare ţară pentru a studia aplicarea pe teren a liniei de frontieră stabilite prin tratatul de la Sevres. De asemenea, trebuia să se ţină cont, pe cât se poate de rectificările reclamate de necesităţile cadastrale. O altă comisie mixtă urma să fie însărcinată cu studierea posibilităţii unui schimb de comune între cele două ţări. În ceea ce priveşte forţele militare care erau staţionate pe linia de demarcaţie, ele trebuiau să se abţină de la orice acţiune care ar fi provocat ciocniri.

        La 20 septembrie 1920, este semnat la Timişoara Protocolul privind aplicarea Tratatului de la Sevres între România şi Iugoslavia. Delegaţia română era compusă din gen. C. Găvănescu, consul C. Brăileanu, col. N. Stănescu şi deputatul C. Nedelcu. Delegaţia sârbă era formată din gen. Svetomir Miatovici, lt. col. Svetozar Hadzici. Art. 1 arată că. Ţinândi-se cont de dispoziţiile art.3 alin.2 al Tratatului frontierelor de la sevres şi din raţiuni ale cadastrului cond, art.29 al Tratatului de la Trianon s-a stabilit frontiera dintre România şi Iugoslavia. Art.2 arată că, unde Tratatul de la Sevres prevede o frontieră naturală, linia urmează strict dispoziţiile tratatului. Asupra părţilor de frontieră cărora nu s-a căzut de acord, vor face obiectul unor menţiuni speciale.

        Componenţa delegaţiei pentru studierea posibilităţilor schimbului unor comune, formată din C. Brăileanu, consul general, I. Pascu senator, deputat C. Nedelcu şi col. V. Economu, a fost confirmată de T. Ionescu la 12 noiembrie 1912.

        Protocolul din 4 ianuarie 1922 redactat de a doua comisie prevedea un schimb de comune între cele două state. România cedează Iugoslaviei: Gaiul Mare, Krivabara (Ujfalu) şi Surian, în timp ce Iugoslavia cedează României: Beba Veche, Pusta Kerestur şi Ciorda. Directivele după care linia frontierei trebuia fixată pe teren între comune sunt: limitele administrative şi interesele economice locale.

        Cele două comisii nu au putut să rezolve un litigiu în problema comunei Vărădia. Pentru aplicarea acestei dispute partea iugoslavă a invocat prevederile art. 29 din Tratatul de la Trianon care stipula că, delimitarea frontierei să urmeze, pe cât este posibil cadastrul comunelor. S-a cerut pentru apărarea Vârşeţului şi o pădure din liziera comunei Vărădia, de aproximativ 600 de iugăre.

        Un eveniment care a contribuit la îmbunătăţirea relaţiilor româno-iugoslave a fost căsătoria Principesei Mărioara cu regele Alexandru  al Iugoslaviei. Ziarul „Narodni List” din 14 ianuarie 1922, citând unele ziare din Belgrad anunţă că, un politician de valoare care s-a înapoiat din România a declarat că, darul de nuntă al Principesei Mărioara va fi oraşul Timişoara şi Împrejurimile de la graniţa iugoslavă. Interesant este punctul de vedere al presei germane care arată că această căsătorie „este un succes pentru tronul sârbesc pe treptele căriua pentru prima dată se urcă o principesă pe viţă cu adevărat regească”.

        În ciuda speculaţiilor presei, căsătoria Principesei Mărioara cu regele Alexandru al Iugoslaviei a reprezentat un nou pas în strângerea legăturilor dintre cele două state, care vor participa împreună la acelaşi sistem de alianţe.

        După formarea guvernului condus de Ion I.C. Brăiteanu, noul ministru de externe I.G. Duca în intervalul acordat ziarului Becsi Magyar Ujsog consideră că, „chestiunea Banatului a ajuns într-un stadiu definitiv de rezolvare”.

        A fost numită a treia comisie, tehnică, ce avea ca scop executarea pe teren a frontierei. Din această comisie făceau parte consulul general C. Brăileanu, lt.col. G. Drăgănescu şi dr. O. Crâşmariu. În vederea aplicării pe teren a delimitării, graniţa era împărţită în 6 sectoare a 50 km, rezolvarea problemei comunei Vărădia urmând să se facă atunci când se va ajunge la ea. Cele două guverne s-au adresat Franţei ca să medieze printr-un arbitru această problemă. Poincare a răspuns că, acest litigiu este de competenţa Conferinţei Ambasadorilor.

        Printr-o telegramă trimisă de Conferinţa Ambasadorilor, României şi Iugoslaviei, se arată că, în şedinţa din 13 iulie 1922 s-a decis că, Protocolul din 4 ianuarie nu poate fi considerat ca valabil decât sub rezerva ca o comisie să-l studieze. Această comisie urma să cuprindă comisari aliaţi din Comisia Româno – Ungară, care trebuiau să examineze şi să aprobe delimitarea efectuată, ca şi să înregistreze acordurile intervenite între cele două delegaţii. Comisia Interaliată de la Budapesta, la 24 noiembrie 1922 a arătat că, examinarea frontierei româno-iugoslave în condiţiile fixate de Conferinţa Ambasadorilor nu poate fi întreprinsă decât la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1923.

        Concomitent, Bucureştiul şi Belgradul poartă negoceri pentru rezolvarea problemei frontierei. De fapt, acţiunea Italiei în Fiume este un imbold pentru negocieri serioase cu România în vederea încheierii unei convenţii. În raportul său anual pentru 1922, trimisul britanic la Bucureşti, arată că, negocierile comisiei româno-iugoslave din Banat „continuă cu fricţiuni şi de fapt în cel mai amical spirit”.

        O altă problemă apărută în luna martie 1923 era cea a rolului pe care urmau să-l aibă comisarii aliaţi. Acest rol urma să se reducă la o simplă înregistrare a acordurilor şi a rezolvării eventualelor litigii, aşa cum prevede Scrisoarea Secretariatului Ambasadorilor din 21 octombrie 1922 sau va trebui examinată şi aprobată delimitarea efectuată, şi apoi înregistrarea acordurilor dintre cele 2 state, după cum reiese din scrisoarea aceluiaşi Secretariat din 27 iunie 1922.

        În ceea ce priveşte litigiul în privinţa comunei Vărădia, acesta s-a rezolvat prin cedare a 500 de iugăre din cele 11.000 ale cadastrului Vărădiei, în urma insistenţelor delegaţiei sârbe. Într-un protocol încheiat la  16 octombrie 1923, se prevedea schimbarea comunelor Jimbolia şi Jam, contra Modoş şi Parany.

        O altă problemă apărută în procesul de delimitare era cea a stabilirii punctului Triplex româno – ungaro – iugoslav, adică a locului unde cele trei linii de graniţă se întâlneau. Prin schimbul de comune intervenit între România şi Iugoslavia, alipindu-se la teritoriul românesc comuna Beba veche, Triplex Confinium stabilit de Tratatul de la Trianon este deplasat mai la vest. În aceste condiţii porţiunea de frontieră dintre vechiul şi noul Triplex Confinium devine din ungaro-sârb în ungaro-român. Deşi nu se aducea nici o schimbare teritoriului Ungariei, aceasta a cerut pentru a fi recunoscută această modificare, acordarea de compensaţii.

        Datorită întărzierilor în stabilirea graniţelor, Conferinţa Ambasadorilor trimite un ultimatum ca, până la 22 octombrie 1923, România şi Iugoslavia să se pună de acord asupra liniei de frontieră. În vederea unei rezolvări a situaţiei se implică şi Casa regală Română. Între 20-23 octombrie 1923, regele Ferdinand a întreprins o vizită în Iugoslavia. În ziua de 22 octombrie Miroslav Spalajkovici, reprezentantul Iugoslaviei în Franţa îl informeză oficial pe Poincare că cele două guverne au ajuns la un acord de frontieră care va fi semnat în curând.

        Acest lucru s-a întâmplat la 24 noiembrie 1923, când dr. M. Nincici, ministru plenipotenţiar şi Theodor Emandi au semnat la Belgrad Protocolul româno-iugoslav de delimitare a frontierei comune. Art.1 arată că, linia de frontieră între România şi Iugoslavia „va urma în general linia indicată prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, cu modificările rezultând din schimbul de comune, România cedează Iugoslaviei comunele: Pardany, Modoş, Surjan, Krivobara şi Nagy Gaj, iar Iugoslavia cedează României comunele: Beba Veche, Pusta Kerestur, Zombolia, Ciorna şi Jam”. De asemenea „Iugoslavia recunoaşte suverenitatea României asupra Calinovatz, Moldova şi Ada-Kaleh, iar România recunoaşte suverenitatea Statului Iugoslav asupra insulelor Plasievitza şi Ogradina”. Potrivit art.5 cele două state stabilesc că, evacuarea comunelor şi ratificarea Protocolului să se facă într-un termen de maximum 4 luni, din ziua semnării lui.

        În ciuda discuţiilor împotriva protocolului şi a opoziţiei deputaţilor bănăţeni, Camera Deputaţilor îl acceptă în sesiunea din 27 decembrie 1919, cu o majoritate de 126 la 15 voturi. Membrii bănăţeni ai guvernului liberal au votat linia partidului de sprijinire a acestui protocol.

        Pe 26 decembrie 1923, cu o zi înaintea ratificării finale, Liga Românilor din Banatul sârbesc a organizat o demonstraţie publică la Timişoara, protestând împotriva ajustărilor frontirei, adoptând o moţiune prin care un număr de sate române din Banatul sârbesc să fie date României în baza principiului autodeterminării. Camera Deputaţilor a ratificat Protocolul fără să adopte nici o schimbare.

        Skupstina din Belgrad a validat Protocolul cu o majoritate mai mică de 108 la 51 de voturi, la sfârşitul lunii februarie 1924. Instrumentele de ratificare s-au schimbat la Belgrad la 6 iunie 1924.

        După trasarea graniţei dintre România şi Iugoslavia pe baza protocolului semnat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, s-au ivit o serie de probleme. Deoarece delimitarea s-a făcut de guvernul român şi iugoslav, independent de Comisia Interaliată prevăzută în acest scop de art.3 al Tratatului de la Sevres, protocolul nu a fost aprobat de conferinţa Ambasadorilor, nici înregistrat la Liga Naţiunilor, conform art.18 al Pactului.

        În şedinţa din 23 mai 1935, Consiliul Tehnic pentru înregistrarea frontierei româno-iugoslave de pe lângă Conferinţa Ambasadorilor a hotărât ca Protocoul să fie inclus în documentele de frontieră numai ca document istorico-informativ. Aceasta deoarece el nu mai corespunde cu situaţia adevărată de pe teren consemnată în descrierea frontierei din tratat. Hotărârea a fost aprobată de Conferinţa Ambasadorilor prin rezoluţia din 27 septembrie 1935.

        Prin acest protocol, România şi Iugoslavia au dorit să arate lumii că pot încheia un acord bilateral fără nici un amestec sau presiune externă. Totuşi, Alick Russel din Comisia Româno – Iugoslavă de frontieră subliniază că, mai ales prezenţa la Timişoara a membrilor aliaţi din Comisie a dus la „completarea rapidă a documentului în discuţie”. Oricare ar fi fost motivul care a dus la semnarea şi ratificarea protocolului, acest lucru a însemnat recunoaşterea definitivă a împărţirii banatului de către România şi Iugoslavia. Acestea au considerat problema Banatului un caz închis, fapt relevat şi de inexistenţa unor acţiuni politice şi militare de ocupare prin forţă a unor regiuni din Banat.”

Observaţii critice (la relaţiile frontiera iugoslavo – română):

Ne referim la articolul „Fixarea graniţei române” (pag. 120) din volumul „Banatul la începutul secolului XX” – Bucureşti 2005.

Sincer vorbind, articolul este bine conturat şi argumentat, probele par indubitabile, însă noi venim cu câteva lucruri noi care scapă uneori de sub observaţia multor istorici şi oameni politici, fie din motivul că nu studiază problema sau o tratează cu superficialitate aşa cum sunt tratate multe dintre chestiunile noastre de stat şi de existenţă naţională. Nu discutăm în amănunt problemele, ne vom mărgini doar să enunţăm ideile care n-ar trebui trecute cu vederea şi care ar trebui lămurite în alte studii.

Scopul nostru ca popor civilizat este de ai atrage şi pe sârbi la aceaşi şcoală a credinţei în alianţa dintre oameni şi popoare. Normal este să nu privim cu ură la vecinii noştri chiar dacă ei fac acest lucru, pentru că cu ură şi răzbunare nimeni n-a realizat ceva pe această planetă. Sârbii, vecinii noştri, sunt o gintă inedită care nu ştie multe, se supără repede şi după ce pierde bătălii şi teritorii se trezeşte că este popor care numai unit şi în colaborare cu vecinii poate să ridice naţinea lor pe treptele democraţiei moderne şi să-i creştineze pe cei care s-au comunizat şi nu mai cred în Dumnezeu în Serbia şi nu mai respectă legile pământeşti şi egalitatea dintre oameni. Vecinii noştri în istorie şi în alte cazuri au tratat cu superficialitate unele teme încât pe ei nu i-a interesat să lege cauza de efect şi să tragă o concluzie logică. De ce un fenomen sau o situaţie juridică este cum este şi nu este cum vrem noi?

Este vorba de anul 1918, când eram vecini cu Serbia şi nu cu Iugoslavia. Cititorul de rând şi neutru va trebui să înţeleagă că avem în faţă un stat condus de politicieni înnăscuţi iar nu făcuţi, vicleni, agresivi, orgolioşi, imorali şi intoleranţi.

Meritul lor este că au reuşit să se impună Conferinţei de Pace de la Paris 1918 cu un singur argument faţă de România, pe care au acuzat-o că face parte din statele beligerante, deci inamice, care a luptat împotriva francezilor, a americanilor şi aliaţilor, de partea Germaniei, aducând probă că s-a semnat în 1916 cu Marghiloman o pace separată cu Germania şi Bulgaria. Prin urmare la Conferinţa de Pace România nu avea după ei statut legal, deci nu era subiect de drept. În legătură cu această chestiune este mult de vorbit şi niciodată sârbii nu vor crede că noi am fost în război aliaţi cu francezii şi ceilalţi.

Sârbii au avut un singur argument emoţional, şi anume că ei nu au trădat aliaţii când au fost bătuţi pe frontul din Serbia de Austro-Ungaria şi cu regele lor Petru I bolnav pe targă au fugit prin nordul Albaniei, au poposit întăi pe insula Vit, unde au murit vreo 4000 de soldaţi de holeră şi de foame, iar restul de vreo 130.000 au izbutit să ajungă în insula Corfu şi să ceară alianţă cu francezii. Acesta este singurul argument care i-a convins pe francezi să-i protejeze în mod deosebit faţă de alţi aliaţi acordându-le cât mai multe teritorii, indiferent că erau populate de sârbi sau nu. Pentru că sârbilor le place să fie totul legal, noi vom veni cu argumentele noastre şi vom arăta că tocmai ei nu au un statut legal în anumite teritorii.

În Banat, românii sunt urmaşii dacilor si romanilor, rămâne să vedem dacă istoria sârbă recunoaşte acest fapt? Frontiera care s-a tras la Vărădia a trecut cam pe la jumătatea capitalei Daciei, care exista în timpul regelui Burebista, cu mult înainte de Isus Cristos. Unde o fi fost atunci sârbii în Asia, patria lor de origine?

Sârbii au trecut Dunărea prin noiembrie 1918, au ocupat Banatul fără să tragă un foc de armă întrucât armata română lupta la Budapesta împotriva revoluţionarilor comunişti, iar Banatul era ocupat de armata franceză din care făceau parte si senegalezii (negrii precum păcura).

Ei nu au avut nici un temei legal, istoric, etnic, lingvistic, juridic sau altul, pentru a ocupa Banatul, unde erau aproximativ vreo 50 de localităţi mici pe valea Dunării şi pe lângă Timişoara, şi care nu prezentau nici 1% împreună cu croaţii în recesămintele noastre. Ca să aveţi o imagine oarecare despre numărul românilor şi a celorlalte populaţii din Banat, cităm dintr-un recesămănt austriac (Aurel Cosma „Istoria Banatului”, pag. 63) următoarele cifre:

români – 592.052

sârbi – 275.615

nemţi – 387.544

unguri – 243.152

alţii – 76.158

Sârbii s-au comportat ca un popor autohton după ce au izbutit la 1848 să numească împăratul austriei un voievod al Voivodinei, care se legitima ca o provincie sârbească, şi au ales un fel de principe care a trăit numai un an, pe colonelul croat Şuplikaţ, în pofida faptului că ei au început să se stabileacsă în Banat în mai multe rânduri de colonizare până şi-au abandonat vatra străveche din Kosovo şi s-au mutat în Voivodina şi Timoc, dar nu cu scopuri de a-şi găsi un loc sub soare în calitate de colonişti indezirabili fugiţi de la turci, ci ca populaţie obişnuită care vine să-şi găsească un loc de mântuire, loc pe care l-au declarat leagăn şi vatră strămoşească sârbească, iar pe autohtonii români nu i-au recunoscut nici măcar ca minoritate.

Dacă e să ne gândim la structura etnică, singura care ar putea să justifice intrarea în Banat, arătăm că în anul 1876, când ilustrul om politic francez face o călătorie de studii la românii din Timoc, poposeşte la Belgrad unde este aşteptat de consiliul comunal, care era format din 14 consilieri, dintre care doi erau sârbi şi 12 erau români (româno-vlahi). În întreaga Serbie atunci nimeni nu ştia să vorbească ceva franţuzeşte, însă s-a găsit un bătrân aromân din Belgrad pe nume Nuşu, care  a rostit cuvântul de salut şi de mulţumire că vizitează Serbia. Politicianul francez Gambetta a mers şi la Zaiciar şi la Zlot, a fost primit de păstorii români cântându-i Marcelleza, ceea ce l-a impresionat pe politician şi a declarat atunci printre altele: „Imi închipui, în răsăritul Europei, o schimbare de frontiere care să permită reunirea tuturor românilor în regatul României. Prin toţi românii, înţeleg pe cei din Bucovina, din Ungaria şi chiar din Serbia şi Macedonia”.

Întâmplarea face că l-am cunoscut pe unul din membrii comisiei care a trasat frontiera româno-iugoslavă în 1918, pe profesorul Constantin Nedelcu (bănăţean), care mi-a povestit mai multe în legătură cu aceasta afacere de frontieră.

Sârbii sunt supăraţi pe români şi România pentru că în 1919, la 23 august, au fost scoşi cu forţa din Banat de către francezi, unde ei au pretenţia că sunt autohtoni şi chiar acum spun că nici o mănăstire din Banat nu a fost construită de români, ci de sârbi. S-ar putea datorită inflaţiei de teorii false elaborate de poliţie sau politicieni ca mâine poimâine să aflăm că podul împăratului Traian a fost zidit de sârbi şi căDacii erau o seminţie slavă.

Nu ne legăm de faptul că în 1919 la Conferinţa de Pace de la Paris au pus piedici românilor bănăţeni să nu se ducă la Paris cu geamantanele pline de documente. Pe I.D. Suciu, un istoric care plecase din Lugoj spre Timişoara cu trenul spre Paris în 1919, în tren, după ce l-au bătut bine şi l-au aruncat pe fereastră, i-au confiscat geamantanul cu documentele necesare Conferinţei de Pace. Astăzi ei se consideră naţiunea cea mai numeroasă din Banat, deci nemţii, ungurii şi românii sunt toleraţi în Banat şi Voivodina. Acesta ar fi un argument ca să stăpănească Banatul şi Voivodina, ţinuturi pe care abia după Primul Război Mondial pun ochii ca să-l anexeze.

Adevărul este că delegaţia sârbă, foarte zgomotoasă şi alcătuită din cărturari de vârf, au inventat fel de fel de teorii, din care rezulta că Banatul nu poate exista fără limba sârbă şi credinţa ortodoxă sârbă. De aceea românii le apar ca nişte inamici care le stăpănesc teritorii ce nu le aparţin. Când spunem aceste lucruri, le spunem în mod serios, pentru că ei cu adevărat cred că aşa este şi argumentele lor se bucură de o anumită prioritate pentru că sunt primii ocupanţi ai Banatului după ce au abandonat Kosovo de bună voie şi au venit în Timoc şi Banat, în 1833.

Ei văd cu entuziasm că sunt prioritari peste tot unde trăiesc sârbii. La un moment dat în 1918 încă credeau că Timişoara va fi cedată ca dotă, după căsătoria principesei Mărioara cu regele Alexandru I.

După aprecierile lor, românii dintre Morava – Timoc nu există, este o naţiune inventată de români, pentru că ei nu o recunosc. Cu bunăvoinţă ar putea exista, în sudul Dunării o populaţie de vlahi, necioplită şi needucată, care vorbesc româneşte, dar care nu au nci o legătură cu Valahia sau România. Iar vlahii ar trebui să le fie recunoscători că i-a şcolit, i-a creştinat şi i-a civilizat după modelul „strâmbesc”.

După anul 1833, când au venit şi au ocupat regiunea autonomă a Timocului numită Margina, Banatul şi Voivodina, când au cerut îndurare şi milă de la autohtoni să-i păsuiască ca să trăiască şi ei împreună cu românii, nemţii şi ungurii, deoarece toţi suntem fraţi creştini. Unii dintre intelectualii români din Serbia mi-au spus că teritoriul dintre Morava – Timoc, la Conferinţa de Pace, de la Paris a fost tratat cu superficialitate când s-a depus memoriul redactat în limba franceză de către profesorul din Geanova, Timoc, dr. Atanasie Popovici. Acest teritoriu ar fi fost o moşie a principesei Mărioara ca să fie cedată Serbiei după căsătoria cu regele Alexandru. De aceea drepturile românilor din Timoc au fost boicotate de români şi alţi slavi, întrucât aceasta este moşia lor, pe care o deţin fără acte legale, provincia fiind luată cu japca de la turci sub protecţia ţarului Alexandru al III-a, care a donat-o fraţilor lui sârbi în 1833. Deci nici provincia Timocului nu este un teritoriu pe care să-l deţină pe bază de statut juridic legal. Mai mult din jumătate din teritoriile Serbiei de azi sunt deţinute fără just titlu, întrucât n-au nici o legătură cu aceste ţinuturi şi populaţii.

Până şi în 1944 peste 320.000 de nemţi, din Banat şi Voivodina sârbească, de frică să nu fie măcelăriţi de partizanii comunişti sârbi, şi-au părăsit casele şi pământul străvechi şi s-au mutat în Germania, ştiind că sârbii sunt intoleranţi şi aceasta este boala lor din naştere, care îi va duce la dispariţia de pe continent, dacă vor continua cu purtarea abuzivă şi crimele de genocid şi etnocid. Sârbii continuă să-i persecute pe românii din Timoc şi Banatul de vest pentru că ei subestimează puterea politică, economică şi culturală a românilor şi mai grav, că nu au conducători care să-i protejeze şi ţara evoluează după nişte legi incerte. Deci ei sunt convinşi că de românii din Serbia sau din alte ţări guvernele nu sunt interesate şi pe cale de consecinţă pot fi supuse oricărui proces de discriminare resială sau lingvistică. Mentalitatea aceasta nu se poate modifica structural de către purtarea civilizată a românilor bănăţeni şi timoceni şi decât de către politicienii români, Parlamentul României, Primul Ministru şi Preşedintele României.

Dacă în prezent, românii sunt caracterizaţi ca popor neevoluat, incult şi fricos, dovadă că un politician ca radicalul Şeşeli staţionat în prezent în închisoarea din Haga pentru crime de război, spunea fără remuşcări că: „Nu dau un sârb pe 100 de români”. Asta demonstrează că în ochii sârbilor nu avem nici un preţ şi trebuie să ne unim, să ne trezim şi împreună să modificăm această mentalitate primitivă.

 Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

18.09.2009                                     CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Vă informăm că în urma apelului Părintelui Arhimandrit Iustin Pîrvu de la Mănăstirea Petru Vodă – Neamţ din 14 Ianuarie a.c. s-a iniţiat o campanie de informare a opiniei publice româneşti despre pericolele multiple ale noilor măsuri legislative care introduc în România controlul electronic al populaţiei. OUG 184/2008, 207/2008, 55/2009, Legea 298/2008 şi adoptarea ilegală a directivei UE 126/2006 de către M.A.I., prin introducerea supravegherii electronice generale şi crearea cadrului legislativ pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, încalcă flagrant mai multe articole din Constituţia României, mai multe norme de drept intern şi internaţional, şi nu în ultimul rînd aduc atingere conştiinţei religioase a poporului român, creştin de 2000 de ani.

Începînd cu luna Ianuarie, s-a iniţiat o serie de conferinţe în majoritatea oraşelor mari ale ţării, s-au publicat o serie de articole în mai multe publicaţii româneşti şi internaţionale, s-a tipărit cartea “Dictatura biometrică” (ce cuprinde abordarea problematicii controlului electronic din punct de vedere juridic, civic, medical, electronic şi religios), s-au realizat mai multe emisiuni de televiziune şi radio.

La votul pe care elveţienii l-au exprimat prin referendum în ziua de 17 Mai 2009 cu privire la introducerea în Elveţia a paşapoartelor electronice reprezentantul nostru a fost prezent în cantoanele Zürich şi San Galen şi a luat legătură cu liderii mişcării anti-cip din Elveţia (populaţia a spus DA cu doar 50,14%, la o diferenţă de 5000 de voturi faţă de cei ce au spus NU; pentru prima dată în istoria de 800 de ani a democraţiei elveţiene se propune revotarea unei legi).

Reprezentanţii mănăstirii şi ai mai multor organizaţii civice non-guvernamentale au fost prezenţi atît la dezbaterile, cît şi la votul din cele două camere ale Parlamentului asupra măsurilor legislative menţionate mai sus. În faţa indolenţei şi insensibilităţii mediilor politice româneşti la nevoia de libertate şi de adevăr a cetăţeanului de rînd, s-a iniţiat strîngerea de semnături de la populaţie, propunîndu-se organizarea unui referendum pentru abrogarea acestor măsuri legislative.

Cele aproape 1.000.000 de semnături strînse au fost puse ieri, 17 Septembrie, la dispoziţia Preşedintelui Traian Băsescu, prin întîmpinarea oficială făcută de mănăstire, înregistrată sub numărul 18.720 la Registratura Generală a Administraţiei Prezidenţiale, întîmpinare prin care se cere instituţiei prezidenţiale organizarea unui Referendum naţional în problema actelor şi a supravegherii electronice, instituţia prezidenţială fiind singura în măsură să îl organizeze.

Dacă avem în vedere că întregul sistem de putere politic care conduce azi România s-a instalat prin votul a mai puţin de trei milioane de votanţi, credem că este relevant faptul că la Apelul unui singur părinte duhovnicesc s-au asociat prin semnătură olografă aproape un milion de Români, în doar şase luni de strângere de semnături la Mănăstirea Petru Vodă.

Nu credem că voinţa atâtor oameni poate fi ignorată de vreun om politic, cu atât mai puţin de Preşedintele României, al tuturor Românilor.

Întrucât nouă ne lipsesc mijloacele materiale şi legale pentru a întreba TOŢI cetăţenii României, facem apel la Preşedintele Traian Băsescu să întrebe întreaga naţiune dacă vrea sau nu acte şi supraveghere electronică.

Riscurile utilizării noilor tipuri de acte au fost documentate de numeroase foruri ştiinţifice, iar aspectele etice ale utilizării extinse a supravegherii electronice plaseaza deja această dezbatere într-o zonă ce priveşte reevaluarea bazelor democratice ale statului.

Nu credem că România se află în acest moment în punctul în care să suporte o astfel de dezbatere, iar amintirea vechiului sistem comunist, susţinut prin aparatul de supraveghere şi control al Securităţii, este încă suficient de vie încât să ne determine să fim cel puţin suspicioşi, mai ales că cei care ar urma să implementeze sistemele de supraveghere şi control total al populaţiei sunt, cu toţii, fie foşti membri, fie apropiaţi ai Aparatului menţionat.

Dumnezeu să îl lumineze pe Preşedintele nostru!

vezi şi http://pentrulibertate.ro/ şi http://atitudini.com/

Intimpinare catre Presedintele Traian Basescu asupra Referendumului privitor la actele si supravegherea electronica.

Domnule Presedinte,

In numele Sfintei Predanii a Bisericii noastre Ortodoxe si in numele suferintei neamului din ultimele zeci de ani, am incercat sa ducem mai departe tezaurul de sfintenie si de bunastare al acestui popor greu incercat. In intreaga noastra viata si mai ales in ultimii douazeci de ani, de cind am ctitorit Manastirea Petru Voda, am dus o lupta continua pentru trezirea si constientizarea poporului fata de valorile milenare ale sfintei credinte si ale neamului nostru.

De aceea, socotim ca promulgarea unor acte normative precum OUG 184/2008, OUG 207/2008, OUG 55/2009, Legea 298/2008 si adoptarea ilegala a Directivei 126/2006 a UE de catre M.A.I., care, toate, promoveaza implementarea cipurilor electronice in actele de identitate românesti, pe linga incalcarea flagranta a unor articole din Constitutia Romaniei si a unor norme de drept intern si international, aduce atingere constiintei religioase a neamului nostru. Legatura dintre aceasta tehnologie si citeva semne apocaliptice, ca si renuntarea la libertatile cucerite cu singe in Decembrie 1989, nu se poate face in Romania decit prin adoptarea legilor mai sus mentionate, departindu-ne, prin impunere de sus, oficiala, de implinirea misiunii noastre in istoria de 2000 de ani de crestinism a acestui popor.

Asteptam de la domnia voastra o rezolvare favorabila, pe cit se poate, a dorintei noastre de abrogare a tuturor acestor masuri legislative mai sus mentionate. Domnia voastra sunteti reprezentantul acestei natiuni si direct si indirect: Direct pentru ca sunteti ales de natiune ca reprezentant in lupta cu greutatile si nevoile momentului istoric prin care trecem, si indirect, pentru ca este la mijloc constiinta morala a domniei voastre fata de poporul care va iubeste. Crestinii nostri au sugerat inca de la inceput organizarea unui Referendum pe tema actelor si supravegherii electronice ca posibila solutie pentru abrogarea acestor legi. Va stau inainte implicarea directa si personala sau alegerea responsabilitatii populare pentru implinirea setei de libertate si adevar a neamului nostru.

Socotim ca acum este momentul prielnic sa prezentati un raspuns celor aproape un milion de Romani care au semnat impotriva actelor si supravegherii electronice, alaturi de manastirea noastra, de foarte multe manastiri si parohii ortodoxe din tara si din strainatate, si de multe organizatii ale societatii civile care ne-au sustinut si ajutat, dar mai ales – ca o dovada a interesului pe care il avem fata de dumneavoastra si fata de acest neam crestin ortodox. Este un moment prielnic sa va deschideti in mod oficial fata de asteptarile poporului, si sa fiti cit se poate de aproape de aspiratiile noastre.

Socotim ca este un moment prielnic si pentru prezenta dvs in viitor ca presedinte ales al acestui popor, nascut crestin-ortodox. Ceea ce facem astazi nu ne reprezinta atit politic, cit mai ales istoric, fiecare gest pe care il facem trebuind sa fie pe linia inceputa de inaintasi de a urca poporul român pe culmile unei biruinte crestine. Domnia voastra sunteti un urmas al Sfintului Voievod Constantin Brincoveanu, si al marilor voievozi Matei Basarab si Mihai Viteazul, care si-au scris cu litere de aur numele in istoria neamului nostru. Acesta este momentul in care domnia voastra va puteti arata cit mai aproape de duhul si cit mai in asentimentul poporului si in special al batrinei noastre Ortodoxii din Europa de Rasarit. Domnia voastra reprezentati Tara si Neamul intr-un moment istoric deosebit, si va cerem sa fiti alaturi de milioanele de romani care ne sunt alaturi, dar mai ales de acel milion de crestini care s-au informat si au semnat alaturi de noi impotriva actelor electronice. Va cerem sa fiti alaturi de noi mai degraba decit alaturi de interesele politice globalizante si nivelatoare. Ca neam crestin ortodox, cerem sa fim respectati cu credinta si traditiile noastre milenare, de la care nu se cuvine sa ne abatem citusi de putin, avindu-i pilda pe inaintasii mai sus pomeniti.

Solutia ceruta de crestini, Referendumul asupra actelor si supravegherii electronice, s-ar putea organiza in acelasi timp cu alegerile prezidentiale, economisind timp si bani pentru organizarea sa si pentru informare, candidatii la cea mai inalta functie in stat trebuind sa se implice activ in dezbaterea acestui subiect atit de fierbinte la nivelul intregului popor. Credinta noastra este ca raspunzind favorabil dorintelor noastre si ale celor un milion de români care au semnat alaturi de noi si ale caror semnaturi in original vi le punem la dispozitie, va veti bucura si de binecuvintarea lui Dumnezeu, si de pretuirea si sprijinul intregului nostru popor iubitor de libertate si de adevar.

Cu pretuire,

Staret al Manastirii Sfintii Arhangheli,

Arhimandrit Iustin Pirvu

Din partea Fundatiei Pentru Romania,

Victor Roncea

Gabrovo, Bulgaria/Romanian Global News

marţi, 08 septembrie 2009

Muzeograful Simona Ghiorghies a reprezentat Muzeul ASTRA la Targul de mestesuguri traditionale de la Gabrovo (Bulgaria), ce-a de-a 8-a ediţie, desfăşurat în perioada 3-7 septembrie 2009. Alaturi de ea, standul romanesc a fost completat de trei mesteri populari. Va oferim cateva detalii in materialul atasat.

La invitaţia Complexului Arhitectural-Etnografic „Etar” din Gabrovo, Complexul Naţional Muzeal „ASTRA” a participat la această manifestare cu trei creatori populari din România, colaboratori vechi ai instituţiei: Lucia Todoran din Salva, judeţul Bistriţa Năsăud, – port popular, Mihai Nagy din Chendu Mare, judeţul Mureş – împletit fibre vegetale (pănuşi) şi Vasile Ene – prelucrare lemn.

Meşteşugarii români au avut colegi de târg din toate colţurile lumii, la târgul organizat de muzeografii din Gabrovo participând pe lângă meşterii bulgari şi creatori tradiţionali din Japonia, Maroc, Ucraina, Lituania, Grecia, Portugalia, Spania, Polonia. Din Japonia au fost prezenţi doi tineri ce făceau voluntariat în Bulgaria pentru a prezenta publicului arta origami şi scrierea japoneză. Marocul a fost reprezentat la târg de dr. Chafique Soubai care a adus produse confecţionate de meşterii marocani. Ucraina a fost reprezentată de meşteri ce prelucrau lemnul, iar Lituania a prezentat publicului bulgar cum se împletesc brâiele lor tradiţionale, cum se fac «mânecarele», dar si cum se încondeiază ouale. Grecia a adus cu ea vinuri tradiţionale şi un meşter ce făcea demonstraţii de împletit coşuri din salcie. Portugalia a fost reprezentată de un confecţioner de chitări portugheze, iar reprezentaţii Spaniei ne-au adus la cunoştinţă cum sunt legate cărţile şi cum este produsă mierea.

În zilele de târg, aproximativ 80 de creatori populari din Bulgaria s-au întrecut în meşteşug şi au făcut schimb de experienţă cu cei prezenţi din alte ţări. Astfel, meşteşugarii noştri au avut ocazia să cunoască alte culturi şi produse tradiţionale din diferite colţuri ale lumii.

Pe parcursul celor trei zile de târg au avut loc demonstraţii dintre cele mai variate: olărit, ţesut, împletit, împletit fibre vegetale, încondeiat ouă, sculptură în lemn, confecţionat de păpuşi şi până la origami şi caligrafie.

Exponenţi de seamă ai zonei din care provin, ei transmit cu dăruire şi pricepere meşteşugul dobândit de la predecesorii lor, devenind deja o obişnuinţă să îşi reprezinte cu mândrie atât zona cât şi ţara, la astfel de manifestări internaţionale, prin meşteşugul pe care îl slujesc de ani de zile.

Atmosfera a fost completată şi de spectacolele susţinute zilnic de ansambluri folclorice din ţară şi străinătate, Grupul folcloric din Kumrovec venind tocmai din Croaţia. De asemenea la toate acestea s-a adăugat activitatea desfăşurată în atelierele meşteşugăreşti reconstituite în cadrul muzeului. Aici creatorii populari bulgari închiriază spaţiul atelierului pe o perioadă de trei ani de zile şi îşi desfăşoară activitatea aici, comercializându-şi produsele direct din atelier.

În fiecare an în cadrul târgului are loc şi un concurs între cei mai iscusiţi meşteri. Anul acesta s-au întrecut în meşteşug cei care confecţionează cuţite, ei trebuind să reproducă o piesă de colecţie din patrimoniul muzeului şi apoi să vină si cu inovaţia confecţionând un cuţit în maniera proprie. Câştigătorul marelui premiu oferit de Ministerul Culturii a fost recompensat cu trofeul târgului, un clopot de argint, un premiu în bani şi cu dreptul de a organiza o expoziţie personală în următorul sezon turistic. S-a mai oferit premiul I de Consiliul Local, dar şi un premiu I oferit de Muzeul ETAR. Şi ceilalţi concurenţi au primit premii, inclusiv în bani, în cadrul ceremoniei de închidere a târgului, urmată de o cină festivă la care au participat toţi meşterii invitaţi precum şi primarul localităţii şi un reprezentant al Ministerului Culturii.

Meşteşugarii români au făcut senzaţie în rândurile vizitatorilor bulgari, dar şi în rândurile meşterilor. Creatorii noştri populari au oferit demonstraţii de îndemânare şi măiestrie, creatorii bulgari venind la standul României pentru a vedea cum se sculpteză lemnul şi se confecţionează podoabele noastre tradiţionale. Astfel standul României a fost vizitat de turişti şi meşteri de asemenea pentru a învăţa tehnicile noastre tradiţionale.

Prin participarea din acest an al meşterilor români la târgul organizat de colegii noştri din Bulgari s-a făcut un pas înainte spre idealul creării unei legături între tezaurele umane vii din întreaga lume. Astfel relaţia dintre cele două muzee şi a atins scopul: de a prezerva cultura tradiţională prin

valorificarea meşteşugurilor artistice tradiţionale.

Târgul Internaţional al Meşteşugurilor a fost însoţit de o sesiune de comunicări la care am prezentat lucrarea «The Transylvanian Fair: Past, Present and Future» în care am incercat să surprind evoluţia târgului în burgul sibian de-a lungul istoriei din evul mediu şi până în zilele noastre.

A consemnat Simona Ghiorghieş