Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate… Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău… Avem timp doar de-o poveste.

„Ştii”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager şi inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi… Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aş dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului.

„Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunităţi, care e, din păcate, tratată cu dispreţ, cu neglijenţă şi de noi, şi de ei”… Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci aşezate în linie, una lângă alta. „În cinci-şase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii…” Vorbesc despre o familie, dar şi despre o românitate perenă.

Pe românii timoceni, Daniel Muraru i-a descoperit acum patru veri. „Am fost invitat la ei de Duşan Pârvulovici, odată cu el am intrat între oamenii de acolo. Mi-am făcut prieteni. Mulţi îşi caută rădăcinile româneşti, dincolo de apă, pe malul drept al Dunării”, îmi spune. „Mi-au dat câteva lecţii de istorie. Formidabile. Vor să ştie cine sunt, de unde vin. De ce li se zice când români, când vlahi, când sârbi… Lui Draghişa Davidovici, din Negotin, am promis că-i duc, când mă întorc, un dicţionar etimologic al limbii române”, îmi zice, povestindu-mi că Elena Ramona Potoroacă, de la Muzeul Astra din Sibiu, care a fost cu el pe coclaurii timoceni, le-a strâns într-o carte cântecele. „E fantastic ce găseşti în baladele şi doinele lor. Sunt pomenite localităţi de pe la noi, de prin Muntenia, dar chiar şi din Moldova…” Transhumanţa, bat-o vina! – îi spun şi eu.

Îmi mai zice că, dacă eşti atent, te poţi înţelege lesne cu timocenii. „Vorbesc cam ca românii noştri de-acum două-trei sute de ani. Parcă citesc o carte veche… Eu sunt fotograf, ce ştiu eu despre istoria limbii?, dar simt cum lunecă dulce cuvintele…” La Mălainiţa – de unde a plecat părintele Boian Alexandrovici, cel care a ridicat prima biserică, după 200 de ani, în care se ţin slujbe în limba română –, acolo se păstrează cel mai bine graiul românesc. „În Mălainiţa, mulţi ştiu foarte bine limba română, o şi scriu. Graiul e apropiat de cel oltenesc. În vreme ce în satele aflate mai la nord, graiul pare să-i apropie de bănăţenii noştri.”

A bătut satele timocene cu padu şi Gruia. A îngheţat fluviul şi Radu a trecut dincolo, cu oile, dar după aceea s-a topit gheaţa şi nu s-a mai putut întoarce. Cei doi fraţi au întemeiat fiecare câte un sat, faţă în faţă, ăsta, de pe malul drept, s-a numit Raduevăţ.” Îmi mai zice că tradiţia păstrează un nume şi mai vechi al satului – Decebalum – ceea ce-ar însemna că Radu a întemeiat satul pe o vatră mai veche, dacică. „N-ar fi de mirare să fie aşa. La Negotin, la Hotelul Kraina, se adună în fiecare sâmbătă pasionaţii de numismatică şi de arheologie. Arată fiecare ce-a mai găsit: monede, fibule de pe vremea romană, şi mai vechi. Dacă ar vrea cineva, ar trebui să sape numai un pic şi ar da peste vestigii dacice şi romane. Dar sârbii n-au interes să se vadă că pe locul ăsta au fost strămoşi de-ai noştri… Dar nu depate e Felix Romuliana, asta se ştie.” E şi „tabula traiana” pe malul stâng…iciorul. Şi pe cele de la munte, şi pe cele de la câmpie. Unele sunt „clasice”, cu toate casele aşezate grămadă, cu uliţe largi. Altele sunt aşezate „pe sălaşuri”, „casele şi le-a ridicat fiecare în mijlocul moşiei pe care o are”. I-a plăcut şi să adune poveşti de pe la oameni, nu doar imagini. „Pe malul drept al Dunării e un sat, Raduevăţ, care are un geamăn pe malul stâng, la noi, la români: Gruia. Se zice că odată, demult, erau doi fraţi ciobani, R

În Serbia, mulţi îşi caută „fraţii” de dincolo de apă. Mereu e câte un Radu care îl caută pe Gruia… „La Dupliana, am un prieten, Novita Neagoevici. A descoperit că are rude de sânge în Balta Verde, în România. De la el de pe sălaş se vede Balta Verde…”

Îl întreb când se mai întoarce printre timoceni. „Cred că pe 1 decembrie am să fiu cu ei”, îmi răspunde. „Poate şi de Crăciun…” A făcut într-un an Paştele la Mălainiţa. „Începe să vină tot mai multă lume la biserică… îşi regăsesc sufletul, spiritul…” Vreau să ştiu care sunt tradiţiile pe-acolo? „Nu mănâncă miel de Paşti, ca la noi. La ei e mai mult carne de purcel pe masă”. De Crăciun, va fi numa’ bine… Apropo de miei – problema nu-i că nu au turme (se vede după cuşme că au!). Au chiar şi balade pastorale ca ale noastre. „Elena a găsit chiar şi o variantă a Mioriţei.” Cântecele lor vorbesc despre obiceiuri, dar şi despre o istorie comună. „E foarte fain!”, exclamă el. Şi-mi povesteşte cum a fost când au lăsat car

tea muzeografei de la Sibiu la biblioteca Academiei din Belgrad. „Manuscrisele lor erau în chirilice, dar nu era slavonă şi ei nu înţelegeau ce scrie acolo. Le-am dovedit că de fapt erau scrieri în limba română, scrise cu litere slavoneşti, folosind şi gramatica de acum două-trei sute de ani… Găseşti în manuscrisele românilor timoceni, dar şi-n graiul lor de azi, o mulţime de arhaisme pe care cred că ar trebui să le studieze un lingvist.” Nu se aventurează să spună mai mult – „nu-i treaba mea să vorbesc despre limbă şi grai” – şi-apoi crede că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Aşa că, dinaintea fotografiilor, descifrăm împreună numele româneşti, cu litere chirilice, săpate adânc în piatra care se afundă în pământul Timocului…

Letopiseţ în piatră

Oriunde în lume, monumentele funerare au şi o încărcătură istorică. La Dupliana, în Va­lea Timocului, povestea parcă e şi mai adânc săpată în piatră. „Satul are o particularita­te”, îmi zice Daniel Muraru, fotograful care a imortalizat timpul care s-a cuibărit în pia­tră. „Dacă în alte localităţi cimitirul vechi este undeva retras, în câmp, în Dupliana, dacă găseşti un loc de veci al unei familii, ai toate şansele să găseşti toate crucile acelui neam, de la origine până în prezent. Cred că cea mai veche piatră este de la 1820, iar alături găseşti şi pietrele urmaşilor, până în zilele noastre. Frapant este că dacă în 1820 pe pietre se scria, de exemplu, Ioan Gor­neac, în timp, familia Gorneac nu mai este Gorneac, ci are un «ici» la urmă. De aici am şi plecat în explorarea mea acum trei ani şi jumătate, de la momentul când am văzut prima oară pe pietre aceste nume rom­â­neşti: Mariana, Maria, Ion, Păun. Astăzi, numele de familie sunt puţin schimbate, dar şi prenumele. În loc de Ion, Iovanovici, în loc de Marin, Marincovici, şi altele de genul ăsta. Aş putea să fac un letopiseţ întreg cu numele pe care le-am găsit…”­

În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.

Evoluţiile care au anticipat intrarea efectivă a ţării noastre în luptă au reprezentat nu numai un îndelungat şi asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei eventuale alianţe militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominaţia Înaltei Porţi, dar şi un real sprijin acordat emigraţiei revoluţionare bulgare şi sârbe care lupta pentru eliberarea propriilor popoare. Mai mult, din cauza atitudinii politice ameninţătoare a Imperiului Otoman, sprijinul României a trebuit acordat în cel mai mare secret. Între altele menţionăm că Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii şi dreptul de a se numi “România” şi din cauza faptului că acesta permitea înarmarea şi organizarea cetelor de bulgari şi sârbi pe teritoriul său.

Acţiunea de susţinere a dezideratelor naţionale bulgare dura de mai multe decenii, cunoscute fiind acordarea de către cercurile conducătoare şi populaţia românească de azil emigranţilor bulgari, permisiunea de a forma organizaţii precum Comitetul Central Revoluţionar Bulgar de la Bucureşti, oferirea de modele de dezvoltare culturală, amplificarea dezideratelor bulgăreşti prin presa românească pentru a fi cunoscute de către întreaga Europă, etc. În final, România a luat poziţie deschisă faţă de situaţia din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene faţă de starea în care se afla poporul bulgar: „Ororile, al căror teatru au fost şi sunt încă provinciile bulgare ale Turciei, nu mai înseamnă astăzi o taină pentru nimeni. Ziarele cele mai bine informate dau amănunte cumplite asupra masacrelor din Bulgaria, garantând autenticitatea acestor informaţii. Este o situaţie plină de primejdii şi ar fi imposibil să ne facem cea mai mică iluzie în această privinţă; căci nu ştiu ce guvern ar putea să reziste multă vreme sentimentelor de revoltă a unei întregi populaţii care îşi vede fraţii şi coreligionarii masacraţi şi bunurile lor distruse. Şi astăzi, când mii de bulgari şi chiar români sunt ucişi, când în Bulgaria se comit la lumina zilei cele mai mari atrocităţi, Europa creştină nu găseşte în forţa sa, în regulile civilizaţiei, în legile umanităţii, alte mijloace să vină în ajutorul acestor nefericite populaţii decât o tăcere insultătoare?”.

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României. Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei,iar a doua zi, la 10 mai 1877, aceasta a fost proclamată prin sancţionarea de către domnitor şi promulgarea în Monitorul Oficial. Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2 fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curţii de la Sankt-Petersburg, dar şi sârbi, muntenegreni şi bulgari, organizaţi în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operaţiuni s-au desfăşurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.

Un tratat de alianţă militară între Rusia şi România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operaţiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre şi imobilizarea unor forţe turceşti care nu au putut astfel interveni în sectorul unde ruşii forţau Dunărea, dar şi înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetăţii Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna.

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliş-Gorni-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului. Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populaţie românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului şi în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează şi primirea pe care Primarul Vidinului şi locuitorii săi au făcut-o armatei române şi principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la Kazanlîc.

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul şi abnegaţia cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină şi de către personalităţi europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prinţul Gorceakov sau Izzet Fuad Paşa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: “România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ şi mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acţiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu şi oficial rolul unui stat aliat şi nu a precupeţit nimic pentru a-şi îndeplini cu lealitate acest rol.”

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.

Tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.

Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite Române (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă recunoscută “de jure”. Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform “dreptului cel vechi” şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor români nu a fost luată însă în consideraţie.

Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Opoziţia categorică a delegaţiei ţariste, lesne de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înşelător al panslavismului, a dus la eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul definitiv la frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internaţională. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin forţarea unui “schimb” de teritorii, care nu i-au aparţinut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a demonstra aşa-zisa lipsa de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul “eminamente bulgăresc” dintre Dunăre şi Marea Neagră, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.

Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului naţional.

Dr. I. F. Gheorghiev

Intre doua granite – romaneasca si sarbeasca, si sub doua stapaniri – bulgareasca si turceasca, romanii din Timoc au fost tot timpul niste razvratiti, haiduci fara frica de nimic, tocmai pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase totul: intai vitele si stupii, apoi pamantul de sub talpi, apoi limba si spiritul. Numai ca noi, romanii de pe malul nordic al Dunarii, nu le-am auzit tanguiala. Ne-am astupat urechile de multe ori in istorie, abandonandu-i pustiului. Au trait asa cum au putut, purtandu-si cu semetie portul stramosesc, vorbind o limba pe care n-au scris-o si n-au citit-o niciodata. Si, mai ales, uitandu-se peste Dunare cu ochii in lacrimi si cu speranta ca le vom face, odata si odata, un semn. Ranile lor sangereaza chiar si acum, in anul 2010, mult, cu mult dupa veacul haiducilor.

“In codrii Cobiului, la cetatea Diiului”

Proptindu-se pe picioarele dinainte, calul coboara rapa raului, spre hatisul de buruieni de pe malul nisipos. Cu o mana pe darlogi si cu cealalta pipaind pusca de la oblancul seii, Miu priveste incordandu-se usor si strangandu-si ochii. “In sfanta zi a vinerii/ Pe luciul Dunarii,/ De departe se zareste/ Si-mi tot vine, si-mi soseste,/ Si la mal mi se opreste/ Un caic inzavonit,/ Dinafara zugravit/ Prin nauntru podobit,/ Cu covoare invalit/ Si cu sarma ingradit/ Cum e bine de trait.” Caicul aluneca lin pe undele Dunarii, aproape de mal, mergand spre cetatea Vidinului. Pe caic sunt cel putin cincizeci de potere, ce cauta, si pe apa si pe uscat, sa-i dea lui de urma: “Miului haiducului,/ Miului viteazului,/ Ce-a pus straja drumului/ Din dealul Odriiului/ Pana-n preajma Diiului.” Miu haiducul, spaima turcilor, si-a lasat ceata si armele in fagul din batrana padure a Cobiului, aproape de Manastirea Albotina, unde odihnesc oase domnesti de Basarabi. Stie ca “Trei beslii/ Si trei delii,/ Care tin raiaua-n Dii” il cauta cu potere inarmate pana in dinti, dar maine se va imbraca in sarica din piei de oaie a unui cioban si-i va atrage acolo, spunandu-le ca stie salasul Miului. Ii va duce pana la fagul sau cel inalt, in care stau pititi fratii sai de haiducie care, de indata ce Miu va ajunge cu cetele de turci dedesubtul lor, le vor sari in spate si-i vor taia pana la unul, apoi le vor face lesurile gramezi, ca sa le lase prada corbilor si lupilor.

Povestea lui Miu, suspinata usor pe coardele viorii Stradivarius, adusa de-un strabun al sau, ascunsa in surtucul militar, tocmai din Viena, ne-a spus-o Ivo Gheorghiev. Stam in casuta sa noua de lemn, mirosind a brad si a lana, si ascultam balade de demult. Ivo isi inchide pe jumatate ochii albastri, isi culca obrazul pe vioara si trage, aspru, cu arcusul pe corzi, intarindu-si, din timp in timp, recitativul. Isi aminteste ca asa l-a invatat, de copil, batranul viorist Pascut, lautarul din satul sau, Rabrova. Alaturi de care a cantat la multe nunti, pana a plecat din sat, la scoli inalte, cantecele cele vechi, stramosesti, cerute de nuntasi. Ivo nu mai canta acum la nunti, ci doar pentru a-si face inimii pe plac, in momentele cand grijile zilei il doboara. Pentru ca Ivo, inainte de a fi artist plastic, medic pe ambulanta si liderul Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, este un roman cu inima fierbinte si privirea aburita de istoria nedreapta a neamului sau cel vechi. Impreuna cu el, am scotocit cotloanele trecutului romanesc. De ce aici e cuibul baladelor romanesti, de ce de aici sunt haiducii Miu, Bacu, Valcan, Baba Novac, Corbea, a caror amintire o pastreaza lautarii batrani cu sfintenie? Cu Ivo calauza, un haiduc al zilelor noastre, inchis in temnita bulgareasca pentru incapatanarea sa intru cauza “rumanilor” din Bulgaria, am descoperit in sudul Dunarii pe fratii de-un sange si de-o limba cu noi, la fel de vechi, daca nu chiar ceva mai vechi decat noi, cei din stanga Dunarii.

Hora miresei

Pe tot drumul pana la Ganzova, facut pe malul sudic al Dunarii, apoi urcand incet, printre coline si dealuri, ne-au insotit stoluri de pasari care cantau triluri de dragoste, ca-n paradis. Prin hatisurile de pe marginea drumului, fazanii si fazanitele se curtau intr-un complicat ritual al imperecherii, sarind din ierburile inalte si din salciile pletoase drept in praful drumului, imbatati de instinct, de primavara, de parfumul liliacului. Pe ulitele marginite de copaci si de trotuare de iarba moale si verde, ne-am plimbat, ne-am oprit pe la porti, am stat la taclale cu batranele satului, despre obiceiurile cele vechi, despre cantecele si danturile de demult.
In fata casei profesorilor Simeon si Olga Nicoff, se face repetitie cu copiii din grupul folcloric al satului. Trompeta suna trist, o doina olteneasca sfasietoare, iar doba bate arar, la cantecul de ramas bun al miresei, de la parinti, frati, surori si gradina cu flori. Nasa “invaleste” (gateste) mireasa. Fetele druste se aduna in jurul ei ca un roi de fluturi colorati, ii sterg lacrimile, o mangaie, ii aseaza voalul. “Nu-ti mai pleca ochii-n jos,/ Ca ai luat mire frumos!” Apoi, grupul se rasfira intr-un sir si fetele chiuie ascutit. Se prind de maini intr-o hora, hora miresei, si salta impreuna cu ea. Va merge la biserica, iar de acolo va iesi cununata. Acum aduce apa de la fantana intr-o galeata noua, ia in mana un baierac, un sacui, o traistuta cu o pereche simbolica de schimburi, camasa, ciorapi, oglinjoara, batista si alte mici “farmece” femeiesti. Pleaca, iese pe poarta casei parintesti. Se opreste in drum, si isi imbratiseaza parintii. Deasupra ei, pasarile ciripesc in triluri ametitoare, intr-un crescendo dramatic, participand si ele la tensiunea momentului.

Temenusca Metodieva Floarea si Zlatinca Serafimova Dumitra, adica Floarea si Dumitra, pe scurt, amandoua de-o seama, de 66 de ani, ies in drum. Zambitoare, au chipurile arse de soare si un aer nastrusnic in priviri, ca doua eleve care tocmai au facut o pozna. Stau aproape de biserica mare cat o catedrala, cu ziduri galbene si scorojite, zidita de strabunii lor, ciobani bogati, cu un veac si jumatate in urma, pe vremea turcului, mai tolerant, se pare, decat stapanirea bulgara. Impreuna cu Olga Nicoff, profesoara pensionara si sufletul grupului folcloric din care fac toate parte, femeile se straduiesc sa nu lase sa se piarda spiritul romanesc. Ele sunt primele la hora in sat, ele pornesc dantul, chiuind ascutit, iar fetele vin la ele si le trag de maneca, daca intr-o duminica se fac ca uita: “Hai, daica, sa facem joc, hai si-mi arata cum is pasii la jocul asta”. Ele stiu tot, sunt ca trei zeitati stravechi matriarhale. Acum, imi arata ce au in lazile lor de zestre.

Lada cu zestre

Floarea: Iete-te, asta-i fusta de catifea si sort de luat inainte, tesut in razboi, cusute cu cununa de flori ori cu randuri. Is din vreme, adica vechi, de la strabunica. Camasa din panza tesuta in razboi si aleasa, cu broderie sparta. Perina brodata, care s-a umplut cu paie au cu foi de porumb. Astea-s bete de barbat, si am si de copil mic. Ciorapi din lana peste care se petreceau obielele opincilor. Aci am stergar tesut in razboi, cu modele cu flori, din borangic. Asta e zavelca de iarna, e mai groasa, din lana cu catifea, pe care-s cusute cu mana flori cu margele si matase. Iar aci o zavelca de vara, de bumbac. Le am de la bunica mea, iar ea le avea de la mama ei, deci au in jur de 150-160 de ani. Iar camasa din panza topita a fost darul pentru bunica mea, cand s-a maritat. Lada de zestre se dadea alaturi de bucata de pamant “ca sa aiba si fata mea cu ce sa se arneasca (hraneasca)”, cum i-a spus strabunicul meu, cand a plecat dupa barbat. Am si o camasa mica, de copil, o tinem pentru nepotul nostru, cusuta cu margele.

Codrii Cobiului, salasul haiducilor

Si ea e din vreme, veche adica. Izmenele, tot din vreme, le-am scurtat, ca sa le vina nepotilor: danseaza si ei. Portul nostru e ca cel din tara, din Romania, am vazut acum, cand am mers pe la festivaluri. Eu am pomenit porturile astea toate de la bunica mea si de la mama mea, si le pastrez si-acum si le-aratam pe scena. Dar jucam si in sat, horile le facem in toata duminica, vara mai ales, cand vin copiii in vacanta, ca acuma-s toti dusi pe la scoli. A’ma (acum, acuma), in sat is doar batarni si copchii. Da’ vara is multi, ca vin acasa si cei care s-au dus straini, prin alte orase ale Bulgariei, ca sa gaseasca de lucru. Cand vine vara, parca ne vine sufletul la loc. Ca tinerii asa-s de bucurosi sa afle si sa-nvete horile de la noi, sa stie sa joace rumaneste, ca sa arate lumii ce stiu ei. Au ei dorinta asta, si daca nu se face hora duminica, vin si cer bani de la toate casele, sa mearga sa tocmeasca ei lautari, cu trompeta, cu toba, cu basul, cu barabanul (toba). Satul e viu si traieste si avem speranta ca n-or sa moara nici limba rumaneasca, nici obiceiurile noastre stramosesti, nici jocul, nici cantecul, nici portul. Avem noi, fiecare baba, toale mult frumoase si vechi, din vreme, mostenite de la babele noastre, unele de mai bine de o suta de ani. Iar acum le coasem si la ai mici, sa aiba si ei, sa stie cat ii de frumos, si sa fie mandri de camasa rumaneasca. Mi-aduc aminte de mosu’ meu, Radu, ce frumos s-a imbracat el in ultima zi a vietii lui, stiind dinainte, ca orice batran intelept, cand va muri: pantaloni de aba alba cu gaitane, croiala veche; camasa cu san, chioptura si maneci largi; opinci cu obiele, si pe cap caciula din blana de oaie. S-a asezat asa, pe pat, si i-a cerut la nora lui, mama mea, sa-i aprinda lumanarea.

Apoi s-a stins, cu o suflare lina. Mosu Radu stia toate baladele vechi. De la el le-am invatat si noi, si acum incercam sa-i invatam si pe copiii nostri. Si copiii nostri, cand i-am facut, ei n-au stiut limba bulgara, pana ce n-au mers la scoala. Le-am cantat cantec de leagan in limba romana, asa cum am auzit si noi dintai, de la mamele noastre, si i-am inchinat pe romaneste. Rugaciunile catre Dumnezeu si Maica Domnului, asa cum le-am invatat si noi, de la mamele si babele noastre, ca bunica tare era buna si credincioasa, si-n toata sara, cum ne culcam in pat, ea ne inchina si ne invata si pe noi sa spunem “Bucura-te, ceea ce esti daruita cu har, Marie…”, “Cruce-n cer, crunce-n pamant, Maica Precista sa fie cu noi, in asternut!”. Ea ne canta balade, ne vorbea de Iancu Jianu, de Stefan Voda, de haiducii Corbea, Miu Cobiu si Stoian, de Ghita Haiducul, tovaras al lui Tudor Vladimirescu, care a luptat si el cu turcii, la noi, inainte de revolutia din 1821, ca si fratele sau, Papa Vladimirescu. Lumea atunci traia din munca campului, ara toate locurile, semana porumb si grau, si gradina de zarzavat, sateanul atunci isi facea totul in gospodaria lui, rareori avea nevoie de cate ceva si mergea la targ. Si noi, ca si-atunci, ne straduiam sa facem tot ce ne trebuia cu manurile noastre, ca sa nu avem nevoie de ceva de la straini, ca atunci cand plecam in alta parte, era vai de maica noastra, ca nu eram decat niste “vlahi imputiti” pentru bulgari, radeau de portul nostru si ne taiau camasile, ca sa nu mai purtam portul rumanesc. Asa eram si la scoala, eu am farsit (sfarsit) aici clasa a opta, in limba bulgara, si aveam un dascal bulgar, si care dintre noi vorbea limba romana, il batea peste gura.

“Dunarea nu-i hotar!”

Olga: Si eu, cand am plecat din sat la Ruse, ca sa fac liceul, pentru bulgari eram “smoten vlah” (vlah pierdut, un fel de “oaie ratacita”). Am facut apoi o facultate la Plevna (de franceza) si alta la Sofia (de chimie-biologie), iar acolo ma intrebau daca noi, vlahii, suntem tigani, si se uitau la mine ca la cineva de mana a doua, a treia.

Plangeam tare, dar un batran profesor de latina mi-a spus ca limba mea e inrudita cu limba latina care se vorbea la Roma si mi-a povestit, odata, cum profesorul lor de istorie, intr-un moment de sinceritate, le-a destainuit, aratandu-le un ruman localnic, trecand pe strada: “Il vedeti pe batranul acela imbracat altfel decat taranii bulgari, si cum merge drept pe mijlocul drumului? El e urmasul locuitorilor cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri veniti din tinuturile lor de origina, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el aceasta n-o stie si e bine asa!” Batranul acela mergea cica semet, drept, avand pe el cioareci de aba alba, zabun negru lung, caciula mare de lana, incaltat cu obiele si opinci, cu straita atarnata la subsuoara, imbaierata peste umarul celalalt. Mergea in treaba lui, pesemne sa ia din oras grunji de sare pentru oile si mioarele lui de la tarla. Constiinta de stapan al locului si-o pierduse, dar mandria, nu. Nici eu nu mi-am pierdut-o. Am invatat si, uite, m-am intors acasa si m-am facut om, nu m-am pierdut de neamul meu. Peste tot, am spus cu fruntea sus ca sunt rumanca, nu vlaha, nu tiganca. Asta sunt, asta-i limba ce-o vorbesc. A’ma, limba noastra si limba “bucuresteana”, adica moderna, difera putin, dar ne-ntelegem in vorba, chiar daca a noastra-i mai veche, cronicareasca. Adica, limba romana a mai crescut, s-a mai dezvoltat, in ea au mai tunat (intrat) si alte cuvinte, a noastra ramande (ramane) tot veche, dar e frumoasa si asa, si ne mangaie sufletul s-o vorbim. Semanam cu oltenii in vorba, pentru ca avem si noi perfectul simplu, dar semanam in port si in cantece si cu ardelenii. Cum se explica? Pai (cu glas scazut, ca si cum ar spune o taina), Dunarea nu-i hotar! Eu cred ca am fost o tara cu totii, inca de pe vremea lui Ionita Caloian si Ioan Asan, care erau rumani. Ei au fost regii nostri de demult. Asa se vorbeste si acum despre ei, asa ne-au invatat babele noastre, ca nu erau bulgari, erau rumani de-ai nostri: Asanestii. Asa stim de la batranii nostri, nu din istoria bulgara, ca ei n-aveau interes sa spuna adevarul. Stiti ce mare a fost rautatea lor, ca toate ce erau romanesti, de la grai, port, istorie, legende, toate ne erau pedepsite. De aceea, batranii nostri au manat din gura-n gura, de la copii la nepoti, la stranepoti, tot ce-i romanesc, ca pe o mare taina, lasata cu gura de moarte. Daca ar fi stiut sa scrie, bietii de ei, ar fi scris si am fi stiut azi mai multe. Dar limba asta rumana n-a fost niciodata scrisa si citita pana la noi, iata, care invatam abia acum copiii nostri sa scrie si sa citeasca in limba neamului lor. Si cum ne-a venit asta? Ia, din capul nostru, nu ne-o indemnat, nu ne-o ajutat nimeni. Am fost la un festival la Simleul Silvaniei, invitati in tara, acum opt ani. Si asa de frumos ne-am petrecut acolo, asa de bine ne-am simtit, ca acasa, ca atunci cand am trecut Dunarea si ne-am apropiat cu bacul de malul Vidinului, parca ni s-a facut asa, un gol in stomac, ca nu mai puteam ceti slova noastra.

Primavara in Ganzova

Si atunci, i-am zis lui Ivo Gheorghiev, presedintele Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, luptator pentru drepturile noastre, care era cu noi, impreuna cu Lucica, nevasta lui din Maramures, si cu baiatul lor al mare, Filip. Era ziua, pe la ora doua… uite, mi se plange cand vorbesc, si-acum, dupa atatia ani: “Ivo, hai sa luam noi copiii sa invete sa ceteasca limba romana!” “Hai, tanti Olga!”, mi-a zis el, si a vorbit cu muma-sa, care-i de-o sama cu mine, a fost educatoare si ea, care a facut acolo, la ei, la Rabrova, ca si noi, la Ganzova, scoala in casa lor. Scoala de citit si scris limba romana! Si nu mi-a fost greu nici sa-mi pun casa la dispozitie, nici sa pun si sambetele si duminicile la bataie pentru asta. O fac cu mare bucurie! Mai ales ca primele noastre serii de elevi sunt acum studenti in Romania (in Craiova, Cluj, Bucuresti), dar si la Universitatea asta a noastra, de la Dii (Vidin), unde si-a deschis “Spiru Haret” o filiala, cu limba citita si scrisa, invatata la noi in casa! Avem, dintr-o data, o alta deschidere si o alta legatura cu tara. Pornita, iata, din umila noastra casa. Nu din vreun cabinet de ministru, nu de la vreun sponsor generos. In seria de anul acesta, avem treizeci de copilasi, ei sunt gata sa zboare. Ei sunt si in ansamblul nostru de datini si obiceiuri populare, gata sa sustina un program de doua ore pe orice scena. Si sunt cu valiza “pentru tara” intotdeauna gata. Numai sa ne spuna cu o zi inainte ca plecam in tara, si sa-i vezi cum se mobilizeaza, ca soldateii.

Ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate

Dumitra: Sa ne chemati, numai, si-o sa va aratam ca nu ne facem de rusine. Stim danturi multe si, uitati, eu vi le spun pe toate, ca sa stiti ca-s curat romanesti, si-s la fel ca pe tara: “Hora Trei-pazeste”, “Burtaneasca”, “Ganzoveana”, “Mandrile”, “Schioapa”, “Galaoana”, “Calusul”, “Siru’ al mic”, “Siru’ al mare”, “Iuta”, “Hora lui Besica”… Avem 16 hori, si ele se mana una dupa alta. Simeon, barbatul Olghii, canta cu fluierul, si un mos la doua fetite bate doba si noi putem sa manam 16 hori intr-una. Si la noi, ca si pe tara, se face obiceaiuri de mort, de nastere, obiceai de nunta, avem Paparuda, ruga de ploaie, Jucatu’ perinii, obiceiul La mosica, de San Vasai (Sf. Vasile). Adica, ce e asta, sa va spun: Pe 1 ianuarie, se merge la moasa, cu colac de paine, cu gaina fripta, cu plosca cu vin, cu daruri pentru moasa si pentru mos.

Ea ii asteapta cu masa pusa, ii pune copilului colacul la gat, il prinde de subsuori si-l ardica la grinda, pupandu-l pe frunte, inchinandu-l, apoi punandu-l jos, cu salele catre ea, cu picioarele pe clestele cu care se barcaie-n furna (vatraiul cu care se scocioraste jaratecul din cuptor). Si zice: “Sa fie copilul teapan ca fierul, Maica Precista sa-l pazeasca de tot raul. Sa fii curat, luminat, ca steaua-n cer, ca roua-n camp. Sa traiasca (numele copilului), sa imbatraneasca, paru-n cap sa ii albeasca”. Si-l pune jos, se inchina, si iar porneste sa-l ardice, asa de trei ori. Si in colac sunt pusi bani si e chitit (impodobit) cu flori. Iar la gat ii atarna un sacui cu dulciuri. Apoi se pun la masa toti si mananca si beau. Apoi, seara, moasa isi petrece nepotii – asa sunt pentru ea copiii mositi – nepoti. Si obiceiul asta se face pana poate moasa sa ardice copilul in sus, dar si dupa aceea. Pana se casatoresc, nepotii tot vin la moasa in prima zi a anului, ca fiind cea care au vazut-o dintai, in prima zi a vietii lor. Si mai stim multe, vai! Si hora mortilor, cand si cum se face. Avem repertoar mare. Cantece romanesti, din satul nostru. “La moara la fagadau, macina si bun, si rau”, “Tudorito, nene”, “La livadia lui Ion”, “Zarzarica, zarzarea”, “Mandra mea cu carpa mura”, “Daica Floare”, “Spune, spune mos batran”. Stim cantecele de la ai batarni, soacra-mea zicea ca era mica, si era la secerat, si femeile cantau la secerat cantecele astea. Ca radio nu era pe-atunci. Si cand am fost in tara, am vazut ca-s aceleasi cantece. Si asa mi-am dat seama ca Dunarea nu ne imparte si ca asta a fost o tara, toata. Alta nu poate sa fie! Iete, asa am mers din festival, in festival, pana la Simleu, si nime’ n-a zis “tu nu esti rumaneste imbracata”, ori “n-ai cantece si obiceiuri ca in tara”. Peste tot, lautarii canta cantece la fel. Si le-am pastrat pe toate, pentru ca le-au tinut ai batarni. E meritul lor! Acuma, cu grupul asta folcloric de-l facu Olga noastra, vechea noastra prietena din copilarie, si cu barbatul ei, Simeon, profesori amandoi, am iesit si noi in lume. Am ajuns de ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate. Bulgarii au si ei obiceiurile lor, dar nu ca ale noastre.

“Numaidecat suntem gata, daca primim invitatie din Romania”

Olga: Din 1960, noi tot adunam cantece si obiceiuri rumanesti, si le scriam pe ascuns, ca sa ramaie si copiilor nostri, ce stim noi din batarni. De ce am pornit sa strangem cantecele, dansurile si obiceiurile de aici? Ne-am temut ca, incet, incet, s-or pierde si de la noi, asa cum am vazut si am cetit ca s-a intamplat prin alte parti. Am vazut ca piere ce-a fost odata, ca obiceiurile “cad” unul dupa altul, lumea pleaca la oras, copiii se scolesc departe, si au nevoie sa stie de unde-au plecat, de unde se trag. Eu cu barbatul meu suntem de 50 de ani impreuna, eu sunt profesoara de chimie-biologie si limba franceza, iar barbatul meu, Simeon, de matematica-fizica. Aici ne-am pomenit pe lume amandoi, ne stim de copii, si-apoi am fost la facultate la Sofia, ne-am intors in sat si ne-am luat.

“Babele” din Ganzova

Am adunat tot, de la batranii din satul asta, si am scris si am reinsufletit obiceiurile. Intai si intai am inceput sa aratam pe scena, chiar daca bulgarii ne puneau etichete pe dansurile noastre, cum ca ar fi bulgaresti, iar de cantat in romaneste nu ne lasau. De cand aveam treizeci de ani, am inregistrat pana acum vreo 56 de hori de-ale ganzovenilor. Sarbatorile satului, sarbatorile de pe calendar, pana si mancaruri rumanesti, din ce legumuri, fasui, mamaliga cu branza, mamaliga cu peste, tot ce se face si cum se face, tot am scris. Ca sa nu se uite. Si cantecele, cum le-am invatat de la mama mea, care avea glas foarte frumos. Si pe urma am simtit ca trebuia sa lasam ceva si nepotilor nostri, sa stie cine sunt, asa cum noi am invatat de la babele noastre si de la lautarii ai batarni. As vrea sa editez o carte in limba romana, cu culegerile noastre, poate s-ar gasi o editura din Romania care sa faca asta pentru noi. E un material valoros pentru toti romanii. Suntem 40 de persoane in grupul nostru folcloric de dansuri, cantece si obiceiuri rumanesti, cu tot cu lautari, un autocar adica. Numaidecat suntem gata si urcam in el, daca e sa primim invitatie din Romania. Parca ne scaldam in limba romaneasca, si asta ne bucura cel mai mult, parca nu ne mai trebuie nici apa, nici mancare. Nu pot sa va spun ce simt in suflet, cand ne ducem undeva in tara, la vreun festival, cand vedem ca putem sa ne intelegem unii pe altii, dascali si copii, veniti din alte parti ale tarii, in limba romana! Am auzit ca in Romania sunt niste sate in aer liber, Muzeul Satului din Sibiu si de la Bucuresti. Acolo am vrea sa ne plimbam pe ulite si sa cantam. Nu v-ar placea si la bucuresteni, dumneavoastra?

  Corina Pavel

Ce ridicau ziua, noaptea se dărima. Îi dau înainte cu lucrarea dar în zadar, ce se zidea ziua noaptea se farîma, căzînd la pămînt. Căzu pe gînduri şi împăratul. Ce să fie? Cine-i dărîmă lui noaptea zidurile mănăstirii? Dete sfoară-n ţară, se bătură tobele, strigară birovii de pe culmile dealurilor, să audă lumea şi ţara că niscai duşmani neisprăviţi, dărîmă lucrarea împăratului. Ba mai spuse că dă un corn din împărăţie ăluia care va prinde pe răufăcători. Zis şi făcut! Multă lume căpătă curaj crezind că o să se procopsească cu vreo palmă de pămît din împărăţie stînd noaptea la pîndă, dar degeaba, toţi adormeau şi nu vedeau nimic. Dimineaţa doar găseau zidurile prăvălite la pămînt. Un om sărac îşi ia şi el inima-n dinţi, merge la-mpărat, grăindu-i:

— Prea înălţate împărate, lasă-mă să încerc şi eu să păzesc şi să aflu ce duhuri necurate fac aşa de mare pagubă şi necaz împărăţiei tale.

— Bine, omule, încearcă! Eşti slobod să încerci, numai că toate se încearcă fără rost. N-au izbutit ei viteji şi voinici tineri buni de vînă, dar uite, dumneata un slăbănog zdrenţuit.

— Să-ncerc, măria-ta, că buturuga mică răstoarnă carul mare.
— Încearcă, dar eu n-am nici o nădejde.
Omul cel sărac îşi luă arcul, încinsă sabia lui şi la cele patru comun de temelii puse muşuroaie de furnici. Apoi el s-aşeză între alte muşuroaie de furnici.

La miezul nopţii îl apucă un somn ca din senin. Îşi da seama că nu este de-a bună, că ceva este necurat la mijloc. Se chinui cît se chinui şi un miros frumos simţi si adormi. Se coborî din cer o zînă şi începu să dărîme zidurile. Furnicile se izidiră care încotro, aşa că multe se suiră pe omul acesta. Cum simţi muşcăturile de furnici se deşteptă din somn şi o luă pitiş-pitiş, pîna aproape de zînă.

Zîna era frumoasă, cu părul lung auriu, ca lumina soarelui. El s-apropie de ea şi o prinde de codiţe.

— Stai că te-am prins ! De la mine nu mai scapi!

— Lasă-mă, omule, că-ţi jur că de-aci încolo n-am să mai stric nimic împăratului.

— Nici moartă nu te las! Asta să ştii!

— Te rog, om sărac, ai inimă şi dă-mi viaţa, nu mă omorî, că-ţi spun care este taina tainelor, necazul necazurilor. Să-i spui împăratului că atunci cînd o să se slobozească biserica, zidurile au să se surupe pe omenire şi toţi vor muri cu împărat cu tot. Numai ca să scape cu bine, să caute Pasărea Zambilă s-o puie pe aia să cînte mai întîi în biserică şi după aceea să intre lumea la rugăciune. Omul cel sărac se-ncrede-n zînă şi-i dă drumul fără să-i facă ceva.

Dimineaţa îi povesteşte de-a rîndul împăratului cele întîmplate. Cînd auzi împăratul că i-a fost zîna la mînă şi i-a dat drumul a fost din puţin să nu-i ia capul, atît de turbat în mînie era. De aci încolo zidurile se suiau mîndre către cer şi nu se mai surpau. Mai era puţin pînă la slobozirea bisericii şi nu se da de Pasărea Zambilă. Împăratul avea trei fii mîndri, frumoşi şi curajoşi. Îi spuseră împăratului că ei se duc s-o aducă pe Pasărea Zambilă. Tată-su le dădu bani şi-n desagi de-ale gurii, încălecară armăsarii şi duşi au fost. Au mers ei, au mers pînă ce au ajuns într-o ţară mare pustie. S-au aşezat şele-n şele, au pus mîinile la ochi şi s-au învîrtit de trei ori şi în ce loc s-au oprit într-acolo drept au pornit fiecare voinic. Merse fiecare înainte. Acolo în ţara asta, toate erau împietrite, moarte, şi fără grai. Copacii, florile, oamenii, vitele, şerpii, urşii, leii, tigrii, păsările şi izvoarele toate erau oprite de o zînă rea pe loc şi făcute stei de piatră. Se mirară ei, dar fiecare se grăbea înainte să dea de Pasărea Zambilă.

Fratele cel mic, mai isteţ din fire, merse şi mai mult şi ajunse la un copac mare. De copac era legată o zînă cu coadele ei lungi, ca de mătase şi plîngea. Pe de lături o păzeau trei iepuri urecheaţi şi fricoşi. Al patrulea iepure îi da apă şi hrană. Fata adăstă pînă ce adormiră iepurii şi-i povesti ce este în împărăţia asta.

— Tu eşti trimis de Dumnezeu, ca să scapi omenirea asta de la rău. O babă răutăcioasă, cu un dinte-n gură şi un corn în frunte umblă în ţara asta cu măghii. A făcut farmece şi a împietrit tot ce-a fost frumos şi a avut viaţă. Să nu te îndepărtezi că te împietreşte şi pe tine. Dar să aştepţi pe-aproape, că de mila mea vine aici Pasărea Zambilă şi-i vine rîndul ca să cînte. Atunci va învia pădurea, oamenii, fiarele, cîmpia şi roadele pămîntului.

Adăstă el trei zile şi aude pe-o aripă de nor un cîntec frumos care s-apropia de pămînt. Era Pasărea Zambilă. Cum începu ea să cînte, el îi zîmbi şi zise:

— Cîntă-ţi zînă, cîntecul,
Că mi-i drag ca sufletul!

Pasărea Zambilă cîntă peste tot şi tot ce era împietrit învie ca prin minune. Oamenii prefăcuţi în pietre se sculară şi porniră la lucru, fiarele începură să se mănînce între ele de foame, iarba înverzi, florile căpătară boboc şi miros. Dar un vultur cu cioc de fier n-o lăsă în pace, se aruncă asupra păsării s-o piardă ca să nu mai cînte. Cum o prinse, iar se împietri toată omenirea. Zîna care era păzită de cei trei iepuri îi spuse să mai aştepte, că peste trei ani iar va veni să cînte o dată, şi va învia lumea din morţi şi iar o va fura vulturul cel negru din cer. Ce era să facă ? Trebuia să aştepte trei ani pînă la Sînzîieni. Iată că vine Pasărea Zambilă, iar, cîntînd cu un glas frumos de înger picat din cer şi toţi morţii ies din pămînt, toate pietrele se prefac în oameni, codrii capătă frunze, păsările prind aripi, cîntă şi zboară, izvoarele se dezleagă şi curg, iar Pasărea Zambilă cintă. Vine vulturul din cer, scoborînd ca o săgeată că uitase de ziua asta, gata s-o prindă iar pe Pasărea Zambilă. Băiatul trage cu arcul drept la casa sufletului şi vulturul cade şi se face loman.
Ea, Pasărea Zambilă, dezleagă zîna legată cu codiţele de copac, omoară iepurii care o păzeau să nu fugă şi cu amîndouă se duce să se întîlnească cu fraţii săi, la locul de unde se despărţiseră.
Călătoresc ei vreme lungă să le-ajungă pînă ce se întîlnesc cu cei doi fraţi. Ăştia cînd l-au văzut pe cel mic că este mai curajos, că aduce o zînă şi Pasărea Zambilă, îi pun gînd rău şi într-o noapte îl omoară. Ei spun la Pasărea Zambilă şi Zînei că pe amîndouă le vor omorî dacă vor spune împăratului că ei l-au ucis pe fratele cel mic şi că ei sînt cei mai viteji din împărăţie, care le-au scos din ghearele zmeilor şi le-au adus la curtea împărătească. Pasărea Zambilă se întristă, zîna la fel, şi amîndouă rămaseră tăcute şi triste gîndindu-se ce răutate poate să fie între oameni ! Ajunşi la împărat se lăudară cu isprava lor şi povestiră născocind fel de fel de minciuni. Împăratul se bucură văzînd Pasărea Zambilă, dar se întristă auzind că fiul cel mic a fost aruncat de niscaiva tîlhari într-o fîntînă fără fund şi acolo s-a prăpădit. Veni timpul să slobozească biserica cu nouă turle, înaltă pînă la cer şi poleită cu aur. Suiră Pasărea Zambilă pe mănăstire să cînte mai întîi, ca să nu se dărîme biserica. Cînd colo, pasărea plînge şi tace. Cei doi fraţi încep cearta, care să se însoare cu zîna cea frumoasă. Amîndoi o voiau şi nici unul nu se lăsa în voia celuilalt. Pînă la urmă ajunseră la ceartă şi bătaie. Mai înainte de nuntă se bătură şi mijlocaşul îl omorî pe fratele cel mare.

Fratele cel mic a fost aruncat aproape mort de către fraţii săi intr-o fîntînă adîncă. Apa nefiind adîncă el s-a trezit de răceală şi a strigat ajutor. Un cîine ciobănesc a auzit şi nu s-a lăsat pînă ce nu i-a dus pe păstori pînă acolo să vadă ce este. Cîinele a luat-o înainte iar ei după cîine. Cînd l-au auzit în fundul fîntînii văitîndu-se, i-au lăsat în jos o frînghie şi l-au tras afară la lumină. Atunci băiatul i-a luat cu turma de oi la casa împăratului, ca să povestească şi ei cele întîmplate. La palat nu se trăgea nici o nădejde că prinţul cel mic o să mai calce pragul casei. Prinţul cel mijlociu se puse cu zorul să se însoare cu zîna cea frumoasă. Au fost poftiţi împăraţi, regi şi prinţi din toate împărăţiile aşa cum este adetul la nunţi. Zîna însă plîngea şi nu voia să se facă nici o nuntă. Ea deşi ştia că prinţul cel mic fusese omorît chiar de acest frate mijlocaş, se temea să spuie adevărul şi tăcea. Pasărea Zambilă văzuse toate dar se temea şi ea de răzbunare. Împăratul în zadar o suia pe mănăstire să cînte, că în loc să cînte, plîngea şi poporul cum o vedea plîngînd, plîngea şi el, făcîndu-şi socoteala că este vreun semn dat de Dumnezeu. Era chiar în ziua nunţii cînd trebuiau cei doi tineri prinţul cel mijlocaş şi zîna să se cunune la o altă mănăstire. Tocmai atunci sosi la nuntă şi prinţul cel mic îmbrăcat în sarică, opinci şi haine ciobăneşti. El merse drept la împărat şi-i povesti cum l-au lovit fraţii şi l-au aruncat în fîntînă să moară. Apoi în loc de nuntă ceru mai întîi să se adune toată lumea din împărăţie şi să se facă judecata fratelui său ucigaş. Lumea adunată credea că se va face judecata pe sprînceană. În piaţa cea mare a cetăţii, împăratul era judecătorul. El aduse zîna şi Pasărea Zambilă, apoi în ţoale împărăteşti sosi şi prinţul cel mic şi voinic. Prinţul întreabă pe zînă, ca să audă toată lumea, chiar şi frate-su şi cu împăratul.

— Cine te-a scos din mîinile celor patru iepuraşi care te robiseră şi erau zmei prefăcuţi în iepuri?
— Tu singur, singurel cu sabia.
— Cine m-a lovit cu cuţitele şi m-a aruncat în puţ?
— Fratele tău, care vrea să mă ia de soţie, iar cel mare te-a aruncat în puţ, de aceea nici nu i-a ajutat Dumnezeu.
— Mărite împărate, întrebaţi pe Pasărea Zambilă, cine a omorît vulturul cu ciocul de fier şi a scăpat-o din robie?

Împăratul a întrebat-o şi pasărea a răspuns că el este voinicul cel viteaz care a scăpat-o, dîndu-i libertate şi viaţă.

— Dar cine a mai vrut să mă omoare ?
— Fratele cel mijlociu te-a înjunghiat cu cuţitul şi cel mare te-a aruncat în puţ. Atunci împăratul a întrebat cu glas tare poporul adunat să-i spună, ce pedeapsă i se cuvine unui fiu atît de ticălos pe care nu-l mai socoteşte vrednic să-i fie fecior şi moştenitor. Lumea adunată a cerut să-l omoare şi a sărit mînioasă pe el. Atunci împăratul a poruncit să-l ia pe ginerele ticălos să-l lege de patru cai sălbatici şi în faţa mulţimii să-l spintece-n bucăţi. Iar bucăţile din trupul lui să fie duse în pădure şi aruncate fiarelor. Aşa şi făcură.

După asta, prinţul cel mic rugă Pasărea Zambilă să zboare pe biserica de aur şi să cînte. Pasărea Zambilă şi începu să cînte cu un glas frumos şi duios, de picau frunzele pe jos.

Se sfinţi biserica şi se cunună zîna cu fiul cel cuminte şi viteaz de se bucură întregul popor şi bogat şi sărac, pentru dreptatea ce s-a izbîndit.
Făcu nuntă împărătească,
La coconi să pomenească;
Şi jucară toţi prin tindă
Cu picioarele prin grindă;
Şi jucară toţi pe loc
Cu povestea din Timoc!

Cristea Sandu Timoc

 Donăm:

-          Cărţi pentru bibliotecă.

-          Haine second-hand pentru copii, femei, bărbaţi inclusiv încălţăminte ( 9 saci).

-          Două calculatoare folosite.

-          5 suluri de hârtie tipografică învechită (aprox. 2500 kg, hârtia de lăţimea 1 m). Rolele se pot dona la diferite organizaţii care le pot folosi la tipărituri de ziare sau alte publicaţii.

-          „România Liberă” – colecţie ziar din perioada comunistă.

-          Revista „Magazinul Istoric”-colecţie  din perioada comunistă.

-          Mobilier din stejar masiv nefolosit, în valoare de aprox. 3000 lei: colţar-canapea, 6 scaune mari tapiţate cu pluş, masă 2/1 m, bibliotecă două corpuri (corpul de jos cu 4 uşi şi 4 sertare, corp suprapus cu uşi de sticlă şi rafturi).

Cererile se vor adresa Astrei Române din Timişoara România, care se vor rezolva de către un comitet, astfel că nimeni nu va putea să profite personal în locul fraţilor români din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc aflaţi în nevoie şi fără sprijin din partea Ţării Mume, ceea ce este o ruşine pentru un neam maturizat şi demn.

NU SUNTEM UN POPOR FĂRĂ INIMĂ, NEMATURIZAT ŞI FĂRĂ DEMNITATE!!!

Fiecare limbă are alfabetul ei, astfel limba rusa, sârba, bulgară, ucraineană, fiind limbi slave au alfabet cirilic. Popoarele cum sunt: Polonezii, Cehii, Slovacii, Croaţii si alţii, au alfabet latin pentru că acesta are caracter universal şi este raspândit în toata lumea. În felul acesta limba sârbă sau bulgară fără alfabetul latin ar rămâne o limbă limitată doar la cultura slavonă şi n-ar avea deschiderile necesare pentru a-şi înfrumuseţa şi îmbunătăţii cultura pe care o oferă alfabetul şi limba latină. Noi ca Românii aşa numiţi Vlahi din Peninsula Balcanică avem nevoie de un alfabet latin, haina potrivită pentru civilizaţia şi cultura noastră ca popor de origine romană sau latină.

Limba română are 27 de semne sau litere(slove).

Iată alfabetul limbii române:

ALFABETUL                                    

Română     sârbă  – Exemple

A, a         A, a  – Ana, alb, avion

B, b         B, b – Barbu, bani, bucuros

C, c         K, k – Cristina , cocoş, cal, codru

D, d        D, d – Dana, Decebal, Daci, deal, dor

E, e        E, e – Eva, Elveţia, Everest, elev, elefant

F, f         F, f  – Florin, farmec, floare

G, g        G, g – Galaţi, glas, gaină

H, h        H, h – Horea, hoţ, hoinar, hârtie

I, i           I, i   -  Ion, inima,inel, iaurt

J, j          Z, z  – Jana, joc, jena, jos

K, k         K, k – Kenya, kilogram, karate

L, l          L, l  – Laura, lalea, lene, leu

M,m        M, m- Maria, Marcel, masa, măreţ

N, n         N, n  – Nicola, Nicoleta, nas, număr, nebun

O, o         O, o  – Oana, oală, oaie, oameni

P, p         P, p  – Petru, Păcală, picior, palmă

R, r         R, r   – Radu, râu, raţă

S, s         S, s  – Sandu, soare, senin, sarmale

Ş, ş         S, s  – Şibenic,, şal, şarpe

T, t         T, t  – Tănase, tren, tată, Turc

Ţ, ţ         C, c – Ţara Românească, ţap, ţine

U, u         U, u- Ungaria, urs, urmă

V, v         V, v – Viorica, vulpe, văduv

X, x                   – Xenia, xenofob, xerox

Z, z          Z, z – Zaharia, zodie, ziua, zahăr

Alte semne româneşti:

Ă, ă  -  casă, masă, mireasă, grasă

Â, â  -  mâncare, câine, râs, român, sârb

Î, î    -  învăţător, înţelept, îngheţata

Ţ. ţ   -  ţară, ţăran, ţânţar, ţeava

Q, q  -  status-quo

W, w-  Walter, Washington

Y, y  -  Yugoslavia, York

Grupări de litere:

Ge, ge  -  Gelu, ger, geam

Gi, gi  -   Gina, ginere, girofar

Ghe, ghe- Gheorghe, ghem, ghete

Ghi, ghi – ghindă, ghiveci, ghiocei

Ce, ce  -  Cezar, ceas, cetate

Ci, ci   -  cina, cineva, cireşe

Che, che- cheltuială, cheie, chef

Chi, chi – China, chinez, chin, chipiu

Aceasta rubrică va fi permanenta, apărând în fiecare număr, pentru a putea oferi tuturor alfabetul limbii române, să învăţăm singuri limba noastră sfântă

03.10.2011                                                    CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

Puteţi citi revista noastră săptămânală on-line pe adresa :

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

Dumnezeu să vă dea sănătate!

După vizita oficială din capitala Serbiei şi discursul extrem de tranşant al preşedintelui, cotidianul nostru a relatat imediat  întâlnirile oficiale cu preşedintele Serbiei, primul ministru şi preşedintele Parlamentului sârb s-au încheiat. Prima zi a vizitei s-a încheiat cu o întâlnire la Clubul Parlamentarilor din Belgrad, cu liderii comunităţii româneşti din Valea Timocului şi Vojvodina. Preşedintele şi soţia sa, Maria Băsescu, au vizitat, în aceeaşi locaţie, şi expoziţia de pictură şi sculptură a artistului plastic Radu Nuţă. Într-un discurs simplu, dar mobilizator şi emoţionant, preşedintele a făcut apel la unitatea românilor din Serbia şi la o reconciliere istorică între numeroasele asociaţii care îi reprezintă atât pe vlahi, cât şi pe români. De asemenea, preşedintele a explicat faptul că prietenia tradiţională dintre România şi Serbia va rămâne un punct de reper şi în relaţiile viitoare dintre cele două state, înclusiv în problema sprijinului acordat Serbiei pentru aderarea la UE. Preşedintele a explicat faptul că nu va folosi şantajul în cazul acceptării aderărării Serbiei, dar nici nu va tolera abuzurile şi orice alte forme de nerespectare a drepturilor minorităţii româneşti din Serbia. Totuşi, şeful statului le-a explicat mi­noritarilor români din Serbia, că, aşa cum în ţara mamă, România, sunt respectate drepturile celor 18 minorităţi recunoscute, tot aşa şi Serbia va înţelege că trebuie să manifeste o deschidere mai mare către problemele de identitate ale minoritarilor români sau vlahi din Valea Timocului, o zonă în care trăiesc nu mai puţin de 300.000 de români.

Primit ca un împărat

Primirea pe care românii i-au făcut-o preşedintelui în Negotin a fost una impresionantă. Pe un banner imens din sala cinematografului în care a avut loc întâlnirea scria: „Bine aţi venit în Valea Timocului, domnule Preşedinte!” Totuşi, orice descriere pe care am încerca-o, nu poate fi mai curată, mai limpede şi mai caldă decât aceea făcută de puţinele organe de presă în limba română din Valea Timocului. „Timoc Press”, agenţia condusă de un mare român, Duşan Pîrvulovici, a relatat vizita mai mult decât emoţionant: „Nigotin-Timoc, Serbia, joi, 03 noiembrie 2011 – Preşedintele Traian Băsescu s-a întâlnit miercuri la Nigotin cu reprezentanţi ai comunităţii româneşti din Serbia, fiind primit cu ovaţii şi aplauze de peste 400 de vlahi/români, încrezători că şeful statului român, pe care l-au numit „împărat”, îi va ajuta în lupta lor pentru conservarea tradiţiilor, limbii şi culturii române. Preşedintele Băsescu s-a întâlnit cu reprezentanţi ai organizaţiilor politice şi nonguvermentale din Timoc şi din Voivodina. Convorbirea a fost una foarte deschisă, în timpul căreia s-a discutat despre represiunile asupra persoanelor care conduc organizaţiile române/vlahe, despre crearea falsă a unor procese la tribunal şi la poliţie, care durează deja de câţiva ani, despre amestecul statului şi al partidelor aflate la guvernare în alegerile pentru consiliile naţionale. S-a discutat despre necesitatea şcolilor şi a mediilor in limba română şi despre atitudinea statului român. Pe lângă preşedinte, au fost prezenţi şi secretarul de stat din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (DRP), Eugen Tomac, preşedintele Comisiei pentru românii de pretutindeni din Senat, Viorel Badea, ambasadorul nou-numit al României la Belgrd, E.S. dl. Daniel Banu şi ceilalţi reprezentanţi ai minorităţii naţionale române. Reprezentanţi ai minorităţii naţionale române au fost următorii: Draghişa Costandinovici – Societatea Românilor (Vlahilor) – „Traian”; Duşan Pîrvulovici – Comitetul pentru Drepturile Omului Nigotin; Dimitrie Crăciunovici – Mişcarea Democrată a Românilor din Serbia; Predrag Balaşevici – preşedinte Partia Democrată a Rumânilor din Serbia (PDRS); Zavişa Jurj – Ariadnae Filum; Dragan Demici – vicepreşedinte PDRS, Iniţiativa Culturală Rumânească; Slavoliub Gaţovici – doctor în Istoria Românilor; Stevan Mihailov – Românii Independenţi din Serbia. Înaintea întâlnirii cu reprezentanţii comunităţii româneşti, şeful statului s-a întâlnit cu oficialităţile locale din Nigotin, în frunte cu primarul oraşului, Vlaico Gorgevici. La această întrevedere presa nu a avut acces, iar măsurile de securitate au fost extrem de riguroase. Oamenii care s-au adunat în faţa primăriei aveau păreri diferite despre vizita preşedintelui român. Dacă unii se declarau bucuroşi că pentru prima dată sunt, vizitaţi de un şef de stat, alţii spuneau că lucrul acesta nu va schimba situaţia, aşa cum nici eventuala intrare în UE nu le-ar aduce vreo schimbare în viaţa cotidiană. Şeful statului a fost primit într-un cinematograf din Nigotin, fiind întâmpinat cu aplauze şi ovaţii de vlahii/românii, care au avut şi un afiş pe care au scris <<Bine aţi venit, domnule preşedinte, în Timoc!>>. La in­trarea în sală a preşedintelui şi a soţiei sale, Maria, minoritarii români le-au pregătit un scurt moment artistic din partea formaţiei muzicale Misteria Carpatica. La final, Băsescu i-a rugat pe artişti să mai cânte o melodie. <<Domnule Băsescu, vă iubim!>>, a strigat unul dintre participanţi. <<Vreau să vă spun că vizita dvs. astăzi, aici, în Timoc, este un eveniment istoric. Este foarte importantă pentru noi, pentru că, după sute de ani, când odată domnitorii Ţării Româneşti veneau şi construiau biserici în Timoc, pentru românii de aici, nu s-a mai făcut nicio vizită a vreunui şef de stat al ţării-mamă, Ro­mânia. Ne aflăm în zona Timocului, unde, oficial şi real, există 154 de sate sută la sută româneşti, 48 de localităţi mixte şi în jur, dacă adunăm pe toţi locuitorii satelor şi localităţilor mixte, 300, până la 350.000 de români, cu voia lui Dumnezeu, vorbitori de limba noastră>>, a spus preotul Boian Alecsandrovici. De altfel, preşedintele Băsescu a primit şi nişte cadouri, printre care o statuetă repre­zentând un împărat roman (Galerius din Romuliana) din partea dr. Predrag Balaşevici, şi un album, dar şi o căciulă tradiţională din partea lui Zavişa Jurj. <<Un împărat pentru un împărat>>, a spus dr. Balaşevici cel care i-a oferit preşedintelui statuia. Un reprezentant al studenţilor timoceni i-a adresat preşedintelui rugămintea să accepte o întrevedere cu aceştia. Unii dintre reprezentanţii comunităţii româneşti din Serbia i-au spus preşedintelui să nu creadă tot ce i se spune de la Belgrad, pentru că realitatea este alta. <<Voi, românii, nu trebuie să ne lăsaţi, că suntem şi noi fraţii dvs.>>, a spus un bătrân, care şi-a exprimat dorinţa ca măcar nepoţii lui să poată studia în limba română. Mesajul preşedintelui a transmis  încrederea că situaţia lor se va rezolva şi că discuţiile, pe care le-a avut zilele acestea cu omologul sârb, Boris Tadici, au arătat o deschidere către acest lucru. Băsescu a arătat disponibilitatea statului român de a-i susţine pe etnicii români din Serbia, atât în dorinţa lor de a avea şcoli în limba română, cât şi de a beneficia de slujbe religioase în limba maternă. Înainte de a vizita Mălainiţa, preşedintele României s-a întâlnit în clădirea Protopopiatului Ortodox Român al Daciei Ripensis cu Preasfinţitul Părinte Dr. Daniil, Episcop al Daciei Felix, Preacucernicul Părinte pr. iconom stavrofor Boian Alexandrovici, vicar administrativ al Timocului şi protopop al Daciei Ripensis, şi cu alţi preoţi. Vizita de stat a preşedintelui în Serbia s-a încheiat cu o vizită la Biserica din Mălainiţa, unde un grup de copii au oferit un mic moment artistic, iar oamenii care l-au întâmpinat pe Traian Băsescu au vrut să dea mâna şi să se fotografieze cu el. Un alt localnic a spus că se bucură de vizita preşedintelui Băsescu, pe care-l consideră <<un om bun>>. Preşedintele Băsescu le-a promis timocenilor că o să mai vină să-i viziteze şi că o să stea o noapte, pentru a discuta şi a mânca alături de ei”.

Romeo CRÎŞMARU

Sigur, Popovic, diplomat cu experienta si conform colegilor sai de la Belgrad, cu stranse legaturi cu serviciile secrete sarbe, a scanat scena politica romaneasca si a gasit punctul ei slab in problema romanilor din Timoc. Acesta era Wiliam Branza. De ce? Simplu. Pentru ca Branza nu stie Istorie, nu prea stie nici sa vorbeasca din motive ce tin probabil de prea multa literatura parcursa, n-a fost in Timoc si in plus este usor influentabil atunci cand este bagat in seama.

In intalnire, sarbul a dat-o cu mult dialog care trebuie sa existe intre Romania si Serbia, formulari securistice de evitare a adevarului, cu periat Branza pentru activitatea sa fructuoasa in slujba romanilor…

Adica i-a spus lui Branza ce voia sa auda, iar Branza in sclipitoarea sa inteligenta a inghitit ca gugustiucul toate povestile propagandei sarbesti si le-a mai pus si in comunicat.

Auziti si va cruciti: “Diplomatul sârb a transmis asigurări că publicaţiile pe care comunitatea românilor din Serbia şi le doreşte pot apărea fără nici o oprelişte, în conformitate cu legile sârbe şi cu normele europene. De asemenea, acesta a precizat că prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în Serbia este binevenită, activitatea acesteia urmând a se desfăşura aşa cum vor conveni conducerile celor două biserici (Biserica Ortodoxă română respectiv, cea sârbă).”

Minciuna debitata de securistul sef sarb aflat in post la Bucuresti si reluata de Branza, legata de faptul ca “prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în Serbia este binevenită”, face sa se rasuceasca in mormant toti romaniii din Timoc carora Biserica Sarba le-a schimonosit numele romanesti si toti mortii care nu au inteles o iota din baiguielile in sarba ale preotilor sarbi, care dupa ce au daramat manastirile romanesti au napadit satele romanesti si au condus pe ultimul drum pe amaratii de romani cu slujba straina la cap.

Face ca toti romanii/vlahii care incearca sa construiasca o biserica romaneasca prin satele lor, iar autoritatile sarbe in complicitate cu Biserica Ortodoxa Sarba le pune piedici, sa stranga din dinti si sa doreasca ca Popovic si Branza sa le apara in fata, undeva pe cararile muntilor si dealurilor satelor lor. Domnu Branza va asteapta niste rumani la Sipicova, acolo unde sarbii au vrut sa le darame clopotnita, sa va povesteasca ceva!

Sigur, ca sa intelegi aceste lucruri trebuie sa citesti cate ceva si sa mergi si la fata locului, sa vorbesti cu oamenii, dar inteleptul Branza nu are nevoie de asa ceva. El se apuca sa raspandeasca cu nonsalanta propaganda mincinoasa sarba, uitand ca este intr-o functie in care, din nefericire, este adevarat, reprezinta Parlamentul Romaniei.

Branza nu numai ca isi bate joc de toata suferinta Biseriicii Ortodoxe Romane din Timoc si de cei care o slujesc dar arunca in derizoriu si incalcarile flagrante ale drepturilor civile ale romanilor /vlahilor din Timoc, adica anchete, amenintari, fraudarea alegerilor, hartuirea liderilor si a familiilor acestora.

Pe toate acestea, acest Trahanache (dl. deputat, vezi I. L. Caragiale, scriitor nu altceva!) al politicii romanesti le trateaza ca ” zvon” si ne face si pe noi, redactia Romanian Global News, un fel de mincinosi atunci cand tratam incalcarile drepturilor omului din  Serbia.

Iata ce scrie in comunicat Branza: “Cei doi oficiali au convenit ca în perioada imediat următoare să aibă loc la Belgrad,  o întâlnire de lucru între membrii Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării şi parlamentarii sârbi. O delegaţie mixtă se va deplasa în zonele în care au apărut zvonuri potrivit cărora drepturile românilor sunt încălcate, în vederea identificării  soluţiilor necesare clarificării situaţiei.”

Adica zecile de articole de presa, de comunicate, de interviuri ale liderilor romani din Timoc si ale altor politicieni din Romania sunt “zvonuri”!

Vizita sa in ograda ambasadorului sarb nu i-a ajuns lui Branza, sau stimulat puternic de Popovic, nu stim cum, si-a zis ca trebuie continuata campania de denigrare a romanilor/vlahilor din Timoc .

Asa ca atunci cand Traian Basescu era in Serbia, unde dincolo de acordarea unui alt cec in alb politicienilor de la Belgrad, recunoastea totusi gravele probleme cu care se confrunta romanii/vlahii din Timoc, la TVRI, Trahanache il contrazicea pe seful statului, debitand iarasi tot felul de prostii spuse de ambasadorul sarb si  spunand ca romanii din Timoc nu au probleme, ca va vedea el daca ce spune Parintele Boian este adevarat, mai mult chiar, aproband amenintatile autoritatilor sarbe  cu daramarea bisericilor romanesti sub pretextul lipsei de autorizatie.

Faptul ca Branza isi baga coada paroasa in problemele sacre ale luptei pe care Parintele Boian o duce pentru credinta crestina si identitatea romaneasca in Timoc, il descalifica definitiv pe acest personaj aproape sinistru care s-a cocotat, nu stim cum, intr-o functie pe care in loc sa o onoreze o descalifica.

Contactati de Romanian Global News atat parintele Boian cat si ceilalti lideri ai romanilor timoceni l-au sfatuit pe Branza sa stea acasa si sa nu calce prin Timoc. Asta ca sa nu aiba surprize care l-ar putea marca pentru todeauna…

Dealtfel in zilele urmatoare comunitatea romanilor/vlahilor din Timoc si Biserica Ortodoxa Romana din zona vor reactiona oficial la declaratiile iresponsabile ale lui Wiliam Branza.

Romanian Global News va prezinta fragmente cu interventia lui Branza la TVRI, precum si cuvantul Parintelui Boian Alexandrovic tinut in prezenta Presedintelui Romanie la Negotin in Timoc.

Romania-Romanian Global News