SFÂNTUL APOSTOL ANDREI


Primele mărturii despre DACI le avem de la poetul român Ovidiu (43 d.Cr) el a participat la botezul lui Iisus, în vremurile de mult apuse când a răsărit pe pământul strămoşesc o spiţă din gândul şi fapta lui Iisus Christos. Unul dintre ei a fost apostolul Simon Petru, cel dintâi dintre învăţătorii Domnului.
Cum îl descoperim pe Sfântul Andrei în cartea sfântă?

„ şi Iisus trecând pe lângă Marea Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând o mreajă în mare, căci erau pescari.”
Iisus le-a zis
„ Veniţi după mine şi eu vă voi face să deveniţi pescari de oameni„. Îndată lăsându-şi mrejele, ei au mers după el Marcu (1.16-18) .


Iisus Christos

Tatăl lui Andrei era Iona din Betsaida, l-a învăţat să scrie şi să citească, legea şi scrierile profeţilor. Apoi Andrei s- apropiat de Sfântul Ioan Botezătorul în pustia Iordanului, devenind unul dintre ucenicii acestuia, aşa că a participat la botezul lui Iisus Cristos .
Se spune că de Ziua Cincizecimii, Duhul cel Sfânt s-a coborât asupra apostolilor lui Iisus, dându-le un suflu puternic, o tărie care i-a îmbărbătat să plece-n lume, pentru a cuvânta celor buni şi răi, învăţăturile lui Iisus Cristos.
Sfântul Andrei şi-a ales un teritoriu mare începând cu Asia, ţărmurile Mării Negre ale Dunării şi Peninsula Balcanică.
Primele lui cuvântări le spune locuitorilor din Asia Mică. El izbuteşte să întemeieze o seamă de comunităţi creştine în oraşele Efes, Corint, Niceea şi Sevasta din Siria.
Se ştie că în anul 50 în Bizanţ, azi Constantinopole (Istambul) centru provinciei Tracia, ia parte la primul sinod sau adunare apostolică. De aici trece la Sinope, Abhazi, Cherson şi se întoarce pe malurile Mării Negre de miază-zi, unde dă de strămoşii noştri, de triburile traco-dacice şi scitice.
Ajunge la Nipru şi pe Nistru până spre izvoare, de aici coboară pe Marea Neagră şi Delta Dunării. Se opreşte în cetăţile din Dinogeţia, azi Dobrogea unde localnicii ascultă cuvântul creştin şi se creştinizează.
Se află printre strămoşii daci sau geţi de la Tomis (azi Constanţa) şi la Histria Calatis (Mangalia). Ajunge în mijlocul Dinogeţiei spre basarabi, Murtflatarul de azi, unde s-au şi construit primele biserici, dovadă fiind ruinele vechi descoperite.
După unele legende şi-ar fi construit o mică locuinţă într-o peşteră în Dobrogea. După ce a coborât spre miază-zi pe tărâmul Marii Negre, un pictor i-a zugrăvit chipul pentru prima oară, a fost prima icoană a unui apostol al domnului Iisus Christos. Era prezentat în mână cu un toiag ca un pelerin pornit în lume, având pe frunte o cruce.
Se crede că a predicat la Dunărea de Jos şi în Dacia regelui Decebal, poate la Drobeta (Turnu Severin).
Coborând dincolo de Dunăre în Balcani, romanii află că i-a convertit pe daci la creştinism şi devin un inamic al imperiului roman.
Este cu putinţă ca Sfântul Andrei să fi călătorit şi pe Valea Dunării, să fi păstorit în zona Porţile de Fier şi a Timocului. Altfel nu se explică naşterea primelor episcopii creştine din sec al IV-lea în acest ţinut. Una este la Aqvae (posibil Prahova, Coroglaş, Geanova din Serbia) şi la Arceri (Ratiaria) din Bulgaria de azi; în apropierea Niş-ului apare una din primele episcopii creştine care se numea Remesiana.
Ceea ce ni se pare semnificativ este faptul că atâta timp cât Sfântul Andrei a predicat printre vlahii, urmaşii lor s-a creştinat, dar nu în colectiv, ca la slavi, ci în grupe sau individual.
Lui nu i s-a întâmplat nimic printre păstorii daci vlahi din Dacia Aureliană (Sud de Dunăre) şi Dacia Traiană de la Nord de Dunăre (unde e azi România). Însă când a trecut de Macedonia şi a păşit printre greci, aceştia s-au supărat şi l-au spânzurat.
Poate că şi românii să fi influenţat executarea şi supunerea la chinuri a primului apostol al lui Iisus Christos, care şi-a ales ţinuturile locuite de strămoşii noştri traco-daci sau vlahi, să-i convertească la credinţa creştină.
Aşa se întâmplă că vom găsi la Ratiaria Arceri din Bulgaria şi la Bononia (Dii) pietre funerare şi alte înscripţii, datând încă din anul XXX, dată când Iisus Christos a fost răstignit.
Iată cum intră strămoşii noştri în istorie mai întâi ca păstori, apoi creştini şi sub denumirea de vlahi.
Vom vorbi aici despre primul sfânt cu numele de vlah, Sfântul mucenic Vlahu (Vlasie), care fu condamnat la moarte în Siria oraşul Sevasta la anul 316 d. Cr. din ordinul împăratului Licinius şi el născut în ţinuturile noastre la Sirmium (Smreska Mitrovica de azi).
Izbuteşte să o convertească la credinţa creştină pe Maximilia, sora lui Egheat, mare dregător aflat în slujba imperiului roman, care-i devine un înverşunat duşman. Însă Sfântul Andrei scapă, pentru că şi cei ce trebuiau să-l persecute trecuseră la credinţa creştină între timp.
Egheat află de nesupunerea oştirii sale şi supărat dă ordin să-l aresteze pe Sfântul Andrei din nou. Este supus la grele torturi şi răstignit cu capul în jos la Patras pe o cruce în formă de X în Grecia.

Sfântul Andrei cu Crucea în formă de X, cea pe care a fost rătignit

Când l-au chinuit şi răstignit l-au întrebat marii dregători aflaţi atunci în Grecia :
- „Unde e stăpânul tău să te apere? Îl aşteptăm!…” Atunci Sfântul Andrei a răspuns:
- Eu sunt cel dintâi chemat de el. I-am văzut minunile. I-am ascultat poruncile. L-am văzut răstignit, mort, dar a înviat şi s-a înălţat în slava de unde venise şi unde şi eu voi merge.”

Iisus Cristos

Sfântul Andrei s-a stins în ziua a treizecea din luna a doua din calendarul roman.
Maximilian, care ajunsese împărat la Roma şi Strataclis episcopul de Patras, auzind de martirul Sfântului Andrei, i-a luat trupul şi l-a depus într-o biserică, la adăpost de duşmanii credinţei creştine.
El a murit în anul 87 când avea 70 de ani. Moaştele Sfântului Andrei s-au păstrat iar în sec al VI-lea erau depuse în biserica Sinţilor Apostoli din Constantinopole, de către fiul împăratului Constantin cel Mare, tot cu numele de Constantin.

Dovezile vremii spun că Sfântul Apostol Andrei a fost crucificat la Patras de greci cu capul în jos la 87 d.Cr.

Conform Bibliei cei doi fraţi, Petru şi Andrei, erau originari din Betsaida, localitate situată pe malul Lacului Genezaret. Aveau o casă în Capernaum (Mc 1,29) şi erau de profesie pescari.
Evanghelia lui Ioan spune că Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al lui Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus din Nazaret. Conform Evangheliei lui Ioan, Andrei l-ar fi dus pe fratele său Petru la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia (Ioan 1,35-42). De aici provine caracterizarea lui Andrei ca “cel dintâi chemat”. În enumerările apostolilor (Mt 10,2, Mc 3,18, Lc 6,14, F. Ap. 1,13) Andrei este menţionat mereu între primii patru. Cu toate acestea, nu se numără printre cei trei pe care Isus i-a tratat în anumite situaţii ca cei mai apropiaţi ai săi (Petru, Iacob şi Ioan).
Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezatorul, când, la o vreme dupa botezul lui Iisus, auzindu-l pe Ioan Botezătorul spunând despre Iisus: „Iată mielul lui Dumnezeu !“ (Ioan 1,36) i-a urmat lui Iisus, devenind astfel primul apostol. După învierea lui Iisus şi coborârea Spiritului Sfânt (la Rusalii), Apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc in jurul anilor 49-50 d.C. la Ierusalim, Apostolii s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. Legenda spune că Apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). Mai intâi, Andrei l-a însoţit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors in Grecia, consolidând comunităţile creştine înfiinţate de Apostolul Pavel şi de alti Apostoli, ajungând pâna in Peloponez în Grecia.

Pe la anul 350 împaratul Constantinos (fiul lui Constantin cel Mare) le duce la Constantinopol si le aşează în Biserica Apostolilor. Acestea se pastrează întregi pâna în jurul anului 850, când împaratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedeaza rugăminţilor locuitorilor din Patras şi le inapoiaza capul. Aprox. în anul 1208, în timpul Cruciadei a 4-a, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.
La 90 de ani de la Marea Unire şi 200 de ani de la naşterea mitropolitului Andrei Şaguna, moaştele Sfantului Apostol Andrei au sosit – în premiera pentru Transilvania – la Braşov în data de 17 septembrie 2008.
Moaştele Sf. Andrei au stat o noapte la Predeal, după care au ajuns la Braşov, unde au fost primite cu onoruri militare. Câteva mii de persoane au participat la procesiune, cele trei racle cu relicve sfinte fiind purtate pe la toate bisericile din oraş. Credincioşii s-au grăbit să se închine la moaştele sfântului, căruia i-au cerut ajutorul. Moaştele au fost depuse la Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Braşov. Pentru eveniment a fost pregătită o colivă uriaşă, de cinci tone.Mii de oameni au ieşit pe străzile oraşului, să celebreze Ziua Naţionala, dar şi pentru a se închina la moaştele Sfântului Apostol Andrei. Un sobor de 50 de preoţi, în frunte cu Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscopul Tomisului, au oficiat o slujbă în aer liber, în faţa a mii de pelerini. Ceremonia a fost urmată apoi de festivitatea de Ziua Unirii, încheiată spectaculos, cu un foc de artificii în culorile drapelului Romaniei. Sub privirile pelerinilor, moaştele Sfantului Andrei au fost purtate pe strazile Braşovului, iar apoi au fost expuse într-o piaţă a oraşului.

Peştera Sf. Andrei, mânăstire aflată în Dobrogea lângă localitatea Ion Corvin

MAICA TEREZA

Agnese Gonxhe Bojaxhiu (Gonco însemnând “boboc de trandafir” în albaneză) s-a născut la 26 august 1910, la Üsküb , Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia ). Deşi sa născut la 26 august, ea a considerat 27 august, ziua când a fost botezată, a fi ei “ziua adevărată”. Ea a fost cea mai mică dintre copiii unei familii din Shkodër (Skadar), Albania. Tatăl ei, care a fost implicat în politica albaneză, a murit în 1919, când ea avea opt ani. După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca pe o romano-catolică. Potrivit unei biografii de Joan Graff Clucas, Agnes de timpuriu a fost fascinată de poveşti din viaţa misionarilor şi a serviciul lor, şi la varsta de 12 ani a fost convinsă că ea ar trebui să se angajeze la o viaţă religioasă. A plecat de acasă la vârsta de 18 ani să se alăture Surorilor de Loreto ca misionară. Agnes iniţial a mers la Abatia Loreto în Rathfarnham, Irlanda să înveţe engleza, limba Surorilor de Loreto utilizată pentru a preda copiilor la şcoală în India. Ea a sosit în India în 1929, şi a început o ucenicie în Darjeeling , în apropierea munţilor Himalaya. A făcut primele ei juraminte religioase ca şi calugariţă la 24 mai 1931. La acea vreme a ales numele de Tereza, după Thérèse de Lisieux , Sfântul patron al misionarilor. Ea a făcut o promisiune solemnă la 14 mai 1937, în timp ce servea ca profesoară la şcoala Calcutta. Deşi Teresa s-a bucurat de predarea la şcoală, deşi a fost din ce în ce mai deranjată de sărăcia din jurul ei în Calcuta.
Teresa a primit permisiunea Vaticanului din 07 octombrie 1950 pentru a începe adunarea eparhială, care ar deveni Misionarele Carităţii. Misiunea sa a fost să acorde îngrijiri, în propriile ei cuvinte, “celor flămânzi, goi, fără adăpost, schilozi, orbi, leproşi, toţi acei oameni care se simt nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi pentru întreaga societate, oameni care au devenit o povară pentru societate şi sunt respinşi de toată lumea.”Aceasta a început ca un ordin de maici cu 13 membre în Calcuta ; astăzi are mai mult de 4.000 de călugăriţe care rulează orfelinate, spitale SIDA şi centrele de caritate în întreaga lume, şi grijă pentru refugiaţi,, orb cu handicap, în vârstă, alcoolici, cei săraci şi fără adăpost, iar victimele de inundaţii, epidemii, foamete.
Analizând faptele şi realizările ei, Ioan Paul al II- a întrebat: “Cum a reuşit Maica Tereza să aibă tăria şi perseverenţă pentru a se regăsi complet la locul de serviciu al altora ?
Ea se află în rugăciune şi în contemplarea liniştită a lui Isus Hristos. În privat Maica Tereza a avut îndoieli şi lupte împotriva credinţele religioase ei care a durat aproape cincizeci ani până la sfârşitul vieţii sale.

Maica Tereza cu Premiul Nobel

După cum deja s-a menţionat, Maica Tereza s-a născut în Skopje, într-un cartier dens locuit de aromâni (vlahi), motiv pentru care şi strada se numea «străduţa vlahă». Pe locul casei ei de naştere în zilele de azi este construită clădirea Băncii Industriale.
Tatăl ei, Nikola a fost asistent de farmacie, iar mama ei, Drone, gospodină, care a vândut pânză de casă. A avut o soră Agnesa şi un frate Lazăr.
Cei de credinţă catolică, precum gonca erau numiţi de bulgari “latini” şi nu rar” albanezi clementini”, deoarece catolicismul în Macedonia provine de la albanezi.
Gonca a absolvit liceiul din Skopje, unde frecventa şi corul catolic “Inima lui Iisus”.
Pe timpul, când viitoarea Maica Tereza trăia în Macedonia, familia sa s-ar fi declarat, ca fiind “Vlahă” sau mixtă bulgaro-aromână. Rudele ei de azi descoperite în Skopje-reprezentanţii familiilor Markovi şi Iosifovvski, precizează şi un moment mai îndepărtat din biografia sa. Astfel aflăm, că bunica ei petra, mama lui Drone, a fost din neamul Serafimovski. Prenumele fratelui acestei bunici Saras, vorbeşte despre o origine aromână.
Două reprezentante ale neamurilor menţionate Nina Malkova şi Toni Iosifovska susţineau că Maica Tereza este macedoneancă, adică provine de la o grupă macedoneană a poporului bulgar. Această afirmaţie este exagerată. Ar fi fost mai precis să fie spus, că Gonca însăşi, Maica Tereza îşi trage originea dintr-o familie mixtă armâno-bulgară, a cărei descendenţi sunt bulgari, şi datorită acestui fapt, în zilele contemporane se prezintă cu denumirea obligatorie pentru Republica Macedonia, artificial schimbată din partea Kominternului şi de la Tito. Sora ei Agneasa a emigrat în Albania, unde o lungă perioadă a fost purtătoare de cuvânt a stariţei de radio Tirana de limbă sârbo-croată, iar fratele ei Lazăr a plecat în Croaţia catolică.
Aceasta este urma armână în viaţa uneia dintre cele mai celere femei.

NOTELE NOASTRE:
Putem trage concluzia că popoarele din aria Balcanică de sorginte latină au fost atrase de creştinism mai mult, şi încă de la începuturi, faţă de greci şi cei din zonele romane.
Pe Sf. Andrei l-au răstignit grecii, pe o cruce în formă de X, Sf. Petru a fost răstignit cu capul în jos de către romani, astfel încât putem afirma cu oarecare certitudine, că religia creştină a prins rădăcini prima dată la vlahi sau români. Poate Sf. Vlahu să fie strămoşul nostru principal, care este martirizat în aceeaşi zi cu cei 40 de mucenici (316).
Ceea ce corespunde şi realităţii de azi pentru că nu se vede o tendinţă de purtare creştinească la biserica ortodoxă iar pe unde este, cu excepţia României şi poate şi în alte zone mici, înfloreşte creştinismul mai puţin. Ba românii/vlahii din Balcani sunt persecutaţi şi azi în sec. XXI ceea ce e aproape de necrezut pentru popoarele civilizate. Deci creştinismul în loc să se dezvolte, dă înapoi, numai pentru că trântorii de preoţi sârbi să aibe nişte lefuri prin satele româneşti.
Ceea ce e greu de intuit de către români constă în aceea că nu înţeleg de ce li se interzice să se roage în limba lor maternă de slavi, albanezi şi greci; la ce le foloseşte prigoana? De fapt este o săgeată înfiptă în inima creştinilor care nu au acceptat comunismul, aşa cum l-au acceptat sârbii, bulgarii şi alţii.
Sârbii au meritul că ne-au păcălit când au venit din Asia să-i primim lângă noi în casa noastră că ei sunt un popor paşnic şi nu mai vor să fie slugile avarilor; i-am primit, i-am omenit, şi-au făcut sate, oraşe, pe urmă stat la Nord de Muntenegru între râurile Tara, Piva şi Lim. Au trăit în Evul Mediu împrteună cu românii/vlahii; după aparenţă se pare că s-au înţeles. Într-un hrisov sârbesc avem un document în care se spune aşa cam aşa:

Vlahu să nu jure strâmb împotriva sârbului şi nici sârbu împotriva vlahului.»

Cioban vlah (olah pe ungureşte)
Mai există un hrisov de la Stevan Prvovencianin în care se spune:
«Sârbul să nu se căsătorească cu vlahă».
Astfel ca românca intrată în familie sârbească să nu-l românizeze, adică să-l facă vlah; asta se întâmpla prin secolul XIII. După trecerea timpului, sârbii au uitat de unde au venit, deşi în conştiinţa lor ştiu că sunt veniţi din Asia, ştiu că sunt venetici, veniţi peste noi, «românovlahii». S-au făcut stăpâni datorită nepăsării noastre şi a lipsei de cărturari şi oameni de seamă. Ei susţin că sunt locuitori de baştină şi că sunt în locurile acestea de mult/ în timp ce noi i-am primit pe sârbi în casa şi pământul nostru, ca popor creştin şi cu suflet creştin, fără să-i întrebăm că sunt ruşi sau mongoli, ci i-am acceptat aşa cum sunt. Sârbii, după ce şi-au dat seama că noi, românovlahii suntem ignoranţi şi nu ne cunoaştem istoria, s-au apucat ei şi au scris despre noi aproape întotdeauna cu ură, agresivitate şi intoleranţă. Ei au devenit proprietari în locul nostru. Ne-au luat pământurile, apele, munţii şi s-au pus să le slavizeze profitând de naivitatea şi lipsa noastră de conducători. Însă conducătorii pe care i-am avut prin secolul XIII-XIV au fost otrăviţi sau omorâţi de sârbi, luându-le locul principilor sau cnejilor vlahi. Dacă n-ar fi fost turcii, interesaţi să colecteze doar birurile şi ar fi fost sârbii, noi azi n-am mai existat. Însă turcii, nu purtau în instinctul lor ura aceasta veninoasă îndreptată împotriva românilor sau vlahilor, cum e cazul cu sârbii.
După ce sârbii ne-au sârbizat numele, ne-au interzis să botezăm copii cu nume româneşti, circulaţia cărţii româneşti prin satele noastre; ne-au interzis să ne rugăm lui Dumnezeu în bisericile zidite şi ctitorite de românii din satele noastre, ori de principii sau cnejii din Margina sau din Valahia şi nu s-au mulţumit numai cu atât. Au interzis existenţa şcolilor pe pământul nostru strămoşesc, unde ei sunt nişte colonişti ajunşi ocupanţi ai unui teritoriu unde nu au nici un drept justificat. Va veni vremea în curând să vedem cine a fost stăpânul sau proprietarul acestor teritorii înainte de venirea sârbilor în Timoc la 1690-1725. Atunci se va judeca de către oamenii imparţiali şi neutri cine este cu adevărat proprietar şi cine este falsul proprietar. Oricum, românii, în condiţiile de astăzi, îngenunchiaţi şi aflaţi sub jugul sârbesc nu vor rămâne robi sau vor obţine de la U.E. statutul de provincie autonomă sau teritoriile acestea numite în Evul Mediu Podunavia, peste care au stăpânit cel puţin vreo 5 domnitori români, astfel vor fi anexaţi la ţara lor mumă; la anul 1500 era Radu cel Mare care a zidit 10 mănăstiri în Timoc, în ţinutul Zaicearului unde are şi azi un mic palat
Noi am crezut că trebuie să ne mulţumim cu recunoaşterea identităţii fără să se amestece în chestiunile noastre interne sârbii, pentru că ei nu sunt de-ai noştri. De aceea n-am cerut drepturi decât cele mai importante şi democratice, îngăduite chiar de Constituţia sârbească, deci am ocolit ideea anexării teritoriului din motive sentimentale ca să rămânem vecini cu sârbii aşa cum am intrat sub administraţia lor la anul 1833.
La români este zicala: «Ce face omul cu mâna lui nici dracu nu desface.»
Acum când sârbii au scos sabia şi vor să-i cucerească şi să-i stăpânească pe fraţii noştri din Timoc folosind minciunile că ei sunt proprietari, fără să aibe vreun titlu, şi că este indiscutabil faptul că nu ne vor, dar nici pe alţii nu-i lasă să ne vrea, înseamnă că liderii noştri trebuiau să ceară mult ca să primească puţin. Aşa au procedat albanezii de la Kosovo şi ungurii din Voivodina, precum şi alţii. Nu există vreun remediu sau vreun leac pentru a calma naţiunea sârbă de la facerea de rele, aşa se explică şi destrămarea Iugoslaviei, şi destrămarea actuală a Serbiei pentru că ei nu ne tolerează şi ne vor pierzania. Ei nu-i tolerează nici pe sârbi, şi asta s-a văzut la Srebrica în 1995, când au fost asasinaţi cca. 8 000 de sârbi islamizaţi, tot pentru că nu i-au putut suporta pe sârbii puşi pe rele şi gâlceavă.
Acum, în 6 iunie 2010, peste o săptămână au loc alegerile pentru Consiliile minorităţilor din Serbia. Scopul nu este ca să aibă minorităţile vreun folos, ci ca să oblige minorităţile să-şi semneze condamnarea la moarte, pentru că ei continuă să falsifice numărul nostru şi al celorlalţi minoritari, ba chiar să ne boteze cu un nume, pe care românii l-au folosit în Evul Mediu. Se pare că, după cum au observat unii lideri ai românilor timoceni, sârbii nu mai sunt mulţumiţi că au impus prin forţă şi intimidare denumirea de Vlah în loc de cea de român. Nu e de înţeles ce are statul cu nişte ONG-uri să le hotărască modul lor de organizare şi de administrare. Unde se mai întâmplă aşa ceva, în Europa sau pe glob? Desigur că au nevoie de număr cât mai mare de sârbi, şi de aceea, acum că nici denumirea de vlahi nu este suficientă, caută şi vor căuta să încetăţenească sintagma de «sârbovlaşi», ceea ar desena structura etnopsihologică a populaţiei noastre. Deci aceşti sârbovlaşi n-au fost români, deci nici vlahi, ci sârbi.
Politica aceasta de a-i speria pe români că îi rebotează cu un alt nume dacă insistă să ceară drepturi, a fost politizată şi în timpul Mareşalului Tito, când din populaţia de 500 000 locuitori de limbă română nu avuseseră curajul să se declare români. Pe atunci, nu circula sintagma de vlah şi din statistici apăreau sub denumirea de rumunii, dintre Morava-Timoc, care se reduseseră la cifrele unui sat amărât de cca. 1 500 de suflete. Atâţia avuseseră curajul să se declare români. Prigoana înseamnă că are rădăcini adânci, deoarece sub Tito nu s-a impus sintagma de vlah, ci a început să se impună. Se poate şi astăzi cerceta, întrebându-i pe românii mai bătrâni, dacă pe vremea tinereţii lor, circula printre români denumirea de vlahi. Personal, care am colindat aproape prin toate satele din Timoc, n-am întâlnit, un singur vlah, dar auzisem că sârbii ne poreclesc vlahi şi acest lucru nu ne plăcea; de aceea copii de şcoală sau mai mici, fără să ştie părinţii, purtau războaie cu sârbii la Pietrele Mari de pe Timoc din satul Zlocutea, pentru că ne porecleau: «vla, vla, vla»! Noi ne dădeam seama că e o poreclă ce ni se atribuia şi că încă de pe atuncea, noi românii o respingeam, purtând războaie peste Timoc cu pietrele cu răicenii sârbi.
Pe atunci, noi copii aveam mai mult curaj decât au nepoţii noştri de azi. Aşa că nu ne aşteptăm de la aceste aşa-zise alegeri, să aibe vreun rezultat folositor societăţii ci folositor statului totalitar sârb. De aceea ne referim la spusele lui Iisus la intrarea Lui în Ierusalim:
«Dacă ei vor tăcea pietrle vor striga»
chemare la care s-a referit recent TimocPress de la Negotin.
Liderii noştri de astăzi şi de mâine să nu uite că nu pot fi nişte complici împotriva limbii şi credinţei noastre creştine româneşti, ascultând de nişte politruci de la Belgrad care ne vor pierzania.
Noi suntem trecători pe această lume, însă nici un popor nu s-a pomenit să-şi renege originea, să se reboteze şi să-şi urască credinţa şi identitatea, aşa cum vor sârbii şi biserica ortodoxă slavă. Evreii au fost în robie 420 de ani şi nu şi-au schimbat numele şi originea, au răbdat şi au învins. Chiar şi sârbii n-au trecut la islamism, decât o mică parte, dar n-au acceptat să li se schimbe numele. În prezent sârbii consideră naţia noastră un neam fără voce, fără limbă, fără identitate, fără conducători, oamenii nimănui, care pot fi manevraţi după bunul plac. N-o să le spunem noi să le fie ruşine, dar aşteptăm să spună ei, pentru că aceasta se consideră de către români o provocare şi un protest din partea noastră, ce nu va rămâne fără răspuns. În loc să ne înfrăţim, să ne ajutăm unii pe alţii, ne urâm şi ne înrobim frate pe frate, creştin pe creştin. Cui îi foloseşte această josnicie şi nemernicie?
Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

28.05.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II, ap. 14, Timişoara, România.
astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul http://www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:
Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001
Cod fiscal: 3981842 Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Un răspuns

  1. as fi vrut activitati

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: