Adevărul despre românii din Timoc Tihomir Georgevici Partea II

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

Adevărul despre românii din Timoc

Tihomir Georgevici

Partea II

«Constituţia lui Şerban  I din 1549, a schimbat pe ţăranii cultivatori de pe pământurile boerilor, în şerbi, „care au fost legaţi de pământul pe care îl lucrau”. De atunci cultivatorii încep să fie vânduţi odată cu moşiile şi numele lor este trecut în actul de vânzare.

Starea ţăranilor români pe moşiile boerilor semeţi şi necruţători era deci grozavă. Pe pământul bogat al României unde natura – risipitoare – punea la îndemâna omului cea mai largă răsplată pentru sforţările sale, ţăranii nu făceau alta decât să muncească; tot câştigul fiind furat de boeri la care „toată ştiinţa economică nu are decât un singur scop – jaful”.

Şi astfel, pe când la curţile boerilor domnea belşugul şi aceştia duceau o viaţă de plăceri, ţăranii, se sbăteau într-o sărăcie, a cărei simplă povestire nu poate decât să ne înduioşeze. „Bordeele ţăranilor nu erau decât nişte viziuni întunecoase, gropi săpate în pământ, acoperite cu nuele, peste care se aşeza ţărâna abea depăşind nivelul pământului. Pe această ţărână de acoperiş creştea repede iarba, încât din depărtare părea a fi o uşoară ondulaţie a câmpiei, dacă nu s’ar fi zărit eşind, din când în când, câţiva nori de fum care arătau că acolo se afla lucuinţa. Înăuntru nu aveau nimic: nici lucruri, nici unelte, doar câteva scânduri goale care ţineau loc de pat, câteva scăunele şi oalele în care se fierbea mămăliga.

Un scriitor dela începutul sec. al XIX-lea, vorbind despre locuinţa ţăranului român spune că este: „o adevărată peşteră de troglodiţi”. Şi un alt scriitor dela finele sec. XIX-lea zice: ”Coliba negrului din Africa este mai bine construită pentru nevoile vieţii” decât locuinţa ţăranului român.

Singura hrană pe care ţăranul român o împarte cu familia sa este o fiertură făcută din mălai cu apă. Această mâncare simplă şi primitivă se cheamă: mămăligă; are o parte bună numai într’atât că se poate prepara repede şi uşor. Ţăranul când se află pe câmp, lucrând cu familia sa, oriunde s’ar găsi, aprinde focul şi pe 3 beţe încrucişate în picioare, îşi atârnă căldarea cu apă. Aşteaptă până ce apa clocoteşte, pune puţină sare, şi toarnă mălaiul care se încheagă numai decât. Odată răcit el se îngroaşe. Atunci fiecare îşi taie cu o sfoară câte o felie.

Toate celelalte sunt aidoma cu locuinţa şi hrana. Zdruncinaţi sufleteşte, nenorociţii ţărani români nu-şi puteau ajuta singuri şi nici nu erau în stare să se împotrivească cu oarecare îndârjire la grozavele nelegiuiri ale boerilor lor. Şi boerii se foloseau de acest lucru cât puteau mai mult. Ei deschid crâşme şi încurajează beţia. În adevăr, boerul proprietar, având prin lege monopolul băuturilor spirtoase de pe domeniul lui, printr’un comerţ ruşinos, stoarce ţăranului până şi ultimul gologan, care ar fi putut scăpa lăcomiei lui. Din nenorocire, ţăranul, ca toţi desnădăjduiţii soartei, spre a uita, este îndemnat să-şi petreacă toate zilele de sărbătoare în aceste triste bordee care sunt crâşmele. Iată dar cum: proprietar îi fură munca; crâşmar îl desbracă. Această din urmă hoţie este o crimă îndoită: ea îndeamnă pe ţăran la un nărav care-l scoboară: ea îmbogăţeşte pe boer de pe urma acestui nărav.

„Dacă ciocoiul (nume dat de ţăran boerilor care însemnează câine dormind) ar fi putut să pună mâna pe soare – ar fi pus-o şi ar fi vândut ţăranului pe bani lumina şi căldura lui Dumnezeu”. Dacă ciocoiul ar fi putut stăpâni apele mării, ar fi făcut din ele lucruri de câştig şi cu chipul acesta ar fi robit pe ţărani prin întuneric, prin frig, prin sete; după cum l-a robit prin mijlocul foamei, răpindu-i pământul!”

Aşa au fost caracterizate purtările boerilor de către un ţăran român, care a fost chemat, la 1848, în faţa unui divan alcătuit din 18 boeri şi 18 ţărani, însărcinat cu alcătuirea unui proect de lege pentru clasele muncitoare din România. Pe de altă parte, un scriitor român din aceeaşi epocă scrie: „Nici războaiele din Evul Mediu, nici năvălirile anuale ale Tătarilor, nici distrugerile pământului n’au dus la decăderea ţării; rana vie, cangrena care-i rodea inima, în timp de război ca şi în timp de pace, era boeria.

Dacă la toate acestea se mai adaogă guvernarea tiranică a Domnilor Români, nelegiuirea clerului, dările foarte ridicate, nedreptăţile judecătorilor care se lăsau mituiţi, precum şi alte nelegiuiri dintre cele mai triste, vom avea înfăţişarea de fapt a stării ţăranilor români.

Toate aşa zisele reforme aduse chipurile pentru îmbunătăţirea stării ţăranului român şi toate aşa zisele legi erau fără însemnătate sau de cele mai multe ori, făcute spre a-i înrăutăţi starea. „Legea, pentru boieri era literă moartă. Ea nu avea preţe decât atunci când când se puteau sluji de ea pentru noi prigoane”. Ca urmare a legii din 5 August 1746, făcută ca să îmbunătăţească starea ţăranului, aceştia şi-au părăsit vetrele cu miile şi au bejenit prin păduri, căutându-şi scăparea în haiducie şi cerând dela silnicie ceeace fusese luat prin silnicie. După decretul din 1775, care şi el urma, chipurile, să le îmbunătăţească starea, 10 000 de ţărani s’au făcut haiduci şi cu armele în mână s’au ridicat împotriva nedreptăţii la care erau supuşi.

Această stare desnădăjduită a ţăranilor din România a fost pricina pentru care şi-au părăsit căminurile şi-au fugit în toate părţile: în Transilvania, în Banat, în Serbia, în Bulgaria. Nu pot arăta aici toate aceste emigrări, de aceea voiu ca de pildă numai câteva. Ele vor fi îndestulătoare pentru a arăta felul cum au decurs cele mai vechi ca şi cele ce le-au urmat. În urma legii din 5 August 1746, o masă de ţărani români au fugit din Muntenia şi din Moldova. Un recensământ făcut după această aşa zisă reformă ne arată curat care era stare de lucruri. În loc de 147 000 birnici în Muntenia şi de 112 000 în Moldova, nu mai rămân în prima ţară decât 70 000 şi 50 000 în a doua.

Depopularea Munteniei se făcea cu atâta repeziciune şi pe o scară atât de întinsă, încât în Poarta, de la 1768, ceru lui Grigore Ghica sub ameninţări, să pună capăt asupririlor. Speriat, Prinţul Ghica n’a isbutit să convingă pe o parte a ţăranilor fugiţi să vină înapoi decât făcându-le mari făgăduieli, dar şi asta pentru puţină vreme. În urma Regulamentului Organic din 1831, mii de ţărani români în neputinţă de a se supune măsurilor împovărâtoare ale Regulamentului şi-au căutat un adăpost dincolo de graniţele ţării lor. „Ţăranii moldoveni trec în Bucovina, în Basarabia şi în Dobrogea; din Muntenia fug în Transilvania, în Serbia şi în Bulgaria. În zadar ţărmurile fluviului sunt supravegheate ca în timp de război: fugarii izbutesc să treacă, strecurându-se printre golurile lăsate de armată. Mai ales iarna, atunci când Dunărea îngheaţă este ca un pod totdeauna liber, emigrările se înmulţesc.

Înafară de aceste emigrări în masă, Românii se duceau în Serbia şi în grupuri mai mici, unele chiar de câte o singură familie, sau oameni singuratici. În Actele Arhivelor Naţionale sârbeşti din Belgrad se găsesc mule dovezi despre venirea Românilor în Serbia – în grup şi individual – în timpul domniei prinţului Miloş Obrenovici (1815-1839).

Românii veneau în Serbia într’o stare de mizerie desăvârşită, neavând nimic alt decât sărăcia, blestemând ţara de unde plecaseră şi pe stăpânii lor, căutându-şi un refugiu, nădăjduind să găsească obăduire şi să ducă un trai şi o viaţă liniştită şi sigură.

Prin urmare, iată dece Românii au venit să se aşeze în Serbia. Acuma, pentru aceşti nenorociţi de refugiaţi români, începe, pe pământul sârbesc, o altă viaţă, cu totul deosebită.

Ca pe vremea stăpânirii turceşti, tot aşa şi după neatârnare, în Serbia se găseau mari întinderi de pământ rămase deşarte. Românii venind în Serbia, au pus pe vecie, stăpânire pe ele. După neatârnarea Serbiei, toate aceste pământuri pe care se aşezaseră Românii socotite  ca pământuri fără stăpâni, le-au fost lăsate în deplină stăpânire şi niciodată nimeni nu s’a încumetat să ridice vreun drept asupra lor.

Numai oamenii cari au călătorit prin Serbia de Nord-Est, cunosc aceste nesfârşite întinderi de pământ unde se află câmpiile, livezile, păşunile, pădurile, fermele şi viile coloniştilor români.

Pe timpul domniei turceşti, ei plăteau Turcilor aceeaşi dijmă pe care o plăteau şi Sârbii, dar ea nici pe departe nu ajungea pe aceea pe care o plăteau în România. Socotiţi la fel cu Sârbii sub stăpânirea turcească, ei tot aşa au rămas şi după ce Serbia a scăpat de jugul turcesc. Nici sub Turci, nici în Serbia liberă, ei nu au fost apăsaţi şi nedreptăţiţi, cum fuseseră altă dată în România. Tribunalele turceşti ca şi cele sârbeşti se purtau cu aceeaşi nepărtinire faţă de ei ca şi faţă de Sârbi. Nimeni nu-i îndemna la deprinderi rele, nici la fapte imorale, iar avutul lor era pus la adăpost. În locul „bordeelor întunecoase”, în care îşi petreceau cu familiile lor zilele de desnădejde, ţăranii români după ce s-au aşezat în Serbia au învăţat de la sârbi să-şi clădească case frumoase şi încăpătoare, în satele lor din care multe seamănă a oraşe. În locul mămăligii, care în România era singura lor hrană, aici în Serbia, au avut în fermele lor numeroase cirezi de vite, care le dădeau din belşug lapte şi carne. Din recolta viilor au avut butoaiele pline cu vin şi rachiu. În locul sărăciei în care trăiau în România, după ce erau despuiaţi de boieri, în Serbia, dimportivă, ei vindeau ceeace le prisosea din produsele lor şi se numărau printre cei mai bogaţi locuitori. Este destul să treci prin Serbia de Nord-Est pentru a vedea marile sate româneşti, bogate, înfloritoare şi frumoase ca: Valaconia, Bor, Crivelli, Oştirelli, Ranovaţ, etc. Puse faţă în faţă cu satele de troglodiţi din România, ele ne vor arăta deosebirea care există între cetăţeanul liber şi mulţumit din Serbia şi robul de altă dată din România

Iată dar care este „dureroasa” stare a Românilor care fac parte din Regatul Serbiei, cum o numeşte în apelul său, Comitetul Ligei pentru emanciparea Românilor din Timoc şi din Macedonia.

Dela aşezarea lor în Serbia, Românii, din toate punctele de verdere, au avut o stare asemănătoare cu a Sârbilor. În timpul domniei turceşti ei au îndurat aceleaşi necazuri. După liberarea Serbiei ei s’au bucurat de aceeaşi libertate şi de aceleaşi drepturi.

Românii s’au bucurat de starea pe care am descris’o mai sus încă din primele zile ale eliberării Serbiei. Printre numeroasele, pilde nu voiu arăta decât una singură: sub domnia lui Miloş Obrenovici, pe vremea când Turcii se mai găseau încă în Serbia, s’a întâmplat ca o tânără româncă să fie batjocorită. Prinţul Miloş a luat numai decât, cu toată autoritatea sa, partea fetei şi în plângerea pe care a trimis-o Paşei din Belgrad, el i-a spus: „Noi nu putem răbda ca asemeni batjocoruriri să se facă fiicelor noastre”. Şi din timpul acela, între Români şi Sârbi nu s’a făcut vreo deosebire; nici unul din drepturile lor n’a fost ştirbit. În Serbia legi deosebite pentru ei nu s’au făcut. În faţa legilor, în faţa stăpânirii şi în faţa tuturor tribunalelor ei sunt socotiţi deopotrivă cu sârbii.

Înflorirea şi libertatea de care se bucurau, i-au făcut pe Români să-şi iubească noua lor patrie, pe care întotdeauna au apărat-o şi pentru care şi-au vărsat sângele, mai mult decât pentru cea veche.

În epoca răzmeriţei, pentru neatârnarea Serbiei de sub jugul turcesc, Românii s’au răsculat şi ei şi au luptat cot la cot cu Sârbii. În poezia lor populară – în limba maternă – ei cântă zilele de grozăvie ce le-au petrecut sub stăpânirea turcească, ca şi lupta cavalerească pe care au dus-o, ca şi Sârbii, împotriva Turcilor.

Concetăţeanul lor, Sârbul Vellico Petrovici, cel mai mare erou, din  prima răscoală sârbească (1804-1813), este proslăvit în cântecele naţionale ale Românilor din Serbia, tot aşa ca şi în cele sârbeşti.

Niciodată Românii din Serbia n’au arătat vreo nemulţumire sau vreun gând de împotrivire (iredentism). Între ei şi cei din România nici odată n’a existat vreun fel de legătură. Mai mult: Românii din Serbia s’au arătat nepăsători faţă de stările din România. Având destul pământ pentru agricultură  şi pentru creştera vitelor, ei niciodată, nu s’au dus în România ca să-şi caute acolo de lucru, cum s’a întâmplat, adeseori, cu locuitorii din ţinuturile sărace ale Serbiei. Ei n’au dat României nici un om oarecare mai de vază. Toate legăturile lor, toate interesele lor, toată dragostea lor, tot ce au putut da ei, au dat nouei lor patrii – Serbia.

În avântul lor patriotic, unii patrioţi Români, sunt mulţi ani de atunci, au încercat să facă propagandă românească în Serbia. Această încercare a fost întreprinsă în mai  multe detalii. Întemeiaţi pe neştiinţa Românilor – aşa zişii profeţi cari se iveau noaptea îmbrăcaţi în haine ciudate, spre a izbuti s’au folosit până şi de unele supersiţii – pentru a spune poporului că pământul românesc este „buricul pământului” (muntele Rătan). Poveştile copilăreşti, ameninţările cu nenorociri erau însă zadarnice. Românii din Serbia nu vor să mai audă de altă patrie decât de cea sârbească. Şoviniştii Români care, astăzi, – aici, la Paris – fac propagandă pentru unirea ţinutului de Nord-Est al Serbiei cu România şi care n’au cercetat niciodată pe Românii din Serbia, nici nu-şi dau seamă ce nedreptate fac conaţionalii lor din Serbia. Singurul dintr’înşii care-şi dă bine seama de această nedreptate este D-rul At. Popovici, născut  şi crescut printre Românii din Serbia şi care, dacă ar fi fost prietenul lor adevărat şi interpretul credincios al simţămintelor lor, n’ar fi făcut ceeace face: dimpotrivă. Cea mai bună dovadă că el cunoaşte gândul Românilor din Serbia este că atât pentru „Comitet” cât şi pentru „Liga de desrobire a Românilor din Timoc şi Macedonia”, n-a găsit, spre a-l semna nici un membru care să fie Român din Serbia, afară de dânsul, ca şi pentru „Memoriul Românilor din Serbia”, pe care l-a înaintat la Conferinţa pentru Pace.

NOTE CRITICE

Sârbii, bulgarii, greciii şi alţii, au dorit să continuie starea de iobăgie, adică de sclavie a omului şi a ţăranului român, dacă au făcut-o domnitorii români, ei vor să continuie tradiţia şi să-i socotească pe români, numiţi de ei vlahi, nişte slugi sau şerbi care trebuie să muncească fără să aibe drept să-şi boteze copii cu nume românesc, fără să aibe drept la şcoală şi biserică în limba română părintească.

Statutul acesta de populaţie înrobită se păstrează şi astăzi, deşi românii sau vlahii sunt a II-a populaţie după sârbi pe acest pământ, nu pe cel din Rusia sau din Africa, merg la război cot la cot cu sârbii, mor împreună pe câmpul de bătaie, dar despre ei presa şi televizorul nu soun decât rău sau nu spun nimic, ca şi când această populaţie n-ar exista. De fapt aceasta este strategia politică a Belgradului, de a tăinui populaţia încă din timpul lui Miloş Obrenovici din 1833 şi tradiţia continuă; prin urmare,  pentru sârbi, românii din Timoc nu există. Deci această populaţie în stare de sechestrare şi îngenunchiere a dispărut şi poate şi ajutaţi de nepriceperea sau lenevia politică de la Bucureşti. Pentru ei nu este o ruşine să ţină secretă o populaţie de aproximativ ½ milion de locuitori, nu-i recunosc personalitatea, autohtonia şi o consideră ca şi moartă, inexistentă, pentru că ştiu că Bucureştiul nu vrea să supere Blegradul şi vrea să rezolve chestiunea pe căi paşnice, dacă se va putea.

Puterea de la Belgrad nu e convinsă de existenţa acestei populaţii şi nici nu-şi face mustrări întrucât de 177 de ani comite o infracţiune universal recunoscută, ca un fel de crimă, inprescriptibilă de genocid şi etnocid. Vor recunoaşte însă crima atunci când vor fi trimişi în judecată şi vor trebui să plătească cu bani şi cu suferinţă toate aceste păcate. Pentru că dacă generaţia de astăzi din România şi poate, de frică şi cea din Serbia, etc. se tem să pună în mişcare acest proces, vor veni generaţii cu o altă demnitate, care-i vor urmări pe sârbi şi alţii, pentru crimele pe care le ţin secrete, chiar dacă se vor ascunde în vizuini nu vor scăpa. Deci se va aplica principiul roman «Nullum crimen sine lege » (Nicio crimă fără lege drept pedeapsă).

Politicienii sârbi sunt supăraţi că românii în sec. al XVI-lea erau trataţi ca nişte robi pe pământul lor, dar ei sunt în aceeaşi stare astăzi şi sârbii nu sunt chemaţi să-i bocească pe români că au suferit, ci să le recunoască identitatea etno-psihologică, să fie cetăţeni trataţi cu drepturi egale cu sârbii şi celelalte minorităţi. Diplomaţii noştri trebuie să observe în relaţiile cu ei, că totdeauna găsesc şiretlicuri prin care evită sau ocolesc subiectul. Dacă vorbeşti cu ei despre drepturile românilor e ca şi când ai vorbi cu o babă surdă. Lucrul acesta poate fi urmărit în întraga noastră istorie.

Tih. Georgevici, ca şi membrii Conferinţei de Pace de la Paris nu erau înduioşaţi şi nu se simţeau jigniţi ca indivizi de tratamentul pe care îl aplicau boierii ţăranilor români din bordeie, nişe adevăraţi «troglodiţi», pentru care ei suferă şi astăzi la Conferinţa de Pace, dar nu spun un cuvânt că aceşti români n-au o şcoală, n-au o biserică, n-au presă, sunt cetăţenii nimănui.

Se înşeală autorul, dacă pune în discuţie regimul juridic al ţăranului român sub boieri, acesta era un regim fără suflet, aşa cum este regimul de sute de ani de la Belgrad. Să nu creadă cineva că românii, când au trecut Dunărea prin Serbia pe la 1831 în urma Regulamentului Organic, deci nu pe pământ românesc, ci pe pământ sârbesc. Dar cum poate să fie sârbesc, dacă Serbia nici nu exista pe hartă; iar primii sârbi care au venit să populeze provincia autonomă română din Timoc numită Margina, au venit în calitate de colonişti, într-un ţinut pe care nici nu-l călcaseră strămoşii lor. Iar cât priveşte comparaţia vieţii românilor, ca troglodiţi în Valahia, nu poate fi mai bună decât cea a românilor din Serbia, pentru că dăm un exemplu: fuga românilor din Ostrovu Mare, dincolo de Dunăre şi interdicţia de a se mai întoarce pe pământul strămoşesc de către sârbi, chiar şi atunci când încă erau sub vasalitate turcească.

De aceea ca să lămurim problema, politicianul sau istoricul care doreşte să se lămurească în mod concret, să treacă Dunărea şi să se oprească la Ciupria, cam la 5 km Sud unde se află satul Batinaţ (Bătaie), dovadă că aşa au fost duşi cam vreo 200 km departe de Dunăre ca să nu se mai întoarcă şi să fie robi la sârbi, nu la boierii români. Ori când refugiaţii români au văzut că sub administraţia sârbească nu este de trăit, au vrut să se întoarcă cu fuga şi n-au putut pentru că sârbii i-au ţinut cu bătaia până s-au învăţat să trăiască în această sclavie.

Ciudăţenia pentru omul şcolit este aceea că, sârbii au impresia că ţinutul dintre Morava, Timoc şi Dunăre este unul sârbesc şi nu unul pur românesc, unde s-a format limba română, unde se mai poate vedea şi azi portul dacilor din Homole, şi prin urmare, ei au venit în calitate de colonişti la 1690-1725, o parte s-au oprit să populeze ţinutul Timocului, provincia autonomă Margina poreclită de sârbi «Kraina» şi altă parte a trecut în Banat şi Voivodina. Prin urmare, ei nu sunt un popor al pământului ci sunt nişte venetici, de fapt şi strămoşii lor sunt venetici veniţi din Rusia; şi de unde tupeul de a ajunge dintr-o dată băştinaşi?! Pentru că scrie în câte o broşură un istoric că ei sunt băştinaşi iar noi suntem venetici şi de aceea n-avem drepturi.

În general, istoricul sârb şi politicienii nu se interesează de partea culturală religioasă a românilor ci de partea socială, adică cine stăpâneşte pământul pe care-l munceşte. Ori, sârbii, ca şi celelalte minorităţi, inclusiv românii aveau acelaşi regim funciar şi anume, 5 ha de pământ pentru fiecare ţăran, drept cosfinţit prin Firman de către sultan. Cu alte cuvinte, faptul că nu se ridica problema funciară, nu este meritul sârbilor, recent veniţi ci este meritul sultanilor turci, care au dat o proprietate de 5 ha tuturor cetăţenilor din imperiu, indiferent că au fost de sorginte turcă, latină sau slavă.

Savanţii sârbi şi politicienii nu trebuie să-şi scrie istoria ca pe un roman după sentimente şi emoţii, ci s-o rescrie după documente scrise. Ori ei, dacă vor să se convingă pot şi acum să meargă în fiecare sat sârbesc şi să verifice dacă dau de vreo cruce într-un cimitir mai veche decât colonizarea lor; sau dacă găsesc de pe vremea stăpânirii de odinioară a cnejilor sârbi o cărămidă scrisă despre existenţa sârbilor pe acest teritoriu. Dacă vor să vadă care este situaţia la anul 1741, turcii fac ultimul recensîmânt în provincia Margina, şi pot să vadă că satele sârbeşti, la data aceea aveau aproximativ 10-20 case, cât aveau sălaşele sau colibele românilor risipite pe toţi munţii din Serbia. Deci aceasta este o dovadă că au venit în Serbia, altfel noi nu cunoaştem un monument, o placă, un nasture, sau altă probă că sârbii au fost pe aceste meleaguri înaintea românilor. Am fi curioşi să aflăm aceste dovezi. Există o singură dovadă în istorie că sârbii, în vremea lui Mircea cel Bătrân (Mare) au participat la lupta de la Rovine în ziua de 17 mai 1395, în confruntarea cu turcii la Coroglaş, unde există o mănăstire zidită în grabă de Mircea. Ei bine, numai aici sârbii sunt amintiţi că ar fi participat la acest război ca aliaţi ai turcilor şi că Mircea, după cronicarul Ştefan Filosoful, l-ar fi omorât pe Kralevici Marko, regele lor din Macedonia, pentru că a venit cu sârbii să lupte împreună cu turcii împotriva creştinilor, şi asta a fost un fel de răsplată pentru trădarea creştinismului, poate şi pentru motivul că, după unele documente  germane şi ale vremii, Mircea era în grad de rudenie cu Kralevici Marco care avea mama româncă, după unii, Stanca.

Grav este că vecinii noştri îşi epuizează energiile pentru a ne învăţa istoria noastră, dar nu-şi cunosc istoria lor şi în loc să se ocupe de rezolvarea problemelor fierbinţi, nu le pasă de soarta românilor, ca şi în proverbul «casa arde iar baba se piaptănă».

Iată care este baiul sârbilor, de care n-au loc şi-i doare de suferinţele românilor, ajunşi slugi pe pământuri neboiereşti şi nu sub stăpânire şi robie sârbească.

Nimeni dintre români n-a constestat că românii timoceni porecliţi şi vlahi ar fi tulburaţi de către sârbi, adică guvernele sârbeşti în ceea ce priveşte posesia şi proprietatea asupra casei şi pământului pe care-l muncesc. Pe noi ne interesează partea intelectuală care este la pământ şi pe care sârbii o ocolesc în toate ocaziile. Una e să aibe necaz în propria casă, în propriul pământ pe care-l lucrează sau alte bunuri şi alta este să nu aibe drept la şcoală şi biserică oficial în limba maternă, adică română, iar după porecla sârbească, vlahă. Deci, vârfurile arcului politic de la Belgrad, la valorile intelectuale să se gândească şi nu la valorile materiale pe care nu le contestăm.

Din lipsa de probe concrete care ar veni în sprijinul românilor din Serbia, autorul Tih. Georgevici găseşte doar unul interesant, şi anume un viol pe care-l rezolvă capul statului, ori pe românii din Timoc nu-i interesează să rezolve Preşedintele sau Primul Ministru divorţurile sau violurile din familiile românilor. Sunt chestiuni pe care le rezolvă justiţia şi nimeni nu s-a plâns de aşa ceva, este un caz cu totul izolat, care nu afectează comunitatea românească.

Faptul că în folclorul românilor timoceni apare şi balada «Hiduk Velco» despre eroul originar din Lenovaţ, bulgar după unii, nu înseamnă că rezolvă problema de fond, adică intoleranţa faţă de români. Bulgarii nu îl socotesc pe Haiduk Velco ca pe un erou sârb, ci ca pe un erou bulgar, e vorba de balada lor. Deci existenţa  trecătoare a câte unui brav răsculat împotriva turcilor nu schimbă originea românilor şi renunţarea la drepturile lor şcolare, culturale şi religioase, etc… E păcat să ne pierdem vremea cu asemenea fleacuri care ne miră că au fost prezentate unei Conferinţe de Pace, cu somităţi politice de prima mână din Europa, care habar n-aveau de istorie şi de consilieri documentaţi. Însă aceştia, în acele vremuri, hotărau frontierele după povestirile unor  politicieni fanantici iresponsabili pentru declaraţiile lor.

Autorul sârb n-are idee câte piedici se puneau ţăranilor români să treacă frontiera în România ca să muncească la boieri, unde câştigau aproximativ 5 gableni pe sezon. Autorul n-are de unde să ştie ce au păţit ţăranii timoceni sub guvernarea lui Paşici; Guvernul României şi diplomaţii români de la Belgrad au trimis o scrisoare  Primului Ministru şi au cerut să nu mai fie persecutaţi ţăranii români care merg să muncească pe moşiile boiereşti, fiindcă nu prezintă nici un pericol politic. Pe ei îi interesează să câştige un ban, însă Paşici a răspuns că românii timoceni sunt şmecheri, se fac că se duc la lucru la boieri şi toamna se întorc cu aur şi abecedare de la guvernanţii români. Iată că abecedarele erau otrava pentru politicienii sârbi. Deci nu este adevărată  acuzaţia lui Tih. Georgevici. Sârbii nu pot suporta limba română, religia ţăranilor şi cartea românească. Ei îşi dau seama că aceasta este ca un fel de provincie furată prin şiretlicuri împreună cu ruşii de la turci la 1833, când s-a năcut Serbia, cam după ½ de mileniu de robie turcească.

Referinţele la apariţia pe pământul timocean a unor profeţi, care colindau satele româneşti şi prorooceau că muntele Artan este «buricul pământului neamului românesc», este posibil să fi fost, dar ne întrebăm de ce această propagandă se făcea în mod clandestin şi nu la lumina zilei. Ce interes aveau sârbii să-i urmărească pe aceşti profeţi? Orice naţie, ca şi orice individ care se află în legitimă apărare are dreptul să se apare cu mijloace legale la lumina zilei dacă sunt în ţări civilizate sau în mod conspirativ, noaptea sau în secret, dacă trăiesc în ţinuturi sau state nedezvoltate.

Faptul că găseşte o vină românilor pentru că n-au intelectuali, este vina tot a statului sârbesc, iar faptul că unii studenţi, cum este Dr. At. Popovici, zis Furnică, tatăl său- preot la Geanova lângă Nigotin, cu apariţia sa mesianică la Conferinţa de Pace de la Paris nu este un delict şi nu este o cauză care facă rău dezrobirii românilor din Serbia. Poate că dacă românii din Serbia, din Timoc, ar fi avut drepturi, şcoală, biserică, presă, justiţie, etc., în limba română, nu se ajungea la Conferinţa de Pace, însă Dr. At. Popovici a fost poate printre singurii care a avut curajul să se afirme ca un lider neînfricat pe arena politică. Nu ne interesează că a fost el cu un grup restrâns sau cu câţiva colaboratori, ci ne interesează ideea pentru care a luptat şi a cerut anexarea la România a acestei provincii care a mai aparţinut de Ţara Românească în Evul Mediu şi avem vreo 5 hrisoave de la domnitorii români care vorbesc de stăpânirea acestei provincii numite sub Mircea cel Bătrân Podunavia. Nu vă puneţi întrebarea, cum de la anul 1500, Radu cel Mare îşi face un mic palat la Zaicear, pe Timoc şi zideşte în împrejurimi vreo 10 mănăstiri dintre care vreo 3 se mai păstrează. De ce nu l-au alungat sârbii pe Radu cel Mare, pe care ei în numesc «Radul Beg» din această provincie dindată ce ei nici nu exsitau ca stat. Pe noi românii n-o să ne poată duce unii politruci sau unii istorici sârbi fanatici, «cu fofârlica» până la infinit. Acum s-au scris zeci de cărţi despre aceşti români, cele mai multe de străini.

Noi vrem ca să trăim împreună, însă sârbii nu vor, ei se socot că sunt băştinaşi şi contestă existenţa noastră pe acest teritoriu. Ca români avem datoria să ne apărăm şi să ne ocrotim fraţii de sânge şi suflet românesc chiar dacă unora dintre sârbii din Serbia sau din Banatul românesc le place sau nu le place. «Alea jacta est» (Zarurile au fost aruncate).

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

05.02.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Colaborare

Stimaţi colegi şi prieteni, dorim să vă informăm că instituţia noastră se ocupă cu probleme de cultură şi umanitate. Celelalte curente de orice fel nu ne sunt accesibile şi n-avem interes pentru ele. Însă luând în consideraţie activitatea Dvs. în serviciul dezvoltării şi înfloririi limbii noastre materne (române) şi a credinţei creştine, ne îngăduim să vă facem o invitaţie de colaborare în jurul revistei electronice «Dacia Aureliană» pe care de fapt o dedicăm acestei cauze, a progresului şi dezvoltării social culturale, atât la români cât şi la sârbi, bulgari, etc.. Dorinţa noastră este să încercaţi să scrieţi câte un articol despre probleme care interesează pe confraţii noştri din sate şi oraşe. Articolele se pot referi la orice eveniment, de pildă: o nuntă, ce s-a vorbit, ce s-a propus şi ce învăţăminte trageţi; apoi, la un botez, înmormântare, o serbare câmpenească, despre obiceiul de la praznicul Sf. Ilie sau Sf. Nicolae, obiceiuri de Crăciun şi Paşti, despre poezii populare din teritoriu, despre obiciuri vechi, aproape uitate, cum ar putea fi: Crăiţele de Rusalii, Lapot-obicei vechi de acum aproape 200 ani, care se referea la omorîrea bătrânilor neputincioşi şi fără speranţă de îndreptare, ca şi alte obiceiuri pe care le cunosc mai bine Salvoliub Gaţovici, Dragomir Draghici şi alţii. Apoi, o problemă de istorie, mai puţin cunoscută, de pildă ce ştim despre Părintele Gh. Suveiche, despre Dr. Atanasie Popovici, Tih. Georgevici, despre răscoala timocenilor (timocka buna 1903) şi răscoala chinezilor timoceni (Vidin 22 iunie 1560), răscoala timocenilor vidiineni în mai 1876; alte răscoale şi alţi lideri care au ridicat problema şcolii şi bisericii la românii din Timoc-Serbia şi Bulgaria aşa cum este cazul învăţătorului din Bregova Ion Ciolac, conducătorul Revoluţiei timocene de la 1876 împotriva turcilor, spânzurat împreună cu alţii de turci în Blokuk Kapia (Oborul de Vite) din Vidin în prezenţa lui Felix Kanitz-cărturar vienez; sau voevodul Paul din Melniţa care conduce o parte din răsculaţii de pe Mlava la 1909 şi are craniul zidit de turci în celebra piramidă de lângă Niş- «Cele Kula» (Turnul Craniilor). Nu trebuie uitat Părintele nostru Protopop Bojan Alexandrovici care a zidit prima biserică românească într-o ţară intolerantă ca Serbia şi care ocupă un loc de cinste în istoria noastră din Timoc sau Dacia Aureliană. Mai puteţi scrie despre un obicei mai vechi care s-a uitat şi care ar trebui să-l cunoaştem. Apoi, despre problemele noastre politice, culturale, economice, financiare, şcolare, justiţiare, istorice, de literatură, drept, religie şi alte chestiuni care vă frământă şi au legătură cu problemele noastre de limbă şi de cultură. Articolele trebuiesc scrise în limba română, pe înţelesul poporului şi dactilografiate, de aproximativ 4-5 pagini. Puteţi scrie orice vi se pare interesant, chiar dacă criticaţi anumite persoane sau le atrageţi atenţia, deoarece, pentru noi sunt buni şi cei răi şi cei pricepuţi şi buni şi cei nepricepuţi. Toţi suntem fraţi şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Dacă ne vom urî unii pe alţii, societatea noastră va bate pasul pe loc şi viaţa ne va fi tot mai grea. Am făcut aceste nominalizări şi precizări din care să se vadă măcar în treacăt că noi avem cea mai frământată istorie românească despre care nu s-a scris aproape nimic şi pe care nici noi nu o cunoaştem. Datoria noastră creştinească faţă de strămoşi şi faţă de neam este să scriem noi despre părinţii noştri şi să nu vină alţii mai de departe să ne arate că noi venim dintr-un neam cu energie şi pricepere şi că trebuie să ne trezim odată! Articolele vor fi publicate dacă redacţia va aprecia valoarea istorică a notelor trimise. Vă rămânem foarte îndatoraţi, chiar veţi scrie sau nu, fraţi suntem şi buni şi răi şi trebuie să ne învăţăm şi să ne ajutăm unii pe alţii.

Rugăm călduros să adunaţi din comuna dvs. ori din satele cât mai multe e-mail-uri pentru că acesta este rostul revistei, să o citească cât mai mulţi şi să o înţeleagă cât mai mulţi.

Insistăm ca aceia care simţiţi şi sunteţi convinşi că trebuie să ne trezim şi să ne ridicăm şi noi la nivelul celorlalţi , cu mijloacele dvs. modeste să multiplicaţi articolele care apar în revista “DACIA AURELIANĂ” şi să le păstraţi într-o carte legată ca să se rămână pentru copii noştri. Este singurul lucru pe care îl puteţi face fără să deranjaţi pe cineva. Este singurul lucru pentru care Dumnezeu, de acolo, de sus vă vede sinceritatea şi sufletul şi vă dă înzecit multă sănătate şi mult spor în viaţă!

Binecuvântat să fie fiecare după faptele lui! Doamne Ajută!

Dr Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului

Cristea Sandu-Timoc  Preşedinte Executiv de Onoare al Românilor din Timoc

http://www.timocpress.info/?p=2403

http://www.timocpress.info/?p=2405

Revista românilor din Timoc «Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni» Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

ADEVĂRUL ASUPRA ROMÂNILOR DIN SERBIA

De Tihomir Georgevici

(La Verite sur les Roumains de Serbie, Paris 1919)

Introducere

«Sârbii şi Românii în tot cursul istoriei lor au fost nu numai cei mai buni vecini, dar şi prieteni încercaţi. O singură dată, la 1394, poporul sârb a luptat împotriva Românilor, într’o vreme când Domnii Sârbi, în calitatea lor de vasali ai Turciei, au fost nevoiţi să combată pe voevodul – prinţul – român, Ion Mircea. Un istoriograf sârb, contimporan al acestui eveniment, povesteşte cum Domnii Sârbi au consimţit să ia parte la această luptă numai siliţi şi cu inima strânsă; şi cum regele Marco (1371 – 1394), (Cralevici Marco = Crăişorul Marco), faimosul erou din poezia populară sârbă, înainte de bătălie, a spus următoarele cuvinte: „Rog pe Dumnezeu creştinii (România) să iasă învingători din această luptă, chiar dacă eu aş cădea cel dintâi”.

De atunci şi în tot răstimpul lungei şi împovăratei istorii a poporului român, nu numai că o deplină înţelegere n’a încetat de a domni între cele două popoare, dar, mai mult, ele până astăzi au fost însufleţite de o adevărată dragoste. Nici marile întâmplări politice, nici războaiele, nici marile tentaţiuni, nici toate încercările Austro-Ungriei – care urmărea să bage zavistie între ele – n’au putut să zdruncine acestă prietenie.

Astăzi, în analele legăturilor sârbo-româneşti, din nou trebue să se înscrie o dată întunecată. Câţiva Români şovinişti dela Paris nu „siliţi şi cu inima strânsă” ca altădată de Domnii Sârbi, ci cu deplină libertate şi voinţă s’au ridicat pentru a răsturna şi întuneca o tradiţie ideală, pe care, într-un lung şir de secole cele două popoare vecine o păstraseră cu evlavie.

Acest fapt este foarte simptomatic. El se produce astăzi când pentru Sârbi şi Români se ridică cele mai strălucitoare zile din istoria lor şi se arată la orizont, sub cele mai vii culori, hotarele înţelegerii şi a muncii în comun, dacă vor să păstreeze ceeace au câştigat cu preţul sângelui lor şi să-şi asigure calea progresului pentru viitor. El apare tocmai în momentul când se putea crede că, odată cu dispariţia Austro-Ungariei, avea să dispară până şi umbra oricărei putinţe de a se băga zavistie între Sârbi şi Români; rămăşiţa – între ei – din vechea politică austriacă.

Un număr de şovinişti români – să trecem deadreptul la fapte – având în fruntea lor pe un renegat, au început să inunde lumea cu broşuri şi articole în care se cere: sau Românii care locuesc ţinuturile de Nord-Est al Serbiei să rămână Sârbilor, ca o compensaţie pentru Sârbii din Banat ce ar reveni României – sau Serbia „în conformitate cu principiul naţionalităţilor” să cedeze României partea aceea din teritoriile sale care sunt locuite de Români.

Horă în sat la Zlocutea, Alexandrovac 1937

Oamenii politici români clari văzători, adevăraţi patrioţi, ca şi aceia care cunosc întinderea populaţiei româneşti din Serbia şi raportul numeric dintre Români şi Sârbi, din teritoriile sârbeşti, n-au ridicat niciodată această chestiune. Chestiunea Românilor din Serbia era pentru ei inexistentă. Până astăzi numai Austria singură o ridicase, pentru că avea nevoie ca în legăturile dintre Serbia şi România să domnească neînţelegerea. Ea a „pus degetul” pentru ultima oară la 1913 – 1914, arătând ţinuturile Serbiei de Nord-Est, „ca pe un tărâm de expansiune naţională şi legitimă a regatului român”. Dar „România niciodată n’a voit să asculte această voce de sirenă”.[1]

După ce această politică tradiţională a Austriei, a început să fie reînviată la Paris, câţiva intelectuali sârbi s’au grăbit să o şi înăbuşe în interesul Sârbilor cât şi în acela al Românilor. Pe un ton foarte moderat, într’un fel cu totul prietenesc, sprijiniţi pe dovezi, au arătat lipsa se adevăr, de logică şi partea absurdă din pretenţiunile şoviniştilor români şi acelora care au voit să meargă pe urmele politicei austriace de învrăjbire dintre Sârbi şi Români.

Din nenorocire acest lucru nu li s’a părut acestora îndestulător. Ei s’au dedat deci la o muncă şi mai puţin lipsită de scrupule. Peste noile broşuri şi articole publicate prin ziare, au înfiinţat:

„Un Comitet Naţional al Românilor din Timoc” şi o „Ligă pentru desrobirea Românilor din Timoc şi din Macedonia”; ei au redactat un „Memoriu al Românilor din Serbia„ pe care l-au înaintat la Conferinţa pentru Pace şi în care cer ca Serbia de Nord-Est să fie cedată României.

Toate aceste pretenţii, Sârbii nu le-au luat în seamă. Ei ştiu că lumea nu este atât de naivă ca să creadă pe cuvânt o mână de oameni, care pot fi patrioţi foarte sinceri şi convinşi, dar pe care îi orbeşte interesul. Ei mai ştiu că la Conferinţa Păcii se cunosc foarte bine partizanii unor asemenea tendinţe, iar chestiunile asupra cărora urmează să se hotărască sunt bine cunoscute.

Eu însumi, cu privire la aceste agitaţii, aşi fi scris nici un cuvânt, dacă n’aşi fi fost provocat. La 1906, publicasem o dare de seamă a unei călătorii făcute prin ţinuturile din Serbia, locuite de Români, cu datele şi impresiile pe care le putusem culege în grabă. În „Memoriul Românilor din Serbia”, pe care şoviniştii români l-au înaintat la Conferinţa Păcii, ca şi în cele câteva broşuri scrise spre a aduce dovezi pentru pretenţiunile pe care le ridică pe seama drepturilor ce le-ar avea România asupra ţinuturilor din Nord-Estul Serbiei, au săvârşit această nedreptate – cu toate că mi-au făcut onoarea de a invoca autoritatea mea ca fiind aceea a unui autor „bine cunoscut” pentru studiile sale, etnografice, care „a publicat asupra lor (a Românilor din Serbia) o broşură scrisă într-un spirit ştiinţific şi imparţial” – au săvârşit, zic, această nedreptate, de a scoate din cartea mea unele pasagii, de al le potrivi şi de a le comenta într-un chip atât de arbitrar, încât ele, aşa cum sunt înfăţişate, nu dau nici datele adevărate, culese de mine şi nici adevăratele mele impresii. Judecând după scrisa lor, s’ar părea că şi eu, cu privire la problema Românilor din Serbia, apăr teza lor. Iată, deci, motivul pentru care nu pot rămâne nepăsător. Nu am la îndemână lucrarea mea despre care este vorba mai sus, spre a putea purcede la comparaţii şi spre a putea scoate la iveală datele şi impresiile mele cele adevărate, aşa cum sunt descrise acolo. Totuşi cunosc şi îmi amintesc foarte bine acele date şi impresii asupra Românilor din  Serbia. Mai mult: eu m’am dedat unor studii şi unor cercetări asupra lor încă din 1906; am călătorit în ţinuturile sârbeşti locuite de Români; am studiat cu deamănuntul literatura lor aşa încât voi arăta aici, pe scurt cunoştinţele mele asupra Românilor din Serbia şi de astă dată „într-un spirit ştiinţific imparţial”.

Aceste cunoştinţe pe care le-am căpătat prin călătoriile mele, nu numai că nu vor schimba cu nimic datele şi impresiile mele din 1906, ci dimpotrivă ele vor sprijini şi le vor întări şi mai bine.

În chipul acesta, chestiunea Românilor din Serbia va fi şi mai lămurită.

PENTRU CE S-AU AŞEZAT ROMÂNII ÎN SERBIA

Serbia de Nord-Est şi mai cu seamă judeţele: Pojarevaţ, Craina, Timoc şi Morava, cu toate că au o populaţie în mare parte sârbească, sunt deasemenea locuite şi de un însemnat număr de Români. Aceşti Români sunt noi veniţi acolo, imigraţi din România şi din Banat, de unde şi numele de Ţărani (dela ţara sau Ţara Românească) şi de Ungureni, din Ungaria.

Vechii colonişti romani, care se găseau în număr mare, în mai toată Peninsula Balcanică au dispărut cu desăvârşire din Serbia, încă din sec al XV-lea, fără să fi lăsat vreo urmă, aşa că ei nu au nici o legătură cu Românii care locuesc astăzi în Serbia. Singura amintire care a rămas dela vechii colonişti romani, se păstrează până astăzi în denumirile geografice, care, în mijlocul unei populaţiuni curat sârbeşti, par surprinzătoare: Starivlah (Român bătrân), în Serbia de Sud-Vest; Vlaşca ravan (Platoul român) pe Copaonic; Vlaşco pole (câmpia românească) în judeţul Podunavia; Şerbanovaţ, în judeţul Niş. etc.

Este interesat de constatat că aceste vechi denumiri geografice româneşti sunt foarte rare în ţinuturile în care locuesc astăzi Românii din Serbia. Prin urmare, între cei vechi, adică coloniştii romani din Serbia şi Românii de astăzi nu există continuitate: aceştia din urmă fiind veniţi mai târziu.

Teritoriul în care locuesc astăzi românii din Serbia era, înainte de venirea lor, curat sârbesc. El ţinea în întregime de vechiul stat sârbesc. Acolo se găsesc vechile mănăstiri sârbeşti: (Fundaţia lui Lazarevici, 1389 – 1427); Tuman, Bucovo, Vitcviţa, Manastiriţa, Vratna. Însemnate mine sârbeşti se găseau acolo, pe care cântecele naţionale sârbeşti le pomenesc şi astăzi cu mândrie şi a căror amintire este încă vie în numirile geografice: Rudna, Glava, Zlatovo, Zlot, Maidan-Cuceaina, Ceaşca a cărui nume se trage dela minierii germani – Saxonii – care lucrau în aceste mine: Timocul – (pârâul de aur) din cântecele naţionale sârbeşti. Toate cimitirele vechi din epoca dinaintea venirei Românilor sunt în întregime sârbeşti. Toate epitafele sunt sârbeşti şi nu privesc decât pe sârbi.

Românii când au venit spre a se aşeza în Serbia de Nord-Est, au dat peste Sârbi fie localnici, fie veniţi de curând din ţinuturile sârbeşti dela Sud-Vest şi dela Sud. De unde au continuat să vină chiar şi după aşezarea Românilor, până în epoca cea mai apropiată de noi. Cea mai bună dovadă că lucrurile s’au petrecut în felul arătat, o găsim în toponimia care pe tot cuprinsul Serbiei de Nord-Est ca şi în plăşile: Craina, Cliuci, Poreci, Ţârna Reca, Zvijd, Omole, Pec, Stig, Mlava, etc. este toată sârbească. De pildă, pentru munţi avem: Ţârni –Vrăh, Sto, Miroci, Velichi, Crah, Lescovici. Pentru râuri: Porecica-Reca, Crivovirschi-Timoc, Pec. După cum nume sârbeşti avem şi pentru aproape toate numirile de sate, zic „aproape” pentrucă sunt sate locuite de Români cari au nume turceşti: Tabacovaţ, Geanievo, Iacubovaţ, Mustapici, etc.. Nu sunt decât puţine sate care au denumiri româneşti (Valaconie, Clocoşevaţ, şi alte câteva). Dar pentru fiecare din ele se cunoaşte atât epoca întemeerei lor cât şi obârşia numelui: Restovaţ, Bor, Duoca, Racova-bara, Boloetin, Cobişniţa, Ţărnaica, Manastiriţa, Topolniţa, Slatina, Cameniţa, Duboceani, Vârbiţa, Rişta, Glogoviţa, Podvârşca, Graboviţa, etc.. În sfârşit, tradiţiile locale, cu privire la unele sate, ce se păstrează atât la Sârbi cât şi la Români, dovedesc deasemenea că Românii au venit şi s-au aşezat în ţinuturi curat sârbeşti. Aceste tradiţii privesc numai  personagii istorice sârbeşti şi întâmplări în legătură cu istoria sârbă. (Tradiţia mănăstirii Gornac cu Prinţul Lazăr, a mănăstirii Tuman şi a culei Miloşava, cula lui Miloş Obilici; a satului Şetonia cu prinţesa Miliţa; a satului Izvariţa cu bătălia dela Cosovo; Marcova –crâşma-Crâşma lui Marcu, şi Miroci cu Maro crăişorul, etc.).

De alminterea, Românii din Serbia, ei înşişi ştiu că aşezarea lor nu este aşa de veche. În această privinţă fiecare familie îşi are tradiţia ei. Toţi ştiu că sunt colonişti; toţi ştiu de unde au venit. Mulţi dintre ei ştiu chiar locul de unde sunt băştinaşi, precum şi rudele pe care le-au lăsat în satul lor.

Prima pricină care a îndemnat pe români să se aşeze în Serbia este următoarea: ca urmare a năvălirii turceşti şi a stării de plâns în care i-a adus domnia turcească, locuitorii din ţinuturi întregi, în actuala Serbie s’au văzut nevoiţi să-şi părăsească vetrele şi să-şi caute adăpost pe cealaltă parte a râurilor Sava şi Dunăre. Atunci a fost nevoit să fugă cu seamă un mare număr de locuitori din Nordul-Estul Serbiei. Aceata s’a petrecut mai ales în jumătatea secolului al XVIII-lea. Din această pricină, partea de Nord-Est a Serbiei şi-a văzut populaţia rănită. Rodnicele câmpii ale Dunării, ale Timocului şi ale Moravei; munţii aşezaţi între văile acestor râuri; pădurile şi bogatele păşuni din aceste ţinuturi nu puteau să rămână deşarte. Puţin câte puţin ele au început să se populeze cu noi locuitori veniţi din ţinuturile Serbiei de Sud-Est şi dela Sud. Aceste emigrări uneori au ajuns până în Bulgaria apuseană de astăzi. Cam pe timpul acela se socotesc şi începuturile aşezătii Românilor în ţinutul Nord-estic al Serbiei.

Românii, în afară de teritoriile deşarte din Serbia de Nord-Est care îi îmbiau, mai aveau şi alte pricini ale lor care îi făceau să-şi caute adăpost în Serbia. Din nenorocire ele nu pot fi amintite fără groază şi îmi pare foarte rău că sunt silit să ridic pentru o clipă pietrele de pe mormintele generaţiunii de Români fără suflet, care au gonit pe ţărani din căminurile lor şi a căror amintire, ea singură face să roşească generaţiile României de astăzi, care au despre onoare un simţământ atât de înalt.

Românii din Serbia nu sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte venetici. Ei au fugit din ţara lor, cum s’ar spune, numai cu cămaşa pe ei, fără să fi adus cel mai mic lucru, fiind mulţumiţi doar de a-şi putea scăpa viaţa şi onoarea.

Până la mijlocul sec. al XIX-lea, ţăranii Români sunt exploataţi chiar de către Români. De aceea libertatea care s’a dat ţăranilor în România, pe la mijlocul secolului al XIX-lea , a fost numită „desrobirea ţăranilor”.

Lăsând la o parte chestiunea obârşiei robiei ţăranilor din România – de o însemnătate mai mică – eu voiu arăta aici pe scurt numai starea lor. Tot pământul României era împărţit între boeri, biserică şi ţărani liberi. Munca pe proprietăţile boerilor şi ale bisericei era făcută de către ţăranii Români şerbi care erau legaţi de aceste proprietăţi şi duceau viaţa grea de robi. Numai ţăranii liberi erau stăpâni pe pământurile lor. Puţin câte puţin însă, prin mijloacele cele mai destrăbălate, boerii şi clerul au isbutit să pună stăpânire aproape pe întregul pământ al ţării. Războaiele împotriva Polonezilor, a Ungurilor, a Turcilor, şi a Tătarilor; răzoaiele lăuntrice dintre dintre Munteni şi Moldoveni, anii de recoltă proastă, boalele molipsitoare, apucăturile primitive ale poporului, toate aceste la un loc au dus pe ţăranii liberi la o istovire economică silindu-i, ca să trăiască, să facă datorii. „Dar afară de boeri şi de feţele bisericeşti alţi împrumutători nu erau”. Cu chipul acesta sub paşii moşnenilor a căscat prăpastia cametei. Neputându-şi plăti datoriile, atât ei cât şi proprietăţile lor au căzut în mâna cămătarilor.[2]

Nedreptatea şi părtinirea tribunalelor au venit şi ele în sprijinul cămătarilor. Astfel, ţăranii liberi au fost izgoniţi de pe pământurile lor, chiar şi atunci când ele nu erau apăsate de nicio sarcină. Li se cerea să aducă actul de proprietate, deşi se ştia că multe dintre pământuri ajunseseră a fi proprietăţile ţăranilor de pe temeiul dreptului de stăpânire. Neputând aduce dovezile cerute se pomeneau goniţi de pe bunurile lor. „Acolo unde se găseau acte de proprietate scrise, boerii sau prepuşii prinţului le falsificau sau le distrugeau. Şi atunci când, cu toate aceste înşelăciuni, moşneanul putea să ajungă până la divan, el acolo, găsea, în boierii cari erau judecători şi parte, pe aceiaşi oameni cari îl despuiaseră şi acum îl judecau, tot ei fiind aceia cari aduceau la îndeplinire hotărîrea: adică judecători şi pârâtori. La această jefuire clerul sprijinea pe boieri şi boierii sprijineau clerul; curtea şi biserica îşi împărţeau prada. „Să răpeşti unui ţăran bucata de pământ era un titlu de onoare. O poliţă trasă în stima publică”, zice un scriitor român din prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Nota noastră

La nota noastră, încheiem aici Partea I a memoriului depus de către Serbia la Conferinţa de Pace de la Paris, şi care majoritatea este opera lui Tih. Georgevici.

Cititorul neavizat va observa, comparând cele două memorii, că între ele există o deosebire ca de la cer la pământ. Până şi autorul Tih. Georgevici, care la 1906 dase la lumina zilei note de călătorii la românii din Seriba, fără să amintească, în calitate de om de ştiinţă, vreun cuvânt că ei sunt vlahi, cum se vorbeşte astăzi în cancelariile sârbeşti. În partea dedicată memoriului, chiar şi un român care n-are idee despre problemele sociale din România şi de istorie a românilor din Balcani, în sec. XVII-XVIII, când sârbii îi salvează pe românii timoceni de la «robia boierească», vom observa că autorul acesta, la început nedocumentat şi sincer, ajuns la Conferinţa de Pace, a exagerat lucrurile, într-atâta încât românii timoceni sunt nişte «venetici» ajunşi în Serbia, iar ei sunt autohtoni. Întreaga pledoarie a acestuia în legătură cu suferinţele ţăranului român n-au nici o legătură cu prigoana şi discriminarea oromânilor din Timoc de la 1833 şi până astăzi.

Autorul, idee n-are de istoria românilor timoceni, găsindu-şi refugiu să umple foile memoriului cu argumente copilăreşti, întrucât se vede că el nici nu ştia că sârbii au venit în Timoc de la 1690-1725; la fel şi în Banat.

Vom publica partea a II-a cu note critice şi vom ruga ca Ministerul de Externe al României şi al Serbiei să numească dintre parlamentarii lor câte o comisie ajutată de specialişti din cele souă ţări, iar alta din partea Parlamentului de la Strasbourg al O.N.U., nu de politruci, care să facă cercetări în sudul Dunării la românii din Timoc şi sârbii din Banat şi să vadă cine sunt veneticii şi cine sunt băştinaşii. Poate că se vor găsi şi oameni de ştiinţă la sârbi, care să vadă că întreaga populaţie din dreapta Dunării de la Costolaţ, fostul Viminacium, şi până la Calafat, Vidin şi valea Dunării, românii au stăpânit valea Dunării întreagă în trecut şi azi. Vor învăţa confraţii noştri sârbi, că românii din dreapta Dunării, în Evul Mediu trăiau în aceste provincii Sud-dunărene în care nu veniseră încă sârbii şi bulgarii. Poate că atunci istoricii şi politrucii de la Belgrad vor afla că pe acest teritoriu sunt cele mai multe vestigii romane decât în restul peninsulei Balcanice şi încă mai pot vedea picioarele podului împăratului Traian, pod pe care nu l-a zidit nici Miloş Obilici, nici Cralevici Marco, nici Sf. Sava şi nici cei care fabrică o nouă istorie pentru sârbi ca să provoace discordie şi ură între cele două naţiuni. Vor mai afla în fine, ca la 1560-1833, deci 273 de ani, românii aceştia din Timoc, deveniţi sârbi peste noapte, s-au bucurat de protecţia sultanilor turci, recunoscându-li-se o provincie autonomă numită Margina, care este un fapt istoric scris şi văzut, auzit şi despre care pot să înveţe copii la şcoală şi la universităţi, pentru că este un adevăr indubitabil.

Doamne-ajută, ca în această iarnă geroasă, să se trezească vecinii noştri sârbi, zicem vecini, de la 1833, pentru că până aci, sârbii n-au o piatră de mormânt pe pământul nostru; iar toponimele care sunt amintite provin de dată mai recentă de la preoţii ortodocşi sârbi (de la Maxim Radkovici încoace) care abia de la anul 1733 se întind în această provincie.

Pg 13/64- vol. Poezii Poetice Cotidiene (Ratomir Marcovici) Ratan Golesîn, Râmnicu Vâlcea la edit. Adrianso

Un monument roman viu lui Cristrea Sandu-Timoc

Săpând pentru a pune temelia

Bibliotecii oraşului Belgrad

constructorii au dat de un zid

a unui ediuficiu roman.

Acest zid se află acum

în sala de la subsol

denumită Sala Romană-

în eat se organizează de obicei

întâlniri, serate literare.

Dânsul a sosit cu întârziere,

când Sala Romană era deja plină.

S-a strecurat printre cei care

stăteau în picioare la intrare

A trecut printre cei care

Ocupau locurile pe scaune-

Şi-a scos pardesiul

l-a pus pe Zidul Roman

şi s-a rezemat de Zidul Roman.

Ce imagine fantastică-

După aproape 2 000 ani

s-au reîntâlnit la Blegrad

Un zid, adică un monument roman

Şi poetul Adam Pusloici

un român din valea Timocului-

Adică un monument roman viu!

Date biografice

Ratomir Marcovici este român din regiunea Timoc-Homole, Serbia de răsărit. A studiat la Facultatea de Litere din Secţia Românistică  belgrşi a fost numit profesor de limba român întru sat românesc din faţa Belg numit Ofcea. L-am cunoscut prin 1972 prima dat ă când era student şi venise la un congres sârbo-iugo-român la Pancevo. Se poate vb despre el mult şi multe, dar cu altă ocazie. S-a născut în satul Racova –Bara nu departe de orăşelul Cucevo din Homole-Timoc, cea mai lăturalnică regiune din Serbia, unde regimurile monarhiste înfiinţase o zonă numită Siberia sârbească, unde se făceau deportările patroţilor. În ceastă regiune nu s-a văzut tren, vapor, târziu s-a văzut maşina şi bicicleta; de aceea era una din regiunile româneşti aproape uitată.

O probă că ţinutul acesta era foarte vechi şi unde se mai păstrează portul dac ca o reminiscenţă, după părerea mea, se mai zice şi astăzi când există petreceri o binecuvântare la mesele deosebite: când românii ridică paharul se spune «Să trăiască Ţara Românească!» Un asemenea monument important istoric e greu de identificat în spaţiu şi timp.

Ratomir a mai fost şi la alte şcoli prof de limba rom, bineînţeles nu în sate româneşti din Timoc, unde limba română este interzisă în şcoli. Scria poezii pe care le publica în ziarul Lumina din Vârşeţ (eu le citeam la Timişoara).

Niciodată nu s-a lăudat că este român. După ce s-au întărit comuniştii şi eu am plecat în lagăr comunist am rupt legăturile şi ne-am auzit târziu. El a apărut ca interpret de limba română la hidrocentrala P de Fier I.

Astăzi se află la pensie, a scris câteva volume de poezii şi mai multe articole în presa sârbească şi românească despre românii subjugaţi de sârbi şi aflaţi într-un proces de deznaţionalizare forţată. A scris despre românii subjugaţi din Serbia. Un timp nam mai auzit de el apoi s-a mutat cu serviciul ca interpret la Porţile de Fier 1.

Scriitorii din România nu i-au prea dar mare importanţă şi nu i-au recunoscut meritele şi nu l-au preţuit ca  pe Adam Pusloici din Cobişniţa care la început s-a recomandat la Timişoara că este român şi e fericit ca poate scrie în limba maternă. Era un simpozion anual al scriitorilor români şi sârbi lână Ohrid  la Struga, oraş aproape curat aromânesc din Macedonia.

Este important că sârbii au inventat un oraş central agreat de ambele ţări şi anume, Struga de lângă Ohrid, despre care un scriitor român n-a făcut vorbire arătând cu mâna spre acest centru de cultură, în care mai mult se îndepărtează românii de «pater patrieæ« decât se apropie, uitând atât de aromâni cât şi de românii din Timoc.

Totuşi Adam Pusloici, colegul nostru, de poezie şi de artă, are şi meritele lui, deşi nu l-a interesat de românii din Timoc, care ar fi putut să le aducă un mare sprijin moral, fiind vice-preş al Asociaţiei Scriitorilor din Iugoslavia. Ajunge membru corespondent al academiei Române şi în cele din urmă, se rezimă de o piatră întrun forum roman din Belgrad în care este amintit, chiar şi cu aceste păcate ale lui, şi totuşi mă simt onorat lângă un poet sârb ca Adam Pusloici să vină lângă mine la Zidul Roman în Biblioteca de sub pământ din Belgrad.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

29.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

---

[1] La Roumanie, 27 Noembrie, 1914, No 4632

[2] Elias Regnault, „Histoire Politique et Sociale des Principautes Danubiennes”, Paris 1855

Revista românilor din Timoc «Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni» Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001 Cod fiscal: 3981842

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

CONFERINŢA DE PACE – PARIS 1919

Note critice

Este o mare bucurie pentru noi să ne amintim de înaintaşii noştrii care şi-au părâsit casele şi parinţii şi au fugit din Serbia ori din Bulgaria să se şcolească în România, ţara lor mumă care au murit departe de vetrele pârinteşti lupând pentru dezrobirea lor.

Primul care este înregistrat de câtre istorie face parte din grupa de la Morava din Petrovaţ pe Mlava şi Pojarevaţ, L. Bogdanovici care este sprijinit de oameni politici de la Bucureşti să pretindă şcoli şi biserici pentru români din Serbia 1904 – 1906.

Următorul personaj de legendă care stă în fruntea înaintaşilor noştrii iluştrii, este profesorul Iovan Ilici născut în Bestovaţ lângă Bor care era profesor sârb la liceul din Iagodina. Acesta ia legătura cu Carmen Silva (regina Elisabeta a României), soţia regelui Carol I, câreia-i traduce un volum de versuri din limba română în limba sârbă. In acelaşi timp el pretinde guvernului României şcoli şi biserici în fiecare sat românesc, motiv pentru care este destituit din funcţia de profesor şi în această postură l-am întălnit la el în sat în 1942 care mi-a dat câteva fotografii foarte izbutite cu nişte fetiţe românce în port naţional pe care eu le-am folosit în cărţile mele de poezii populare şi altele.  Odată destituit nu i s-a mai dat nicio slujba fiind socotit trădător.

Al treilea reprezentant al românilor din Timoc, Serbia, este doctorul Atanasie Popovici pe care l-am cunoscut şi am colaborat împreună făcând parte amândoi din Comitetul Timocean înfiinţat in 1941 la Turnu Severin de câtre părintele Gheorghe Suveiche, al patrulea curifeu al limbii române şi apărător al naţiei româneşti. Examinând traseul primilor noştrii reprezentanţi care au luptat pentru cauza comună în condiţii mult mai grele decât astăzi, constatâm că de fapt ideea românească pentru anexarea românilor timoceni la România începe din jurul anilor 1900, inspiraţi de „Principiile Wilsoniene” care deschideau drumuri clare ce să dezrobească minorităţile subjugate din lume, la fel ca şi ideea recunoaşterii identităţii de români, lucru care nu s-a realizat nici până azi. Există o tradiţie în politica sârbească încă din Evul Mediu care s-a împotrivit înfloririi limbii şi culturii la fraţii noştri „rumâni”, porecliţi de alte popoare şi „vlahi”.

Am arătat cine sunt liderii noştrii care s-au jertfit pentru cauza românilor din Timoc-Serbia (pentru că există români şi în dreapta Timocului, în regiunea Timoc şi Valea Dunarii până la mare). S-ar putea să fie şi alţii dar pe aceştia încă nu-i cunoaştem şi istoria va avea timp să se ocupe în parte de fiecare. Am considerat folositor pentru cititorul nostru, indiferent în ce ţară ar trăi, să scriem adevărul despre aceşti români care există şi s-au scris cârţi despre ei, recesăminte, au fost număraţi şi au fost persecutaţi tot timpul şi nerecunoscuţi ca existenţi, începând din 1833 şi până astăzi, adica 177 de ani de cănd se milogesc pe pâmăntul lor strămoşesc (în calitate de stăpâni şi nu de venetici calitate pe care o au sârbii) să li se recunoască identitatea de Români. Noi suntem cei care coborăm între dumneavoastră cu lumina cerească a bunuui simţ şi a dorinţei de a face pace în acest teritoriu făra ca să pierdem timpul şi să ne facem iluzia că noi cei născuţi pe acest teritoriu vom izbuti  să-i salvăm pe fraţii noştrii, căzuţi în robie sârbească, bulgăreasc, grecească, etc.

Românii din dreapta Dunarii dintre Morava-Timoc, după cum sperăm că aţi observat sunt o minoritate strategică. Şi Ruşii vreau să râmănă în acestă stare de robie şi Sârbii şi Bulgarii, pentru a putea fi discriminaţi, asimilaţi, prigoniţi şi nebâgaţi în seamă şi să aibă calea deschisă peste osămintele strămoşilor noştrii din Balcani până în Rusia.

Românii din România au o imagine neclară asupra sârbilor şi cred că ei sunt cei mai buni prieteni ai noştrii deoarece de la 1833 de când suntem vecini nu am avut niciun râzboi, ceea ce se întămplă mai rar cu celălalte state. Ei au ocupat militar întregul Banat înainte de a avea un statut juridic care să facă parte din viitoarea Iugoslavie. Pe atunci erau numai vreo 9 judeţe ale Serbiei, însă aspiraţiile lor erau să ocupe Banatul românesc la care să se adauge Srem, Bacica şi Voivodina cu populaţii mari, dense de Nemţi, Unguri şi Români. Imaginea această continuă şi astăzi deoarece Sârbii îi tratează pe adversarii lor cu o duritate imprevizibilă, încât toate populaţiile din jur sunt înfricoşate de ferocitatea şi cruzimea pe care o arată fiecărui adversar.

Prin anii 1980, îmi amintesc că identificasem un personaj; era vorba despre un croitor care avea vreo 10-15 ani atunci când în 9 mai 1945 sârbii înarmaţi cu arme grele şi uşoare au intrat sub comanda generalului sârb Maslarici cu 2 şlepuri pline cu armată ca să ocupe Timişoara. Eu aveam informaţii de la unii colegi jurişti care cunoşteau mai bine problema, însă mă refer la acest croitor care după ce mi-a descris cum au vrut să debarce armata la Vama Veche în faţa fabricii de ţigări, cam după vreo lună a venit la mine plângănd şi rugându-mă sa-l şterg din actele mele pentru că el are copii şi nu vrea să fie omorât. Acest  lucru  m-a impresionat profund şi am promis că nu voi folosi numele lui. Despre asemenea evenimente foarte importante au ştiut şi alţi români şi chiar istorici, dar au trecut cu vederea evenimentul pentru a nu-i supăra pe sârbi că nu au putut să ocupe Timişoara şi Banatul.

Prin această idee doresc să afirm că nu fac altceva decăt reproduc datele din cartea lui Dino Kjosev, „Tito bez maske” care a apărut la Sofia prin anii 1953 şi am auzit despre ea în închisorile comuniste, folosindu-mă chiar şi eu de aceasta ca probă. Instanţa comunisă de la Tribunalul Militar din Cluj a admis probele mele dându-mi dreptate. Cred că mai tărziu sau chiar astăzi un astfel de proces nu s-ar fi judecat pentru a nu-i supăra pe sârbi. Vă veţi mira însă că în acest proces eram învinuit ca „spion titoist”, pentru că l-am cunoscut pe Tito la Belgrad unde mă aflam cu Tudor Vianu la ambasadă.

Pentru cititorii noştrii este important de ştiut că în timpul comuniştilor securitatea românească de la Timisoara era înteţată de sârbi.

Nu există nici o probă din care să se vadă că noi românii din această ţară i-am fi făcut vreunui minoritar sârb sau altuia vreun rău. Pe când ei nici nu iau în consideraţie chestiunea supărării, 2 bani nu dau pe ea. Chiar în timpul râzboiului, minoritatea sârbă din Banat a refuzat să plătească impozitele statului român şi nu s-a supărat statul pe ei; cam prin 1943 -1944 grănicerii români şi armata română au avut o confruntare pe teritoriul româniei cu partizanii comunişti sârbi, iar Banatul era ca şi ocupat de partizani, în zona cateractelor Dunării unde sunt sate sârbeşti. În această confruntare armată ştiu că a căzut în lupte căpitanul în rezervă Prunescu care era şi inspector şef al învăţămăntului din jueţul Mehedinţi.

Ce nu ar trebui uitat ar fi că minoritatea sârbă din România prin reprezentanţii sâi , ambasada de la Bucureşi şi consulatul de la Timişoara nu cunoşteau acuma câteva luni în urmă când au fost luate nişte interviuri că în Serbia între Morava- Timoc ar exista o minoritate care se numesc „rumâni” pe care sârbii o numesc „vlahi” şi dau verdictul că este vorba de o altă naţie încăt să se înveţe minte românii şi să nu se mai găndească la acei presupuşi români din Serbia de răsărit. Prin urmare o minoritate din România care are toate drepturile posibile şi imposimile, care primeşte de la statul român zeci sau sute de mii de euro sprijin pentru dezvoltare, nu-i recunoaşte pe fraţii noştrii din Serbia de răsărit. Desigur că fac acest lucru la cererea administraţiei de la Belgrad care vreau distrugerea minorităţii româneşti din Serbia.

Ar fi păcat să nu menţionez şi faptul că ei au un singur argument ca să stăpănescă provincia dintre Morava Timoc şi acel argument ar suna cam aşa: ei au fost autohtoni în Dacia, că s-au refugiat în sudul Dunării de unde turcii i-au alungat, s-au întors în Valahia sau Ţara Românească şi aici au stat sute de ani după care si-au adus aminte că ei au locuit în sudul Dunării între Morava-Timoc, unde se află şi astăzi. Asemenea teorii copilăreşti au fost vociferate în mai multe rânduri, însă noi nu le-am dat importanţă şi mai ales istoricii noştrii sau o parte din ei nu au elucidat această teorie care compromite intru-totul inteligenţa sârbească.

Ceea ce e grav este faptul că pe românii din ţară îi interesează mai mult prietenia „milenară” decăt fraţii lor de sânge şi de limbă românescă din Timoc, Serbia de răsărit şi Bulgaria de nord-vest. Poate că aceste discuţii să fie reluate şi să aflăm şi noi ce probe au sârbii că au fost „românizaţi” în nordul Dunării, că ne-ar plăcea să auzim., ar fi rpobe interesante. Răutatea şi agresivitatea sârbească nu doarme nici chiar atunci cănd se află sub ocupaţie Bulgară sau Germană. În ceea ce mă priveşte sunt născut într-un sat cam la 30km de la gura Timocului spre Sud, satul Zlocutea şi am ţinut totdeauna legătura cu fraţii mei din Sudul Dunarii. Am trecut de la liceu la normală ca să pot să devin un învăţător pentru şcolile româneşti din Timoc. Am şi încercat acest lucru şi mi s-a spus că nu există Români în Timoc şi ca nu am unde profesa, iar diploma mea pentru ei nu are valoare. Sub administraţia Tito unde hotărările le luau tot Sârbii când era vorba despre Românii din Timoc chiar dacă aveau doua ziare româneşti, un post de radio la Zaicar, precum şi 7 deputaţi Români în parlamentul lui Tito. Eu am devenit persona non grata pentru RSFI şi am avut interdicţie de a intra în Serbia sa-mi vâd fraţii, satul şi mormintele părinţilor o perioadă de 23 de ani, cănd nicicodată nu mi-au fost date argumente pentru e sunt intolerat, condamnat la moarte pentru ei. Situaţia s-a repetat şi sub administraţia Miloşevici, cănd interdicţia a fost de vreo 22 de ani, de a intra în Serbia şi satul natal.

Dăm mai jos memoriul românilor din Serbia prezentat de câtre Dr. Atanasie Popovici, tănăr student care abia terminase Universitatea de Pedagogie Experimentală din Germania, Tibungen.

Memoriul  românilor din Serbia

Conferinţa pentru pace, întrunidu-se la Paris, cu scopul de a aşeza în Europa o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie şi pe principiul naţionalităţilor, comitetul naţional al românilor din Serbia,  al cărui preşedinte este subscrisul (Dr. Anastasie Popovici n.n.), m-a însărcinat să aduc membrilor conferinţei plângerile şi năzuinţele legitime ale acestei populaţii.

Intemeiat pe aceasta, am onoarea de a înfăţişa cele ce urmează:

Valea inferioară a Timocului şi a Moravei, din Nord-Estul Serbiei şi platoul care desparte aceste două râuri, sunt locuite de o însemnată populaţie românească. Ea ocupă teritoriul celor patru judeţe: Craina, Pojarevaţ, Timoc şi Morava. In această privinţă iată şi mărturia, care nu poate fi înlăturată, a unui profesor sârb, care a studiat problema românilor din Serbia şi a publicat asupra lor o broşură, scrisă într-un spirit ştiinţific şi nepărtinitor:

“Pe o suprafaţă de 12.240 km p., adică o treime din regatul Serbiei (la 1912), se întind cele patru judeţe ale Serbiei din Nord-Est: Craina, Morava, Pojarevaţ şi Timoc. Din aceste patru judeţe, doua – Craina şi Pojarevaţ – sunt locuite de o populaţie aproape în întregime românească, pe câtă vreme în celelalte două judeţe – Morava şi Timoc -  locuiesc şi sârbi, mai cu seamă în plăşile Zaglavaci şi Timoc (judetul Timoc) ”[1].

Oberşia populaţiei române din Serbia este foarte bine cunoscută, ea fiind alcăuită din rămăşiţele coloniilor române şi trace romanizate care se aflau în această ţară, atunci când Sârbii s-au revărsat în aceste locuri, şi care n-au putut fi slavizate decât cu greu şi numai în parte. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi în pădurile dese ale acestui ţinut muntos. In secolul XIV, urmele lor se întălnesc în mai multe acte oficiale ale ţarilor sârbi. Dar peste această primă alcătuire etnică, au venit să se adauge elemente macedo-române din Pind şi Balcani. In mişcările entice pe care le-a pricinuit invazia otomană, în jurul acestui sâmbure etnic s-au strâns rămăşiţele româneşti care rătăceau între Carpaţi şi Balcani. In cursul secolului XVII- XVIII şi al XIX-lea, noui pături au venit să se suprapună peste primele aşezări şi de astădată ele au venit din mica Valachie (Oltenia) şi din Banatul Timişoarei. Şi astăzi încă se deosebesc diferitele straturi ale acestor populaţii după unele trăsături caracteristice – port şi moravuri – pe care le-au păstrat şi care se găsesc în grupul de unde îşi trag obarşia.

Insemnătatea numerică a populaţie româneşti din Serbia nu este deloc de lepădat. Ea numără astăzi mai bine de peste 40.000 de suflete, pornirea ei fiind acea de a se întinde şi de a se înmulţi.

Chiar la 1859, geograful francez, G. Lejean, care a cunoscut această populaţie şi a studiat-o de aproape, a spus că Românii din Serbia sunt “oameni destoinici, muncitori şi mai prolifici decât Sârbii şi că numărul lor creste mereu”[2].

Primele date statistice asupra Românilor din Serbia sunt de la 1846. Numărul Românilor, pe vremea aceea, atingea cifra de 97.215.

Zece ani mai trârziu, geograful francez pomenit mai sus, dădea 104.343 Români care locuiesc în Serbia.

În acel timp populaţia Serbiei nu depăşea numărul de 900.000 suflete; aşa dar Românii alcătuiau ceva mai mult decât a noua parte din totalul populaţiei statului sârb. Această pupulaţie s-a păstrat de atunci, dacă n-a fost chiar întrecută cu toate sforţările statisticilor oficiale sârbeşti de a o ascunde. Astfel, la 1890, după 30 de ani, aceste statistici nu dădeau decât un număr de 149.713 Români, iar la 1895, 159.510, pentru ca la 1990 să ne dea 122.429 ş., arătând astfel o însemnată descreştere, fără ca nimic să îndreptăţească această grabnică dare înapoi. Nici emigraţiuni, nici epidemii nu au fost care să ducă la o descrştere mai ales a populaţiei româneşti din aceste ţinuturi, pe când populaţia sârbească a urmat să crească, – după aceleşi statistici – într-o proporţie cu totul exagerată şi arbitrară.

În adevăr, populaţia celor 4 judeţe sârbeşti, care, la 1859 era de 282.398 suflete, la 1900, a ajuns să aibă însemnata cifră de 635.286 suflete.

Ţinând însă seamă de faptul ştiut că Românii sunt mai profilici decât Sârbii, este cu neputinţă ca la 1900 numărul Românilor să fi rămas aproape acelaşi ca la 1859, pe câtă vreme, în acelaş răstimp, numărul Sârbilor să crească de 4 ori şi de la 159.785 suflete să ajungă la cifra de 513.386 suflete.

Dacă ţinem seamă de caracrterul foarte păstrător, bine cunoscut, mai cu seamă al populaţiei româneşti din Serbia, ca şi a întregului popor românesc, argumentul că populaţia românească s-ar fi sârbizat, nu poate fi folosit.

Dacă am socoti că numărul Românilor, de la 1859 şi până acuma a crescut tot atâta cât şi acela al Sârbilor, noi ar trebui să avem, astăzi faţă de cei 700.000 locuitori, câţi locuiesc în cele 4 judeţe sârbeşti, ceva mai mult de 300.000 Români şi aproape 400.000 Sârbi. Iar dacă la cifra Românilor din judeţul Pojarevaţ şi Craina (261.588 s.) a căror populaţie este în mare majoritate românescă (80%), adăugăm şi pe aceea a celortalte două judeţe (81.871), unde populaţia românescă este cel puţin de 20 -30%, se ajunge chiar până la cifra de 340.000 Români.

Dar pe când statistica oficială se străduia să ascundă numărul adevărat al Românilor, ocârmuirea s-a ocupat şi ea să lucreze la „sârbizarea lor”. Limba românescă a fost gonită din biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost arse. Intrebuinţarea limbei româneşti în şcoli, pentru copiii Români a fost oprită. Şi pe când în judeţele sârbeşti, numărul şcolilor primare era mai puţin decât îndestulător, şcolile primare sârbeşti din satele şi cătunele judeţelor româneşti erau înmulţite mai mult decât s-ar fi cuvenit.[3]

Ocârmuirea deasemenea şi-a dat osteneală de a tăia orice legătură dintre Românii din Serbia şi fraţii lor din România. Ea, în primul rând, nu îngăduia lucrătorilor agricoli români din Serbia să treacă în România, decât cu foarte mare greutate, ceea ce nu făcea pentru muncitorii sârbi; apoi, acei care cu toate aceste piedici isbuteau să treacă graniţa, nu aveau voie, cu niciun preţ, să aducă cu ei, in Serbia, ziare, reviste şi cârţi româneşti.

Mitropolitul din Belgrad nu dă voie preoţilor de a da, la botez, copiilor Români, noi născuţi, nume româneşti.

O listă cuprinzând nume sârbeşti este atârnată în fiecare biserică; acestea fiind singurele nume îngăduite. Autorităţile sârbeşti merg cu lipsa de îngăduinţă (toleranţă) până acolo în cât au înlocuit pe profesorul de obârşie românescă, Nicolici de la liceul din Negotin, numai pentru că vorbea cu părinţii, cu prietenii şi cunoştinţele lui, româneşte. La 1909, un preot de obrâştie romănescă, într-un sat curat românesc, a fost dat în judecată, acuzat de a fi propagate românismul prin grai şi prin împărţirea de almanahuri şi cărţi româneşti. Acest proces s-a judecat la Tribunalul din Negotin. (Dos. 9695).

Şi cu toate acestea, populaţia românescă din Serbia n-a încetat de a se întinde, de a se inmulţi şi de a se înstări. Nu voiau da ca dovadă decât următoarele rânduri, scoase dintr-un articol publicat de ziarul “Pravda”, în numărul său 375, din 1909: “Insoţit de câţiva prieteni, am pus la cale, zice autorul articolului, o excursie pe jos – dus şi întors – de la Belgrad la Negotin. La plecarea noastră am simţit o mare bucurie, ca omul care călătoreşte de plăcere în ţara sa. Dar pe drum am avut simţământul de a călători într-o ţară străină: ne-am simţit străini.”

“De la Petrovaţ, prin trecătoarea Gorniac şi de acolo până la Zaicar şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât peste o mare masă de Români.

Limba lor în aceste judeţe este aşa de răspândită, în cât cu greu te poţi sluji de limba sârbă. Dovadă, negustorii care vin în legătură cu aceşti sălbateci sunt nevoiţi să înveţe limba lor.”

“ Este grozav lucru să te gândeşti că un negustor, un preot, un învăţător, sau chiar primarul, trebuie să înveţe limba românescă. Dar este şi mai grozav să auzi una ca asta.”

“ Ca să-şi facă cineva o idee până la ce punct Româno – Sârbii au împins lucrurile, este de ajuns să vă arăt că ordinile sau regulile administrative din multe plăşi trebuie să fie tipărite şi afişate în româneşte. (De p.: la Bârza – Palanca, la Techia, etc.) ”.

Impotriva acestei politici de înăbuşire şi de “sârbizare”, Românii din Serbia n-au putut să opună decât o impotrivire îndârjită şi mută. N-au dat înapoi din nici un punct de vedere. Dacă n-au mers cu împotrivitea până la răscoală este că, întotdeauna, au fost îndemnaţi să nu o facă de către fraţii lor din regat, ori de căte ori s-au dus la Bucureşti pentru a le cere sprijinul lor prietenesc, pe lângă conducătorii din Belgrad. In două rânduri, la 1904 şi la 1906, Românii din judetul Pojarevaţ au trimis la Bucureşti un împuternicit cu un memoriu semnat de toţi fruntaşii români din judeţ, prin care rugau guvernul român fierbinte să intervină pe lângă cel sârb spre a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică naţională. La 1913, locuitorii din judeţul Craina au făcut la Bucureştu o cerere asemănătoare. Guvernul din Bucureşti însă cu inimă uşoară n-a ţinut seama de dorinţele întemeiate ale celor peste 300.000 de Români din Serbia, numai pentru a păstra prietenia ei.

De altfel, intoleranţa sârbească despre care noi am dat doar numai câteva pilde, n-ar fi îngăduit nici o mişcare naţională, religioasă, şcolară, etc.

În Serbia sunt socotiţi ca trădători toţi aceia care scot la iveală pe Românii din Serbia. “Ei (Românii) trebuie să fie nebăgaţi în seamă sau trecuţi sub tăcere. Căci tot ce ar putea să atragă privirile asupra lor ar putea să dea naştere unei probleme româneşti în Serbia, care, după părerea multora, ar fi foarte primejdioasă.”

Un govern care nu îngăduie cea mai elementară libertate şcolară şi bisericească supuşilor săi – Români – este neîndoios că nu ar putea decăt să inăbuşe şi să împiedice cu cea din urmă asprime, orice mişcare iredentă, orice împotrivire mai dârză, care ar putea să aibe un răsunet în străinătate.

Dar, Românii din Sebia speră că de acuma înainte obiceiurile trecute vor înceta.

Principiile wilsoniene care au fost premiate de toată lumea şi mai ales de poprul sârb – aceste principii în numele cărora Iugoslavii, toţi – atâţia câţi sunt – cer să fie alipiţi la regatul sârb, – trebuie să fi adus la împlinire şi în aceea ce ne priveşte.

Nu Sârbii sunt aceia care ar putea să ne oprească de a cere acest lucru. De aceea, noi cerem de la Conferinţa pentru Pace, pe temeiul principiilor wilsoniene, dreptul de a fi alipiţi la fraţii noştri liberi din regat. Acesta este pentru noi singurul mijloc de a ne asigura libertatea noastră naţională şi singura noastră chezăşie că nu se vor mai pune piedici libertăţii nostre şcolare, religioase şi politice. Noi vrem să cerem să ni se dea ceea ce s-a dat şi altor ramuri ale poporului Iugoslav.

Noi locuim pe însăşi frontiera care desparte Serbia de România şi teritoriul pe care îl ocupăm alcătuieşte un fel de eşind în mijlocul teritorilor româneşti. Acest fapt îndreptăţeşte năzuinţele noastre şi dă o mare tărie dreptului nostru care se trage din principiul wilsonian.

Noi ne-am vărsat sângele fără precauţie pentru Serbia în cele două Războaie balcanice, de la 1914. Divizia românilor din Timoc a fost citată printre cele mai brave, în lupta disperată împotriva inamicului comun. La rândul său, poporul sârb ne datorează libertatea şi neatârnarea, pe care le-am câştigat prin sforţările comune, la care au luat parte fraţii noştri care au murit şi cei care au supravieţuit, acei care au luptat în Serbia, în România ca şi în Austro-Ungaria. Ei prin grelele lor sacrificii, ne-au răscumpărat dreptul la libertate.

În acest război a curs prea mult sânge şi prea multe milioane de oameni au murit lupând împotriva impilării, pentru ca odată pacea încheiată, să mai rămână, fără pricini întemeiate, popoare sau părţi de popoare, subjugate, ca noi.

Dacă mai este dreptate la fel pentru toată lumea, noi, pe temeiul ei, cerem de la Conferinţa pentru Pace să ni se facă dreptate şi avem convingerea că cererea noastră nu poate fi înlăturată.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

29.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

---

[1] V. Tih. Georgevici: „Kroş Naşe, Rumune”, Belgrad, 1906.

[2] L’Ethnographie de la Turquie d’Europe, p.17.

[3] „Românii şi popoarele Balcanice”, Pârvan, Papahagi, Buc. 1913, pag. 25.

Observaţii – Despre românii noştrii IV

 

Revista românilor din Timoc

Observaţii – Despre românii noştrii

Tihomir Georgevici

Partea IV

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

         

 

 Stimaţii cititori vor observa că autorul a copilărit în satul Brestovaţ de lângă Bor, sat curat românesc, unde tatăl a fost preot sârb şi a făcut serviciul religios în limba sârbă. Pozitiv la acest autor este faptul că el considera acuma 100 de ani satele din zona Bolievaţ- Zaiciar. Bor – Zot, erau locuite de rumânii cărora sârbii le mai dâdeau porecla de vlahi. Însă el folosea denumirea de Români, ştiind că cea de vlah este o poreclă şi nici în recensăminte nu era folosită terminologia sofisticată, o impune ca denumire oficială pentru a susţine că vlahii şi românii sunt altă naţiune, de altă gintă. Important este că Tihomihor Georgevici este un autor corect, nu-şi poate permite şi boteza un popor care deja este naţiune şi popor format cu stat care se cheamă în loc de Moldo-Vlahia, România. Până acum căţiva ani nu le-a treznit prin cap unor cârturari sârbi să învioreze o poreclă pentru a trage din timp până se rezolvă chestiunea cu porecla de vlahi, nume căzut în desuietudine, fiind apârut cam în perioda creştinismului, când se zice că românii au intrat în istorie ca vlahi şi creştini. Noi de aceea am şi publicat fragmentar texte din cartea etnologului sârb Tihomir GeorGevici, spre a lămuri idea că naţionalii sârbi de astăzi şi neocomunişti n-au nici o calitate să-i boteze pe români fiindcă sunt botezaţi de mii de ani. Tihomir Djordjevici s-a remarcat pentru prima dată cu această carte pe scena cârturarilor sârbi şi români încât ceea ce folosesc panglicanii sârbi de astazi ca să împiedice dezvoltarea culturală a românilor din Timoc, este o tentativă de etnocid, crimă care nu se prescrie în drepturi internaţionale şi sârbii vor avea de dat socoteală în faţa judecaţii. Referitor la calificativele atribuite românilor din zona Homole, Ungureni şi Bănaţeni, sau Ţereni şi anume că românii sunt de o cruzime incalificabilă, sunt criminali, hoţi, oameni fără frică de Dumnezeu, adică oameni de nimic şi s-a referit mai ales la românii din zonele Podgorac, Zlot şi Bor. Personal am studiat această regiune câţiva ani şi am stat şi la Zlot zile întregi şi nu am auzit ca să se fi întamplat vreo crimă săvârşită de câtre români. E drept că nu ştiau carte, nu erau religioşi si nici nu se prea duceau la biserică din moment ce nu înţelegeau slujba în limba slavă vechie. Pe mine m-a impresionat starea primitivă în care trâiesc românii izolaţi de civilizaţie. Anume chiar mi-a râmas în minte o imagine cu totul inedită, într-o dimineaţă o femeie din familia Roman şi-a trimis fetiţa cu oile însă fetiţa s-a culcat în drum şi s-a tăvâlit pe pulberea uliţei, refuzând să meargă cu oile până nu I se dâ să sugă. Mama sa o refuză reproşându-i că are cinci ani şi că e ruşine să mai sugă. Asta se întămpla la Zlot; despre acest sat nu am mai auzit vorbindu-se în culori atât de întunecate ca în această carte. Pot însă să spun că pe la anul 1876, renumitul politician francez Robert Gambetta a vizitat acest sat iar locuitorii şi copii i-au cântat “Marsiallesa”, cea ce la impresionat profund pe politiceanul francez. Intr-o carte despre românii din Banat semnată de Aurel Cosma, Gambetta se pronunţa la 1876 în favoarea anexiunii acestui teritoriu de câtre România inclusiv a Banatului şi propunea un condominium pentru românii din Macedonia. In nici o ţară din lume nu s-a folosit metoda botezării copiilor după nume sârbeşti sau a modificârii structural lingvistice a onomasticii familiei care de asemenea s-a sârbizat. Azi dacă treci Dunărea printre cei aproximativ 500.000 de români nu vei da de unu care să poarte numele de familie al strămoşilor. Toată onomastica a fost asimilată în sârbeşte încât strâinii să nu-şi mai pună întrebâri de ce românii timoceni nu au nici un drept şcolar, religios, mass media etc. Ei sunt la fel de primitivi şi astăzi aşa cum au fost şi strâmoşii. Insa mulţi nu-şi cunonsc numele dat de către stat prin biserica ortodoxă care face politică şi este un sindicat al puterii în loc să-şi vadă de relaţia cu Dumnezeu. Personal când am satisfăcut serviciul militar într-un regiment din Becicherecul Mare azi numit Zrenianin cu uimire am observat că aveam recruţi din satele aşezate cu faţa spre Dunăre care nu-şi cunoşteau numele oficial şi abia la armată au aflat. Referitor la acuzaţia de trădâtor şi dezertor din armată, laşitatea românilor nu este dovedită pentru că în razboiul din 1876 sârbii au avut front de la gura timocului până spre Niş cam 200km. Dacă am socoti că acesta este întregul front, la care mai participeau şi ruşii după ce sârbii au fost bâtuţi crunt pe toate fronturile iar Serbia era să fie desfinţată ca stat a doua oară, înseamnă că pe acest front au luptat numai regimentele româneşti din Timoc iar cele sârbeşti au lipsit. Deci concluzia care se poate trage este acea că sârbii nu ar fi participat la acest război şi că laşii au fost numai românii timoceni care au alcătuit întreaga armată învinsă. Prin urmare românii erau majoritari pe front iar sârbii şi alţii erau numa cu numele. Era adevărat că romanii dupa statistici si etnologul sârb Liubomir Jovanovici alcătuiau 10,4% din populaţia regatului. Dar unde erau sârbii? Ce făceau sârbii, cu ce se ocupau sârbii în timpul rîzboiului, râzboiul declarat de ei Turciei? Dupa unii istorici sârbi, românii aceştia ar fi dispărut şi din stratosferă au picat vlahii în locul lor ca să dea de lucru guvernelor sârbeşti care s-ar zice ca ar vrea să intre in Europa cu asemenea politicieni. Tihomir Georgevici nu cunoştea problemele pentru că în vremea acea este adevarat că pe front majoritatea erau români timoceni iar cărciumile şi cafenelele din Belgrad şi alte oraşe gemiau de chieflii sârbi, pentru că în locul lor mureau românii pe front. De fapt autorul era prea tănăr să cunoască aceste aspecte şi în două săptămani nu era posibil să scriă o adevărată istorie. De acea susţinem cu târie că autorul a exagerat în multe privinţe cu românii din Timoc. Dar ce ar zice dacă ar afla de la noi că într-un sat de munte, Clococevaţ, judetul Bor, în Primul Razboi Mondial au murit pe front 225 de tineri soldaţi toţi românovlahi din satul amintit unde populaţia număra în jur de 1000 de locuitori. Şi în acest caz tentativa istorică a sârbilor de a-i contesta pe românii din Timoc şi a-i regâsi ca inexistenţi, este o dovadă că puterea nu-i agrează îi repudează şi caută pe toate căile să fie tăinuiţi şi uitaţi atăt de liderii lor din teritoriu cât şi de parlamentul şi guvernele României. De fapt după Primul Război Mondial şi retragerea trupelor sârbeşti de la ocuparea Banatului, întreaga politică sârbească a avut trei scopuri tactice şi diplomatice, de a-i ţine pe românii din Serbia camuflaţi, uitaţi şi tâinuiţi. Privitor la haiduci, zişi lotrii şi hoţi la vlahii din Romania şi vlahii din Serbia sau Bulgaria n-a existat niciodată vreo deosebire. Lotrii din Serbia sau haiducii s-au răsculat împotriva puterii care întotdeauna a abuzat depăşind limitele posibile ale bunului simţ. Ei cred că până şi haiducii sunt de două feluri deşi nu există decăt unul. La fel este cazul poeziei populare despre care s-au publicat până în prezent zeci de volume. Dar câte volume de folclor s-au publicat de câtre sârbi din teritoriul dintre Morava-Timoc? Noi nu cunoaştem un volum care să dea la lumina zilei asemenea valori populare. Dacă există ar trebui să se scriă despre asta. Am publicat de la ei doua volume de poezie epică şi lirică şi trei volume de proză. Însă autorul în tonul folosit lasă impresia unui savant care ştie totul spunând că romanii din Timoc nu au poezie populară deşi de atunci până acum s-au publicat cel puţin zece volume de la românii din Timoc, asta pentru că era ceva normal, timpul nu stă pe loc. Dacă am presupune totuşi ca să fie aşa fără poezie populară nu înseamnă că au devenit sârbi pentru că au învăţat la şcoală limba sârbă sau bulgară. Dacă aritmetic s-ar putea căntâri valorile estetice şi poetice ale folclorului, putem conchide că întrega poezie a întregului popor sârbesc indiferent că ar trâi la polul nord sau sud, sau în Balcan nu s-ar putea ridica la nivelul celui “românovlah” dintre Morava-Timoc. Dacă există o eroare cu alte argumente suntem dispuşi să mulţumim şi să colaborăm. Noi credem că autorul a urmărit să minimalizeze inteligenţa creatoare a poporului nostru din Dacia Aureliană. Ori acesta nu este un argument care să justifice tratamentul brutal terorist şi necivilizat ce se aplică faţă de românii din Timoc de astăzi. Pe noi nu ne interesează calificativul pe care-l dau sârbii, bulgarii sau alţii asupra poeziei şi prozei noastre populare. Pe noi ne interesează să rezolvăm această problemă pe câi paşnice pe cât de posibil, încăt să nu ne mai milogim ca să ne permită să ne rugăm lui Dumnezeu în limba noastră, în bisericile noastre ridicate pe cheltuiala noastră, şcoli, radio sau televiziune. In Banatul românesc sunt vreo 18 minorităţi iar minoritatea sârbă cam de 28.000 suflete poate auzi la radio emisiuni în fiecare zi şi la televiziune şi pot obţine orice drept, că nu se opune nimeni. Tragedia este că în primul rând România şi românii în genere nu au o imagine clară despre românii din Banat şi cei din Timoc, fiindcă în cârţile de şcoală dupa ce au venit la putere comuniştii nu s-a mai scris şi vorbit despre ei nimic. Au existat minorităţi în România dar n-au existat minorităţi româneşti în Serbia, Bulgaria, Rusia, Grecia, etc. Foarte puţini români şi sârbi cunosc unde sunt aşezaţi românii dintre Morava-Timoc şi Dunăre. Ei cred că dacă românii din Banatul sârbesc au toate drepturile şi primesc fonduri şi dintr-o parte şi din alta, românii din Timoc sunt absorbiţi de românii din Banat şi dacă ei au de toate este suficient pentru toţi, românii din Timoc sunt trataţi ca şi când ar fi un “res nullius”. De aceia despre ei se vorbeşte mai puţin sau deloc. Hunii din Banat de la Timisoara, Vărşeţ sau alte zone se tem ca liderii românilor din Timoc să le fie concurenţi la Bucureşti, chiar dacă ei au toate drepturile. De aceia românii din Timoc nu sunt recunoscuţi că există de câtre minoritatea sârbească din România şi acest lucru nu e cunoscut în mod limpede nici de ambasada Serbiei de la Bucureşti nici de consulatul sârb de la Timişoara. Toţi se fac că acolo nu sunt români că sunt vlahi care se ceartă între ei, dar nu depun nici o stăruinţă ca să se împace şi să dezvolte biserica, şcoala şi radio-televiziunea în limba română sau vlahă, dacă există aşa ceva. Este adevărat că românii din zona muntoasă, ungurenii care vorbesc grai bănăţean, întrucăt se află în sudul Banatului au o poezie populară mai puţin dezvoltată, fenomen existent şi în Banatul românesc, decăt acea a românilor ţâreni care au publicate apropae zeci de volume. Pe atunci autorul nu avea de unde să cunoască aceste aspect. Putem să tragem concluzia că Tihomir Georgevici, ca etnolog sârb are meritul de a fi socotit un autor mai sincer şi mai cinstiţi faţă de alţi autori sârbi care au scris opinii diferite faţă de românii din Timoc. Însă cititorii revistei noastre “Dacia Aureliană” vor avea prilejul să-l vadă pe autor în altă postură decăt pe omul de ştiinţă etnologul care a participat la conferinţa de pace de la Paris în echipa de tehnicieni a sârbilor chiar în perioada în care întregul Banat era ocupat (noiembrie 1918 – 23 august 1919) de câtre armata sârbească, deci atunci când oficial exista numa Serbia iar Iugoslavia era inexistentă. Despre aceste aspecte vom scrie teme speciale pentru a lămurii mai ales pe guvernanţi de la Bucureşti; de asemeni este valabilă observaţia ca în momentul de faţă mingea se află în careul sârbesc şi depinde de virtuţiile pe care le au guvernanţi sârbi de a rezolva în mod oficial chestiunea luându-se ca model convenţia culturală semnată de câtre iugoslavi şi români în toamna anului 1934 de Tihomir Georgevici din partea Iugoslaviei şi Iacovachi din partea României. În fond se observă o lipsă de preocupare a instituţiilor abilitate din ţară ca şi din Serbia si Balcani că ei pun bază pe o uzurpare de drept politic a populaţiei autohtone. În momentul în care Rusia a făcut donaţie, această provincie care se bucura de autonomie cu principi şi cnej valahi, pe atunci era principe Mişu Carapancea de la Negotin, a cărui casă principală se vede şi azi, nu exista un stat sârbesc legitim. Apoi donaţia unui teritoriu străin nu este posibilă fiind lovită de nulitate apsolută datorită folosirii forţei. Donaţia s-a făcut prin ordin către împăratul turciei şi nu poate fi legalizată niciodată. Am ridicat această problemă nu cu scopul de a complica lucrurile, pentru că până la urmă ceea ce nu se poate rezolva cu binele se poate rezolva cu râul. Aici sârbii, Bulgarii, Grecii şi alţii folosesc forţa, teroarea şi intoleranţa dovedind că nu sunt maturizaţi să stăpănească minorităşile noastre de aceia cer asimilarea lor ca să scape de ele. Ori România trebuie să facă toate eforturile ca să răscumpere aceste teritorii sau să le asigure protecţia totală. Astăzi românia se află în conjunctura care poate să rezolve chestiunea. Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie. 16.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3 ap. 14, Timişoara astra_romana_timisoara@yahoo.com http://astraromana.wordpress.com Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Dumnezeu să vă dea sănătate!

Despre Românii Noştri III

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

Despre Românii Noştri III

Tihomir Georgevici

Domnul Milan Jivcovici, învăţător la Podgoraţ, mi-a dat să cercetez «Letopiseţul  Şcoalei din Podgoraţ, plasa Bollievaţ, judeţul Timoc», scris de defunctul Mihail S.T. Rizici, între 1890-1900, vestea lui care merge până la Ministerul Instrucţiunii Publice. Dar acesta este un lucru secundar. De aceea copiez, transcriu şi public numa ceea ce pe noi ne interesează. Deşi mă îndoiesc foarte mult că toate datele din letopiseţ ar fi exacte, totuşi le public, că faptele care au fost notate pe loc, deşi pare-se mai mult din auzite dela localnici, decât din observaţii personale:

«Satul Podgoraţ, se spune în acest letopiseţ, în actuala lui înfăţişare nu este cel vechiu. Numele lui pentru prima oară a fost pomenit abia pe la începutul veacului al XVIII-lea; în veacul al XVIII-lea se pomeneşte de Podgoraţ, dar nu despre acest Podgoraţ, ci despre o localitate cu totul alta, care astăzi nu mai există.

La gura râului Zlot, pe malul drept al râului Ţârna, se întinde o minunată câmpie şi acolo era aşezat satul Podgoraţ. Era un sat curat sârbesc, după cum mărturiseşte şi numele lui. În vaţ, iar ceva mai departe satele: Vârbovaţ, Zvesdan şi alte câteva care astăzi nu mai există.

Locuitorii acestor sate erau Sârbi curaţi, veniţi din vilaetul Cosovo. Erau Sârbii aceia care, răspunzând la chemarea lui Arsenie Şacabente, au pornit spre Sirmia şi Backa şi care, alungaţi de acolo de armata turcească, s-au răspândit care încotro. În timpul acela Craina şi Ţârnareca se socoteau ca Emin-Sultanie, ocrotite de principesele imperiale, socotite de Turci ca sfinte. Ţinuturile acestea se bucurau în Imperiul turcesc de anumite privilegii şi înlesniri ceeace era o momeală pentru nenorocitele raiale care îşi căutau un acoperiş şi un adăpost. Şi astfel s-au aşezat în aceste ţinuturi aproape pustii, acoperite cu păduri. Atunci au venit şi s-au aşezat aici: Lasoviciani, Lonovicianei, Vârbovciani, Planinciani, Zvesdanţi, Sumbracofciani, Răgoghiani, Vrajovrânciani, Raiciani, etc.

Iar unii au trecut Timocul aşezându-se în ţinutul Vidinului, în satele: Cosovo, Brachevaţ, Zlocuchiane, Capetanofţe şi altele.

În epoca aceea, pe timpul războaielor şi atotputerniciei lui Pasvagi-Oglu, mulţi săteni şi’au părăsit vechile lor vetre şi au pornit mai înspre interiorul Serbiei, iar în locul acestora s’au grăbit să vie Sârbii românizaţi din Banat şi din România care se refugiaseră acolo mai demult, lăsând Ţârnareca pustie. Acei din Banat se numesc: Ungureni. Ei au ocupat ţinuturile păduroase dela Miroci şi până la Bollianiţa, pe când cei din România, care se numesc Ţărani – din Ţara Românească – au ocupat satele părăsite, aşezate dealungul râurilor Timoc şi Ţârnareca.

Atunci locul unde se afla vechiul Podgoraţ s’a pierdut. Numai câţiva din săteni, locuitori de baştină (Arsenievicii, Novacovicii, Stefanovicii) au fugit cu vitele lor şi s’au dus în apropiere de Mălinic şi acolo, în jurul puternicelor izvoare au întemeiat noul sat Podgoraţ, unde mai târziu, venind din România, s-a aşezat peste ei o masă de Români şi astfel satul cel nou încetul cu încetul s-a românizat.

Haiducul Vellico, la începutul carierei sale, tocmai de aici, din acest sat, şi-a început operaţiile sale care s’au încheiat în mod atât de fericit, prin înfrângerea beiului dela Podgoraţ. De aci el şi-a continuat apoi activitatea şi a izbutit să cureţe într’un chip fericit Ţârnareca de Turci. Alături de acest glorios luptător, în primele rânduri, erau Podgoricenii şi Grigovirţii, iar drumurile, tăiate de către haiducul Vellico prin aceste păduri, pe atunci impracticabile, îi poartă şi astăzi numele.

În secolul al XIX-lea satul Podgoraţ era loc de reşedinţă al întregului ţinut, care, totdeauna, a purtat numele de Ţârnareca, iar acuma se numeşte Bollievaţ; aceasta din pricina micului şi neînsemnatului târg Bollievaţ.

Bogaţii bei turci din Podgoraţ aveau proprietăţi întinse pe care păşteau un mare număr de vite. Cunoscută rasă de oi numită Crivovir, considerată în Serbia ca cea mai bună, a fost adusă, în aceste regiuni, de Pasvagi-Oglu şi răspândită în popor prin mijlocirea beilor.

La Podgoraţ, încă din vremuri vechi drumul era bun şi satul avea o populaţie numeroasă. Turcii îşi aveau aici conacele, iar beii culele. În sat există şapte fântâni, foarte frumoase, care dau o apă de munte minunată. Toate aceste fântâni au fost zidite de Turci cu mâna de lucru a raialelor. Întreaga putere turcească pentru acest ţinut, pare să fi fost concentrată la Podgoraţ, – cel puţin aşa bănuia haiducul Vellico şi de aceea, – pentru eliberarea ţinutului Ţârnareca- el, tocmai de aci ş’a început acţiunea.

Cu sfârşitul domniei turceşti, satele Podgoraţ şi Claviniţa îşi pierd încetul cu încetul din importanţa lor. Neînsemnata localitate Bollievaţ – mai bine zis din satul Dobruievaţ – se ridică şi astăzi îl vedem reşedinţă de plasă, cu poştă, cu telegraf şi cu alte instituţiuni administrative.

La 1875 satul Podgoraţ număra peste 1 800 capete de birnici şi era cel mai mare sat din Serbia. Dar în urma pătrunderii Turcilor în ţinutul Ţârnareca, câţiva cherchezi izbutesc să ajungă până în Podgoraţ, îi dau foc, jefuesc o parte din sat apoi repede se întorc înapoi. Sătenii care ş’au văzut locuinţele jefuite s’au mutat mai spre Nord de satul Podgoraţ unde au întemeiat un nou sat care astăzi se cheamă Bagovina. Acest sat are 400 de capete de birnici, o şcoală primară de băieţi şi una de fete.

Actualul Podgoraţ, numără până la 900 capete de birnici, are biserică, primărie, şcoală primară de băieţi şi de fete cu 5 clase, şi 2 parohii deservite de 2 preoţi.

Locuitorii sunt destul de avuţi. Au vite, însă, din punct de vedere moral nu stau aşa bine, ci din zi în zi tot mai rău.

Tipul, portul, obiceiurile şi mai ales sărbătorirea zilei onomastice sunt o dovadă că locuitorii din satul Podgoraţ sunt de naţionalitate sârbească.

Alungaţi din vetrele lor, în urma marilor năvăliri turceşti, care erau puternice, mai ales pe lângă Sava şi Drina, Morava şi pe malul Dunărei, aceşti oameni se refugiau când în mica Românie de astăzi, când în munţii din Ardeal, de unde când lucrurile se linişteau se înapoiau; apoi fugeau din nou, până ce într’o zi s’au pomenit cu eliberarea lor de sub turci… În această fugă ei se amestecau cu Românii dela care au luat limba şi unele obiceiuri dar nu toate (sic! n. tr.).

Trăind în păduri, pe lângă turmele de oi, unde se năşteau dar nu se botezau, se căsătoreau, fără însă a se cununa, furând din alt sat – dar nu din al lor – jefuind şi punând mâna pe avutul altuia, ucigând, dând foc, fugind de serviciul militar, călcând poruncile autorităţilor etc. Acesta este idealul lor (al celor din Podgoraţ). În chipul acesta concep ei raiul pe pământ.»

(…)

«Auzisem de mult despre zicătoarea locală : „Ghe la Zlot pana Podgoraţ numa morminte de oţ” (dela Zlot până la Podgoraţ, numai morminte de hoţi), dar nu ştiam că hoţilor familiile le ridică până şi monumente. Chiar defunctul meu tată, care servise câţiva ani ca preot la Bresovaţ, îmi povestise despre un faimos haiduc care trăise cu 30 şi ceva de ani în urmă şi haiducise în împrejurimile satului Zlot, anume Nicola Făţar, care, cu tovarăşii lui făptuise multe crime. Haiducia în aceste locuri, până nu de mult, nu era lucru rar. Dar haiducii de aici se deosebesc de cei din Serbia şi Apus, care pe lângă tot odiosul au în ei şi ceva poetic, adeseori de un idealism curat. Haiducii de aici sunt adevăraţi oameni fără suflet, tâlhari ordinari, ucigaşi netrebnici, de cea mai urâtă specie, care ucid fără milă, ca nişte fiare, trăgând chiar şi din ascunzişuri, fără vitejie, ca nişte laşi. De aceea eu cred că vorba românească oţ (hoţ) întrebuinţată în aceste ţinuturi este greşit tradusă prin cuvântul sârbesc haiduc. În limba românească hoţ are mai mult înţelesul de fur şi tâlhar, pe câtă vreme pentru ceea ce noi numim haiduc şi ei întrebuinţează tot acelaşi cuvânt de haiduc, care însemnează luptător împotriva asupritorilor patriei (ca în timpul fanarioţilor etc.). Despre aceştia există şi cântece haiduceşti şi în genere li se atribuie cam acelaş rol care se atribuie şi la noi haiducilor de altă dată şi de acum. Românii din Serbia n’au avut asemenea haiduci şi nici actualii lor hoţi, osândiţi de legi, n-au nimic în comun cu haiducii din trecut.

Zlot este un sat mare cu o piaţă largă în centru, cu câteva cafenele, dugheni şi prăvălii de negustori.

Stând în faţa Cafenelei, la răcoare, înconjurat de câţiva săteni din Zlot, am însemnat următoarele lucruri.

Viniera Buiezilor, aşa se numesc aici zilele de Vineri, Sâmbătă şi Duminică din săptămâna Sf. Toader. Aceste zile sunt sărbători însemnate. Pentru ele, sătenii dela Zlot , Vineri de dimineaţă ies afară din sat şi se duc până la peştera din Zlot se înnoiesc şi se îmbracă, aşa cum se îmbracă Sârbii de Florii. Sătenii din Zlot, Vineri de dimineaţă ies afară din sat şi se duc până la peştera din Zlot (Gaura Lazăr). Aici cântă din cimpoi şi petrec. Trag cu puştile într’un fel de plantă numită în limba lor somina; plantă ce creşte lângă peşteră şi ceea ce cade din ea jos, duc acasă şi o dau vitelor bolnave şi chiar oamenilor, când aceştia suferă de dureri de coaste. Ce fel de plantă este această somină, din explicaţiile pe care mi le-au dat n’am putut să înţeleg, iar numele ei în limba sârbă n’au ştiut să mi-l spună. Înainte de amiază, ei se întorc în sat, unde nu îndrăznesc să joace, pentrucă fiind Vinerea din prima săptămână a postului mare sunt opriţi de preoţi. Totuşi tineretul se duce afară din sat, la câmp şi acolo joacă, pe când cei mai în vârstă se împrăştie prin cârciumi şi beau. Sâmbătă şi Duminiă, după amiază însă se poate juca şi în sat.»

(…)

În comuna Zlot am mai notat şi câteva nume româneşti de bărbaţi şi de femei. Bărbăteşti sunt: Pârvul, Ion, Truca, (Petar), Trăilă, Golup, Dragul, Iovan, Iancul, Lapădat, Vasiia, Martin, Miailo, Miai, Radul, Străin, Jurca, Simion, Flora, Alexa, Novac şi Gheorghe. Nume femeieşti sunt: Florica, Ana, Stana, Petra, Anghelia, Brânduşa, Stanca, Ruja, Maria şi Dumitra.

În urma intervenţiei autorităţilor bisericeşti astăzi nume ca cele de mai sus, nu se mai pot da copiilor, preoţii având grije de a le înlocui prin alte nume curat sârbeşti. Dar pe lângă numele sâbeşti Românii continuă – în casă şi între ei – să întrebuinţeze şi mai departe numele româneşti, pe care şi le dau singuri. În jurul unor nume de copii, acum câţiva ani, s’a petrecut, la Bollievaţ un caz interesant şi anume: medicul de plasă vaccina cei doi copii gemeni şi o româncă din plasa Bollievaţ. Când i-a venit rândul să fie vaccinaţi şi copii ei, medicul, ca să-i caute în registru a întrebat-o cum îi cheamă. Ion şi Iancu – a răspuns românca. Medicul a început să caute în registru, dar aceste nume nu se găseau. A întrebat-o din nou; ea a răspuns la fel. Atunci medicul bănuind despre ce e vorba a întrebat-o ce fel de nume le-a dat la naşul copiilor la botez? Românca auzind întrebarea, a  început să ţiue! Ţiu, ţiu! Şi n’a spus nimic mai mult. Copiii pasă-mi-te se numeau unul Gruiţa iar celălalt Bujiţa, nume pe care ea nici n’a putut şi nici nu şi-a dat măcar osteneala să le ţină minte, atât de străine îi păreau aceste nume.»

(…)

«La Românii noştri nu este lucru rar ca femeea să-şi lase bărbatul şi să se căsătorească cu altul, iar uneori să se întoarcă iar la primul ei bărbat. Moralitatea la Românii noştri este sub zero. Nici femei, nici fete cinstite nu există nici chiar la copile de 13 ani. A face pe mijlocitoarea la orice vârstă este un lucru cu totul obişnuit. Fratele să mijlocească pe soră sau mama pe propria ei fiică nu se socoteşte nici ca păcat nici ca ruşine.

În genere omenia, morala, moralitatea şi tot ce se dovedeşte la un om şi la un popor nobleţea sufletească, aici sunt însuşiri care nu au nici un preţ. Românii ca soldaţi sunt cunoscuţi din războaiele noastre. Ceace îi face să dezerteze din luptă şi să nu fie viteji nu este convingerea că ei nu trebuie să moară pentru Sârbi. Nu. Este laşitatea de animal, lipsa sentimentului de mândrie şi de vitejie militară. Laşi în lupte, laşi au fost şi când au fost pedepsiţi şi osândiţi pentru acest lucru. Pietatea (religiositatea) la ei este un lucru aproape necunoscut. La biserici nu se duc decât atunci când după concepţiile lor superstiţioase cred că ar trebui să se ducă. Hoţia, beţia, curvia, bătaia sunt lucruri obişnuite. Când au un ban, până şi femeile se duc la cârciumă şi acolo beau până ce isprăvesc toţi banii, îmbătându-se în aşa hal, încât după aceea se dedau la fapte care nu se pot pune nici pe hârtie. După concepţia lor până şi crimele sunt nimicuri; ba chiar şi acele omoruri brutale, sălbatice, fioroase. „E în stare să te omoare pentru o lulea de tutun” se zice, adeseori la noi despre Români. Şi de nu le-ar fi frică de urmările faptei lor, omorurile s’ar ţine în lanţ, de vreme ce şi aşa nu se dau în lături de la crime. Am avut prilejul de a vedea în mâinile autorităţilor criminali Români. Ei nu se sinchiseau de loc că sunt criminali. Nu-i mustră conştiinţa. Li se pare un lucru banal. Li se pare chiar curios că sunt daţi în judecată. Numai pedeapsa cu moartea îi mai nelinişteşte puţin.»

(…)

«Poezia este îndeobşte partea slabă a Românilor noştri.

Le ei în general se cântă puţin, şi dacă se cântă, cântă mai mult femeile. Toate cântecele lor sunt femeeşti şi se cântă, pe cât am putut observa, aproape toate pe o singură voce, având pe deasupra un ton într-un fel jalnic, melancolic şi tânguitor. Aşa sunt în genere ariile Românilor noştri. Cântecele de vitejie, cu toate că am întrebat despre ele, par a nu prea fi, ca şi cum s’ar fi stins.»

Observaţii la Partea a III :

Ne referim la satul Podgorţ, un toponim pur sârbesc, la vărsarea pârâului Zlot în Timoc. Autorul T. Georgevici spune din capul locului că datele pe care le are de la localnici s-ar referi la un sat într-o altă vatră, sat pur sârbesc. Provenienţa acestor localnici sârbi este de dată recentă, de la 1690, de la prima invazie colonizatoare organizată de Patriarhul sârb Arsenie Cernoevici al III-lea, când o parte din sârbii de la Cosovo, abandonându-şi casele, satele şi bisericile de spaima ciumei, care măturase o parte din populaţie, s-au aşezat aici pe mai multe vetre, şi e posibil ca în fruntea lor să fi fost un preot, care a botezat satul «Podgoraţ» – adică «Sub Munte». Important pentru autor este faptul că funcţionarii care dau informaţii, ţin neapărat să arate că satul a fost sârbesc şi că veştile sunt de dată prea recentă, încât nu prezintă nici o importanţă din moment ce nu există document scris.

În ceea ce mă priveşte, pot şi eu să fiu un martor de ocazie, şi să amintesc că, Haiduk Velcu, la 1804, născut în satul Planiniţa (Munitşor) sat bulgăresc, era haiduc renumit în Craina. El devine important pentru că folosea un butoi cu focul aprins, la care îi dădea drumu de pe deal spre grajdurile begului de atunci. Acesta se sperie şi fuge încât revoluţia se întinde spre Dunăre şi Timoc; la românii din provincia autonomă Margina, care avea o existenţă de peste 300 de ani şi care încet, încet, a fost cunoscută sub denumirea de Revoluţia din Craina lui Haiduk Velcu. De fapt, Haiduk Velcu era un simplu ţăran bulgar curajos care vroia să se elibereze de sub turci. Adevăratul comandant al armatei de revoluţionari a fost Nicola Abraş din satul românesc Bucopcea de lângă Negotin, care fusese instruit de Tudor Vladimirescu, şi ajutat atât de fratele lui, Pavel Vladimirescu care luptă la Malajnica şi-i bate pe turci la 1807. Aceiaşi răsculaţi români şi sârbi vor purta lupte cu turcii la Cladova, unde se va afla din partea românilor Tudor Vladimirescu şi din partea sârbilor Petar Dobârneaţ.

E posibil ca locuitorii care au venit de la Cosovo să fi căutat vetre de aşezare şi în alte localităţi de pe Timoc şi valea Dunării, se aminteşte chiar şi satul meu Zlocutea în care ar fi venit sârbi, dar despre care n-am auzit vorbindu-se şi nici n-am văzut vreun sârb în acest sat, ori la Cosovo şi altele.

Dacă totuşi au fost sârbi care s-au revărsat de la Cosovo spre Dunăre, aceştia trebuie să fi fost din satele sau metohele de la Cosovo, unde mai sunt români şi astăzi.

Există la Cosovo mănăstirea Naupara, unde pe metohele existente lucrează şi astăzi români, lucrători medievali, încă neasimilaţi, deci e posibil ca din această regiune să fi venit o parte în Timoc şi o parte în Banat, lucru care se poate demonstra prin probe dialectale că sunt cosoveni.

Autorul presupune că ţinutul Timocului Negru, unde Radu cel Mare a înălţat 10 biserici şi mănăstiri din care se păstrează numai vreo 4 şi în plus renumitul conac a lui «Radul Beg», care era de fapt Radu cel Mare şi care în jurul anului 1500 construia bisericile şi mănăstirile, nu pentru sârbi, ci pentru români care se pare normal şi pe care l-am putea crede dacă am fi de bună credinţă. Însă, intelectualii sârbi n-au nevoie de argumente, sunt suficiente părerile unor moşi şi babe care mai au ceva în memorie. Însă adevărul este că în această zonă, nici astăzi nu sunt sate sârbeşti, dar atunci.

Nimeni nu contestă existenţa lui Vellico, care este o apariţie mesianică decât aportul militar pe care l-a adus. Sârbii se tem să amintească originea bulgărească a acestui erou şi fac şi alte confuzii: ei nu amintesc că la Malainica, la Negotin, unde au avut loc luptele cu turcii, au participat generali ruşi şi armata românească de panduri. Avem probe de căpetenii de români, care s-au evidenţiat în aceste înfruntări.

Este ciudat că istoricii sârbi cred că restul lumii crede ce spun ei şi de aceea îşi făuresc o istorie pe care nu fac dovada că au realizat-o singuri. În ceea ce priveşte pe Osman Pazvan-Oglu de la Dii-Vidin, el n-avea ce bogăţii să găsească în micile cătune sârbeşti, care nu aveau o vechime nici de 100 de ani şi nici o avere ca să poată s-o jefuiască. Adevărul este că acest Paşă răzvrătit poartă cu sultanul Serim al III-lea trei războaie, pe care le câştigă, deşi dispunea de o armată de vreo 16 000 de răsculaţi împotriva sultanului, iar acesta avea vreo 80 000 de soldaţi.

Albanezul acesta ajuns la gradul de Paşă la Vidin, adică general de armată, se bucura de un anumit respect pentru actele de bravură, repurtate cu armata imperială. Napoleon, personal, îl sprijinea pe Pazvan-Oglu să ajungă un fel de rege al populaţiei dintre munţii Balcani, Timoc şi Dunăre, populaţie, care în majoritate era de origine românească. El n-avea ce să jefuiască de la săracii sârbi, care-şi luaseră lumea în cap, fie din cauza bolilor, adică a ciumei, fie din cauza unor persecuţii turceşti.

Felix Romuliana-Gamzigrad, vestigiile datează din timpul împăratului Galerius care a avut mamă de origine dacă numită Romuliana. Azi cetatea este renovată.

După cercetătorii români şi străini ar exista în regiunea dintre Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, regiune cu populaţie majoritar românească, peste 1 800 de puncte notate ca vestigii romane. Să enumerăm câteva, care n-au nici o legătură cu slavii sau cu sârbii: Cele 4 Tabule Imperiale de la Dunăre, Podul Împăratului Traian, prima Biserică Romană de la Aquæ, probabil de la Prahova de azi, numită de romani – Deci şi Decebalum cu renumita fântână de pe malul Dunării, Felix Romuliana de la Gamzigrad, Bononia-Dii-Vidin,  Viminacium Costolaţ, Naisus – locul de naştere al împăratului Constantin cel Mare, eliberatorul creştinismului (313) d.Cr. şi multe altele fiind cele mai importante ruine rămase de la strămoşii noştri romani. Aproape fiecare sat stă pe o vatră strămoşească daco-romană. Ei bine, autorul nostru, cu toate meritele pe care le are, că a scris această, carte este prea de tot să lase impresia că populaţia majoritară autohtonă nu sunt urmaşii daco-romanilor, ci sunt sârbii neaoşi, veniţi de la Cosovo, aducând pentru românii din Banat şi din Timoc o mare binefacere.

Nu contestăm întru totul acuzaţiile lui Tihomir Georgevici, care avea pe tatăl său preot în satul Brestovac lângă Bor. E posibil să existe şi oameni fără suflet să devină haiduci sau lotri, să mintă, să fure să înşele. Mai grav este că educaţia pe care a imprimat-o biserica de-a lungul timpului, fiind sârbească, oamenii rămân cu beteşugurile lor primitive şi pe care ei le socotesc ca ceva normal, ceea ce înseamnă că biserica ortodoxă de la Zlot sau Podgorţ nu şi-a făcut datoria, pentru că oamenii pot fi creştinaţi, cultivaţi şi luminaţi şi în mod liber.

Spre deosebire de statul sârbesc se observă că metehnele pe care le au românii din Serbia, au caracter individual şi crimele lor sunt individuale şi abuzurile şi nerespectarea legilor este tot un semn că poporului nu i se face educaţia necesară; deci, după cum este statul sârbesc de crud şi de abuziv, faţă de drepturile românilor, la fel sunt şi românii faţă de stat.

Despre statul care ne urăşte, Iugoslavia de ieri adică Serbia de astăzi, va trebui să ne aducem aminte de ceea ce a spus la 1876 Leon Gambetta, marele om de stat al Franţei, care se afla în călătorie de studii la Zăiceri în Timoc şi la Belgrad:

«Îmi închipui, în răsăritul Europei o schimbare de frontiere care să permită reunirea tuturor românilor din regatul României. Prin toţi românii, înţeleg pe cei din Bucovina, din Ungaria şi chiar din Serbia şi Macedonia». (Aurel Cosma-Istoria Banatului, Timişoara, cap. Prietenia Iugoslaviei,  p.87, cf. Tudor Teodorescu-Branişte: Oameni Celebri, p. 51)

Din cunoştinţele noastre şi alte cărţi îmi amintesc că Leon Gambetta, când a ajuns în satul Zlot, despre care T. Georgevici spune că e sat de hoţi şi haiduci, a stat de vorbă cu locuitorii şi s-a convins că sunt români. Cu această ocazie ţăranii din Zlot l-au primit cântându-le imnul Franţei «Marseilleza», ceea ce l-a impresionat profund. Iar la Blegrad, când a ajuns în 1876 a vizitat Consiliul Comunal rostindu-se cuvântul de salut de către un «românovlah» sau aromân numit Nuşu, singurul care ştia ceva franţuzeşte din Serbia. Consiliul Comunal, era alcătuit din 2 sârbi şi 12 vlahi. Probabil că la 1876 Belgradul încă era locuit de români, nu erau asimilaţi şi n-am auzit ca un străin care să fi scris note de călătorii sau să fi cules folclor să folosească cuvinte înjositoare ca hoţi, haiduc şi jefuitor, nu ştim pe cine puteau să jefuiască hoţii din Zlot şi din apropiere, când ţinutul era complet românesc şi asemenea amintiri înjositoare n-am auzit deşi am stat în Zlot 2 săptămâni. Ar trebui să amintesc şi faptul că în 1942, în ziua de 8 septembrie, am văzut satul Zlot bombardat de trupele germane, care puseseră mâna pe vitele mari, boi şi vaci să fie transportate pentru hrana armatei germane. Ţăranii au opus rezistenţă, s-au luptat cu soldaţii germani şi fiecare şi-a luat până la urmă animalul, iar satul a fost bombardat. Imi amintesc că în ziua aceea, anume am stat la masă la restaurantul din centrul satului invitându-i pe Inspectorul Şcolar şi pe Primar la o mică agapă.

T. Georgevici este bine intenţionat, el vrea să scrie o primă carte de orientare «Printre Românii Noştri» din Serbia-Timoc şi ne dă şi informaţii uneori interesante. Face referiri la recunoaşterea provinciei autonome Margina pe care sârbii au numit-o Craina, atunci când a fot ocupată şi colonizată, pentru prima dată la 1690-1875. Ei bine, autorul nu are informaţii certe despre istoria acestei provincii, dar vi-o spun eu acum. În jurul anului 1560 prima soţie a Sultanului, Emina, la care el ţinea cel mai mult dintre soţiile pe patul de moarte iar sultanul aştepta ca un cetăţean din imperiu să găsească un leac şi s-o mântuiască, s-o scape de la moarte. E posibil după unii să fi fost bolnavă de cancer şi s-ar zice că  a fost tratată de un cioban român timocean cu bujgheţelul sterp (în româneşte dedeţelul sterp) care înfloreşte cam odată cu ghiocelul şi viorelele. Drept recunoştinţă a proclamat provincia din dreapta Dunării ca stat autonom cu principi românovlahi numişi de sultan.

«Ţinuturile acestea se bucurau în Imperiul turcesc de anumite privilegii şi înlesniri ceeace era o momeală pentru nenorocitele raiale care îşi căutau un acoperiş şi un adăpost… Şi astfel s-au aşezat în aceste ţinuturi aproape pustii, acoperite cu păduri». Privitor la citat, ţinuturile respective la anul 1741 se aflau sub administraţia otomană şi nu erau momite cu cine ştie ce bogăţii ca să-şi părăsească, casele vetrele stărbune, bisericile şi mănăstirile de la Cosovo. Cum după cum se observă clar, Arsenie Ceroevici n-a avut nici un conflict cu turcii pentru a fi obligat să mute populaţia de la Cosovo între Morava-Timoc, deci în dreapta Dunării, unde în vremuri medievale era provincia Podunavia, fără picior de sârb. În ce priveşte depopularea ţinutului din cauza turcilor sau a unor epidemii, nu poate fi vorba pentru că ţinuturile acestea nu erau abandonate de români. Aici Radu cel Mare încă la anul 1500 mai construia cele 10 mănăstiri între munţii Artani, Timocul negru şi Timocul Alb; apoi satele româneşti din Timoc şi astăzi sunt cu sute şi mii de locuitori mai mulţi decât în satele sârbeşti care n-au nici un fel de rădăcini în provincia Margina sau Craina. Toţi sârbii sunt colonişti, aduşi intenţionat  ca să ocupe această provincie de către Arsenie Cernoevici, toate se dezvoltă după un plan pentru că jumătate din cei 40 000 de colonişti rămân pe teritoriul  dintre Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, iar altă parte a populaţiei din valul de colonizări trece Dunărea, ocupă Banatul  şi Voivodina.

Nu se cunoaşte în peninsula Balcanică sau aiurea o populaţie care să fi fost colonizată provizoriu sau pe o perioadă de timp şi după aceea să se fi întors la vetrele lor, lucru pe care sârbii l-au făcut. Trebuie remarcat faptul că această mare mişcare de populaţie a fost dirijată spre Banat şi Timoc de un patriarh  într-un timp în care Serbia nu exista ca stat. Ei au urmărit expansiunea în nordul Dunării, în Banat şi Voivodina, dar şi în Sudul Dunării în provincia învecinată cu gândul că vor ocupa aceste teritorii prin mulţimea coloniştilor de la Cosovo, iar la Cosovo vor veni sârbi din alte părţi.

Ciudăţenia mare este că T. Georgevici, un om cu studii serios avea intenţia să scrie o carte de căpătâi documentată, însă el, fie a inventat ideea, fie a împrumutat-o de la alt cărturar sârb naţionalist să justifice existenţa populaţiei româneşti în dreapta Dunării între Morava-Timoc prin aceea că ei nu sunt români, ci sunt sârbi care au fost deznaţionalizaţi în Vlaşka şi în România, iar acum când s-a născut prilejul să-şi facă un rost pe nume, s-au întors pe meleagurile străvechi părăsite cândva. Menţionăm partea aceasta, pentru că şi alţi istorici sârbi sunt convinşi că sârbii au fost primii locuitori ai ţării româneşti, care au fost românizaţi de-a lungul secolelor şi care s-au întors în partea lor străveche, în Serbia de răsărit. O asemenea teorie copilărescă poate fi  numai în scrierile sârbeşti.

Acum vreo 2 ani, un alt autor de la poliţia politică probabil, a inventat o altă teorie şi anume, că populaţia românească dintre Morava-Timoc, ca şi cea din România îşi are originea în Siberia şi după ce s-a românizat în nordul Dunării, le-a fost uşor să  se mute peste Dunăre şi să se aşeze în localităţile sârbeşti de azi.

Nu ne impresionează şi nici nu ne îngrijorează salvanţii aceştia impostori care fac de râs naţiunea sârbă şi care cred că istoria se scrie ca şi când ai scrie un roman, fără documente, fără probe.

Pentru cititorul revistei noastre, care vrea să cunoască adevărul, el se întreabă ce i-a apucat pe cărturarii sârbi şi pe politicieni să ţintească istoria românilor din Banat şi Timoc şi să conteste până şi continuitatea poporului român în Dacia, însă nu se întreabă cu ce dovedesc sârbii că sunt primii prinţi când n-au nici o probă. Aş fi recunoscător aceluia care ar găsi o singură probă, din care o să rezulte că românii din Serbia dintre Morava-Timoc sau dintre Timoc şi mare din Bulgaria sunt urmaşii slavilor; ei sunt atât de fanatici încât găsesc justificare pentru orice contra-argument folosit pentru promovarea drepturilor românilor din dreapta Dunării. Ei n-au nevoie să boteze râurile, munţii, oraşele nici măcar dacii care au stăpânit aceste ţinutiri din vremuri imemoriale nu s-au gândit să se ducă în Asia şi să ceară adeziunea viitorilor colonişti.

N-aş spune că românii nu sunt capabili să mintă, să fure sau să comită o crimă, însă prin cartea «Printre Românii Noştri», vede în românii noştri nişte criminali şi hoţi. De fapt ei nici azi nu recunosc crimele de genocid din Croaţia, din Bosnia de la Slebrniţa, Kosovo şi alte meleaguri pe care ei, sârbii le-au administrat şi i-au învăţat pe balcanici să fie criminali, să jefuiască, să ucidă, pentru că ei numai aşa pot să stăpânească micile provincii pe care le mai au în Serbia actuală.

Dar dacă vor continua să conteste etnogeneza noastră, deşi le-au sârbizat numele de familie şi de botez, dacă vor continua să înveţe copiii, mamele şi părinţii sârbeşte şi bulgăreşte încă de la naştere, prevedem un sfârşit dramatic pentru aceste exhibiţii politice.

Noi credem că însuşirile de popor criminal ş.a.m.d. nu s-au vindecat de frica justiţiei, pentru că sunt rarităţi, iar lotria şi haiducia, care în regiunea timoceană au existat până prin 1975 (?), au încetat datorită dezvoltării civilizaţiei şi nu datorită şcolii sârbeşti sau bisericii sârbeşti.

Un caz ieşit din comun s-a întâmplat acum vreo 3 ani, în sărbătorile Crăciunului în satul Cameniţa Mică, nu departe de Negotin. În noaptea sărbătorilor, un preot sârb din Mihailovaţ, împreună cu un patriot sârb viteaz, un adevărat erou, au făcut o incursiune politică prin restaurantele din zonă; la restaurantul Cod Lage (La Vapor) din Cameniţa Mică, românii petreceau ziua onomastică a unui consătean. Patriotul sârb şi preotul i-au surprins cântând româneşte şi le-au reproşat că nu sunt în România să cânte româneşte, ci sunt în Serbia. Drept rezultat, a fost că patriotul sârb şi preotul ortodox sârb, înfuriaţi au pus mâna pe sărbătorit şi l-au dat cu capul de ciment, acesta dându-şi sufletul după lovitura primită. Nu se ştie cum merge procesul şi dacă există proces, dar se ştie că d-l Dimitrie Crăciunovici din partea mişcării democrate a românilor din Serbia a ridicat problema public şi s-a trezit cu un proces de calomnie din cauza preotului ortodox sârb. Cum va scoate cămaşa fostul colonel din armata mareşalului Tito, nu ştim. Socotim că exemplul acesta este concludent cât de cruzi pot să fie sârbii şi cât de îndurători pot să fie românii.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

12.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Printre Românii Noştri II

Revista românilor din Timoc

«Astra Română Pentru Banat, Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni»

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842

PRINTRE ROMÂNII NOŞTRI

Tihomir Georgevici

(partea a II-a)

Ni s-a mai povestit cum în satul Balanovţa (plasa Zaglavaci, jud. Timoc) un mort când este dus la groapă, babele stau de veghe ca nu cumva preotul să  întoarcă spre a privi mortul, căci într-un asemenea caz ar mai muri cineva din casă.

Cu acest prilej, aşa în treacăt am întrebat de nu cumva s-ar găsi prin partea locului, niscavia ruine. Şi în această privinţă am notat următoarele:

La Jejeviţa, la graniţa Dobrinovaţului, se găsesc ruinele a nu ştiu cărei vechi cetăţi, despre cate poporul zice că ar fi latinească. Aici s-au descoperit multe monezi romane de aramă şi se zice că s-ar mai fi găsit căte una de aur. Pe colina Grădiştea, tot la graniţa Dobrinovaţului, se mai găseşte încă o cetăţuie veche, despre care n-am putut afla nimic mai mult. Pe teritoriul Dobrinovaţului la locul numit Selişte, ţăranul Radovan Gheorghevici a desgropat nişte ruine dintr-o veche biserică şi din această pricină i-a mers faima de prooroc. În prima Vineri si Duminica din lună vin la dânsul şi la bisericuţa lui o mulţime de oameni nevoiaşi ca să ceară alinarea nenorocirilor lor. Autorităţile l-au dat în judecată pentru acest lucru, dar lumea şi credinţa au rămas mai departe cu dânsul. În satul Mirofştiţi, la nord de satul Mirova, deasemenea au fost descoperite ruinele unor vechi biserici.

Asemenea ciudăţenii, ca un ţăran să desgroape ruine de biserici în satul lui sau în împrejurimi, la noi nu sunt lucruri neobişnuite. Eu cred că în ţara noastră rar să nu fie locuri unde un ţăran să nu fie dat la iveala ruine fie din întamplare fie mai ales pentru că i s-au arătat în vis sau i-a fost prezise:  prezicere prilejuită de faptul că, înainte chiar de a fi fost facute săpături, locul cu pricina era poreclit: „Tărcfina”, „Ţărcfişte”, „ţărcfa” ; sau din pricină că se vad urme sau ca se vorbeste despre asa ceva. Asupra acestui fenomen am staruit, explicandu-l prin sugestie.

Înainte de ameză am vizitat şcoala primară din Bollievaţ unde, pe lângă copii de sârbi, învaţă şi căţiva românaşi de prin împrejurimi. În clasa întâia a scolei primare de baeţi, am rugat pe domnişoara învăţătoare sa pună pe şcolarii români să-mi cânte, în limba maternă, veunul dintre cântecele care le sunt mai dragi. Micuţii după ce s-au sfătuit, ne-au recitat doua versuri dintr-un cântec, dupa spusele lor, cum nu mai e altul. Iata-l:

„Cum che strigă? Mămăligă!

Cum che cheamă? Surbi zama.”

Am plecat din Bollievaţ, după amiază, îndreptăndu-ne spre Valaconie, care este primul sat mergând din Bollievaţ, spre Bretsovacica-Bania. Cum în ziua precedentă fuseserăm obosiţi prea tare, acum nu ne grăbeam. Am hotarat ca Valaconie, ce se găseşte la o ora depărtare la Bollievaţ, sa ne fie loc de popas. Abia plecat din Bollievaţ pe drumul care merge urcând pe munte, dacă-ţi întorci privirea înapoi şi în jur în faţa ochilor iţi apare o panoramă măreaţă, ce multă vreme nu o poţi uita. O puternică impresie iţi produce muntele Râtan (la români se numeşte Artan), care de aici, se vede în toată măreţia lui, de la poale până la vârf, ca şi de la un capăt la celălalt, cu toate ramificaţiile lui. Ratanul văzut din această parte nu este asa de gol, aproape pleşuv, cum ne-am obişnuit să-l vedem de la Soco-Bania şi din alte locuri de unde se arată numai partea lui dinspre sud. Dinpotrivă, partea lui dinspre nord este îmbrăcată cu o frumoasă pădure de brad, cu iarbă abundentă, aşa că el ne pare mai puţin sălbatic, în raport cu munţii stăncoşi ai căror schelele de piatră, printre pământul năruit, par nişte oase care ies dintr-o rană deschisă.

De la Bollievaţ, în drum spre Valaconie începe să apară românii, pe care sau îi întălneşti pe drum sau îi vezi muncind la câmp. De la prima ochire, ei pot fi recunoscuţi după îmbrăcăminte aşa încăt nu e nevoie să-i cauţi ca sa-i descoperi. De aceia excursiunea noastra începe de fapt aici.

Pe la ora cinci eram in satul Valaconie unde ne-am aşezat la răcoare în faţa cărciumei. Ca în aproape toate satele româneşti – mai ales acele care sunt aşezate dealungul drumurilor – pe oriunde am trecut, se aflau câte una sau mai multe cărciumi, toate la fel pe care, de obicieiu le exploatează proprietarii clădirilor. Acestia mai totdeauna sunt Români localnici mai isteţi, mai cuminţi şi mai harnici decăt ceilalţi. Unii din aceştia s-au stabilit  venind de la oraş sau dintr-un alt sat oarecare şi prin dibăcia, îndemanarea lor faţa de autoritaţi, ca şi prin tărcoale date în jurul tăranilor, profitând de nepăsarea, neglijenţa şi adeseori lenevia acestora, au ştiut să facă ca sătenii să-şi lase la ei pănă şi ultimul ban, mai cu seamă pentru rachiu, pe care românii îl beau cu plăcere mai toata ziua. Şi astfel, pe seama acestora, cârciumarii ştiu să-şi agonească un frumos capital şi să devină cei mai chiaburi oameni din sat, făcând comerţ cu ridicata şi cu ţârâita şi având cele mai bune ţarini, păduri proprii, livezi şi vite.  Trăesc şi adeseori duc în casă o viaţa pe jumătate orăşenească. Chiar şi în satele care nu sunt aşezate la margine de drum cârciumile sunt tot aşa de multe. Pe alocurea, aceşti cârciumari sunt mari bogătaşi cari ţin în mâna lor totul.

Valaconie este un sat mare. După recensământul din 31 decembrie 1900 el numără cam 2100 locuri la 375 numere de case. In afară de învăţători, de preoţi şi de vreo câţiva străini veniţi din altă parte şi căţiva ţigani, toţi ceilalţi sunt români.

In faţa cârciumii am oprit pe câţiva tărani şi am intrat în vorbă cu ei.

Altă dată, îmi povesteau ţăranii, satele Valaconie şi Podgoraţ făceau un singur trup, care se chema Paralovo şi care este aşezat pe râul Timoc, la locul şi astazi numit Paralovo. Mai demult, când turcii au năvălit în ţinutul acesta, locuitorii din Paralovo au fost nevoiţi să fugă care încotro; unii din ei s-au dus şi s-au aşezat unde este actualul sat Podgoraţ, iar alţii mai la vale, pe lăngă râul Valconie, unde era mult anin  (alnus glutinosa). Şi din cuvintele: vale cu anin, s-a format numele noului sat Valaconie.

Ca în toate satele româneşti din Serbia, şi la Valaconie românii serbează slava, pe care o numesc praznic. In România slava nu este cunoscută, iar cuvântul praznic este de origine slavă şi însemnează:  1) Fest(tag),  2) Leichschmaus. Românii din Banat serbează ţi ei slava pe care o numesc tot praznic.

Din obiceiurile de la Valaconie am însemnat:

Crăiţa. Acest obicei corespunde obiceiului nostru Cralliţa (regina). In vremea veche pe timpul Rusaliilor (saptamana Sf. Treimi), la Valaconie umblau prin sat crăiţe, care cântau şi jucau.  Ţăranii aduceau în faţa lor pe cei bolnavi şi ele îi sgâlţăiau spre a-i lecui. Acest obiceiu a dispărut astăzi cu desăvărşire, dar mulţi işi mai aduc aminte de dânsul. El s-a stins cu mult înainte de războiul sârbo turc.

Collinda. (colind, din cuvantul latinesc calendae, înseamnă în limba românească de azi, cântec de Crăciun = Weinachtslied şi mai înseamnă a te duce din casă în casă pentru a cânta cântece de Crăciun şi a primi daruri). Acest obiceiu corespunde obiceiului nostru (sârbesc) coleda. El se săvărşeste în ajunul Crăciunului. In ziua aceea, dis de dimineaţă, copii în vărstă de 10 până la 12 ani se adună la un loc, iau câte un baţ în mână, anume pregătit pentru această ocazie de părinţii lor. Aceste beţe se împodobesc cu acest prilej, cu desene. După ce li se jupoaie scoarţa până ce rămâne partea albă dinăuntru, în jurul băţului, un tip de spirala, se înfăşoară o pandlică de tei. Băţul se ţine pe foc până ce părţiile goale se înegresc. După aceea se scoate pandlica de tei si pe băţ rămâne un desen negru  care se încolăceşte în jurul băţului. Capetele băţului se despică şi în despicătură se trec fire de lână albă sau colorată. Înarmaţi cu aceste beţe, copii umblă prin sat, din casă în casă, strigând: “Chiu, chiu!”. Când  dau de o casa, cântă:

Buna zeo la ajun                               Buna ziua la ajun

Pentru ceas bun,                               P’ntru sas bun

Calusei, mielusei                               Calusei, mielusei,

Vitei, purcei                                       Vitelei, purselei

Sanatate, bogatie,                              Sanatache, bogatache

Oi la strunga,                                    Oi la strunga

Bani la punga!                                   Bani la punga!

Când au isprăvit de cântat, capătă carne de porc şi colaci. Fiecare casă frământă cu acest prilej căte 40 de colaci care se numesc colindreţi, (adica colaci de Craciun = Weinachtskucken), care se impart copiilor. Aşa se colindă până la amează. Darurile căpătate – în ziua acea fiind post- copii le mânăncă abea de Crăciun.

Carlliestat. Este un obiceiu care se practică în ajunul Bobotezei. Se adună câteva fete şi însoţite de câţiva tineri se duc din casă în casă  unde cântă şi suna din clopoţei. Pentru carlliesat sunt anume cântece. Acesta este unul dintre ele:

Cârllielesa!

M delliesa

Site rare

Ieşi afare!

Site gease,

Tun n case

Boii, grau

S ntregrau

Oi linoase

Vaşi latoase.

Ceaa  ce in limba literara româna s-ar pronunţa altfel:

Chiraleisa

Sită rară,

Eţi afară,

Sită deasă,

Tună n casă

Boii, grâu

Şi între grâu

Oi lânoase,

Vaci lăptoase!

După ce au ispravit de cântat fetele râmăn în faţa casei, iar baieţii intră în casă, unde sunt dăruiţi cu făină, carne, brânză si slănină. Dupa ce, tot aşa rând pe rând, au trecut pe la mai multe case, ei se duc într-o casă şi din tot ce au căpătat în dar pregătesc o masă, apoi mânăncă şi petrec până în zori, iar când se luminează de ziuă se duc la biserică.

Pe mine mă interesa tot ce era în legătură cu viaţa naţionala, şi cu obiceiurile, însemnând deosebirile din punct de vedere naţional, pe cât era cu putinţă, intr-o asemenea excursie făcută în grabă. Cum în faţa cârciumei din Vaconie se găseau căţiva ţărani, eu mi-am notate şi unele părţi din îmbrăcămintea lor cât şi a femeilor.

Imbrăcămintea bărbătească. (pollie voinişesc =  ţoale voiniceşti, în România s-ar numi haine de bărbat sau haine bărbăteşti). Se compune din următoarele părţi:  opinca (plurar: opinşi), cuvânt format din slavonescul opinc (plurar: opanţi), pe care le lucrează din piei crude, într-un chip neândemânatec şi foarte neartistic.  Obiellie = obiele (singular: obeala, cuvânt luat din vechia slavona: obion =  a infăşura (plurar: obiti) pe care le lucreaza din ţesătură de lână; calţuni = călţune (singular: călţuni). Cuvânt de origine neo greacă şi din italianescul calzone) cusuţi dintr-un ostav alb aşa încăt să pară nişte ciorapi. Şorec = ciorap (plural: şoreşi). Origina acestui cuvânt nu imi este cunoscută. Soreşii se fac din postav alb. Croiala este în felul croielii pantalonilor cu craci, peste tot de aceiaşi lăţime, care coboară din pâmănt şi acoperă calţunile. Pe alocurea soreşii sunt asa de lungi încăt este nevoie să fie suflecaţi. Lungimea soreşilor este socotită ca o modă, un fel de risipă şi lux, iar unele sate se poartă şi suflecaţi de o palmă şi chiar mai mult. Camaşa (din latinescul camasia) este făcută din pânză de cănepă. Camaşa, dar numai cea bărbătescă se mai numeşte si c’lţan. Mâneşi = mâneci (singular: m’nica, din latinescul manica); gullier (din ungurescul guler) şi pieptar, toate umplute cu o cusătură pe car o numesc r’uri (râuri). Unele cămăşi mai ales la femei, de obiceiu sunt foarte frumoase si sunt înr’atat îmbrăcate de rauri bine lucrate, încăt brodarea lor trebuie să le fi luat mult timp, multă osteneală şi pierdere de vreme; Şiştori (şiştoare = ţesătură de lână); Cura = curea (din latinescul coriigia), care se incinge peste şiştoare; Zabun (zabun din turcescul zibun), haine de postav alb, care ajunge până la genunchi, cu mânecile până la coate. Peste ea în jurul mijlocului, se încinge brâul. Aina , haina, (din sârbescul halinia), parte de îmbrăcăminte de postav alb, seamănă cu paltonul, se îmbracă de peste zabun, fără cingătoare; izmenie (izmene). De obiceiu Românii nu poartă izmene, rare ori câte unul le îmbracă vara în locul şoreşilor.

Pe cap vara se poartă checie (tichie). E un fel de pălărie roşie din ţesătură de lână care seamănă cu fesul turcesc. Iarna se poartă caşula (căciulişa din albanescul caşulia şi latinescul caşula). Imi mai amintesc ca la Valacone orişice român mai poartă şi brişeag (briceag, din slavonescul brici), lucrat de făurarii ţigani, cu scoarţele groase din coarne de bou. Tineretul şi oamenii mai maturi care vor să se grozăvească, să fie cum zic ei “măreţi”, poartă la pocioare multe aţe (din latinescul atia) din par negru de capră. La toate acestea se adaugă, aproape în mod obligatoriu, mica lulea românească, cu coadă, scurtă, pe care nicodată nu o scot din gură. Tot timpul fumeaza cel mai prost şi cel mai tare tutun, şi scuipă. Românii îşi găsesc în fumat cea mai mare plăcere a lor. De când, din pricina monopolului, tutnul s-a scumpit, ei o duc foarte greu. In luleaua lor mică pun câte puţin tutun apoi îl fumează cu multă economie, iar cand li s-a isprăvit şi nu au ce cumpăra altul, se mulţumesc să pună în lulea puţin jeratec şi trag fumul de zgură ce s-a format în ea. Iar când s-a terminat şi zgura atunci scot şi coada, o încălzesc pe jerarec şi trag fumul din zgură din coadă, până când se termina şi ea. Principalul este să ţină ceva în gură şi să le miroasă ceva care trebuie, să semene puţin, a fum de tutun.

Imbrăcămintea femeilor. (tollile mueresche = toale muiereşti. In România s-ar numi haine de femei sau haoine femeiesti). Se compune din: opinci bărbăteşti, obiele bărbăteşti; calţuni ca la bărbaţi; şoreşi. Şoreşii  la femei ating genunchii, au talpă şi se încalţă la picior întăi şoreşii apoi calţunul; cămaşa care se cheamă numai cea purtată de femei, a bărbaţilor numindu-se – c’litan- ; manuş ghe p’ndza (mâneci de pânză) din cânepă, cu mânecile până la palmă sau până la cot, toată impodobită cu râuri: şi pe mâneci şi la guler, şi prinprejur şi la piept; cheba (gheba) de postav de lână în formă de cămaşe dar fără măneci, se poartă numai iarna; opreg (pl.oprej), fotă în culori, din ţesături subţiti de lână. Româncele poartă câte doua fote, una în faţă şi alta în spate. Acestea sunt uneori aşa de frumos colorate, fie în timpul ţesutului, fie în urma prin cusături, ca într’adevăr sunt tare frumoase. Coloritul fotelor româneşti şi a cămăşilor ar putea face obiectul unui examen special şi al unui studiu, care, sper, ar fi interesant în multe privinţe şi socot în special cu privire la originea modelului acestui colorit aşa de variat, care pe cât am putea observa nu este la fel la toţi românii: nici în ce priveşte combinaţia culorilor, nici ca formă a liniilor, nici ca mărime şi nici în ce priveşte gustul cu care au fost lucrate. Aina, este la fel ca şi cea bărbătească. Haina femeiasca ajunce ceva mai jos de genunchi, aşa că vara când femeile umblă fără ciorapi, gleznele rămân descoperite.

Pe cap femeile şi fetele poartă plecher – ceva asemănător cu târvellile purtate de femeile noastre din Morava şi din regiunile Sudice ale Serbiei. Apoi poartă şapţa. Şapţa  este o maramă  care se poartă peste tervellie.  Şapţele  erau purtate numai de femei. In fine, propoada (broboada) o maramă cu care se înfăşoară. Seamănă foarte mult cu ştergarul. De când plecherul, pentru motive de igienă, de căţiva ani a fost oprit şi nu se mai poartă.

Domnul Dragutin Mihailovici, învăţător la Valconie, a avut bunătatea să răspundă rugăminţii mele să-mi descrie obiceiurile românilor noştrii la înmormăntare. După afirmaţia lui, el le deţine de la persoane serioase cărora le sunt bine cunoscute.

Un om cand e bolnav de multă vreme şi se chinuieşte, neputând nici să se facă bine nici să moară se crede că are păcate şi nu poate să îşi idea sufletul până acestea nu i-au fost iertate. Iertarea păcatelor se face în chipul următor: bolnavul se culcă la pâmănt, îşi face semnul crucii, apoi sârută crucia. Ai casei în afară de copii, se apropie de dânsul, iar el le spune fiecăruia în parte : “Iertaţi!” şi unul câte unul la rândul lor răspund: “Să-şi fie iertat de la mine şi de la Dumnezeu!”. Dupa ce toţi pe rând au trecut prin faţa lui, ei le adresează după aceia tuturor laolaltă şi le spune tutror: “Iertaţi!”. Dupa îndeplinirea acestei ceremonii, se crede că bolnavul sau moare sau se face bine. Dacă bolnavul însă nu moare îndată dupa aceasta, se crede că cel puţin este ceva mai bine, iar dacă moare că păcatele i-au fost iertate şi în lumea cealaltă îi va fi mult mai uşor. Iar dacă şi după iertare bolnavul continuie să se chinuiască, atunci femeile iau un ciaun sau un pahar cu apă care-l descântă deasupra lui şi îi dau să bea, cu speranţa că în curând sau se va face bine sau va muri.

Românii au grijă ca nimeni să nu moară fără lumănare, căci cine moare fără lumănare, pe lumea cealaltă este despărţit de ceilalţi oameni. Acolo, el îi poate auzi iar nu-I poate vedea.  Numai în zilele marilol sărbâtori se poate întalni cu ceilalţi oameni şi-i poate vedea, altfel tot timpul rămâne despărţit de ei. De aceia orişicine din ai casei, care ajunge mai repede, în dată ce vede că bonavul îşi dă sufletul, se grăbeşte să aprindă o lumănare de ceară, pe care o pune în mâna dreaptă a muribundului ca să o ţie până îşi dă ultima suflare. După ce şi-a dat sufletul lumănarea mai are o ora doua după care este stinsă.

Când s-a vazut că bolnavul e gata sa moară, cineva după ai sâi, după voina lui, îl scaldă cu apă caldă sau rece. Scăldatul nu se face nici în casă nici în avlie, ci la câmp. Bolnavul este aşezat pe fân sau pe iarbă, dezbrăcat în pielea goală, după scăldat. După aceia este din nou îmbrăcat cu haine noi sau cu cele vechi, pentru că moartea să-l găsescă curat. Iar dupa ce a murit, a doua oara nu-l mai scaldă. Se ţine seama însă că bolnavul să nu moară gol; căci aşa gol va fi şi în lumea cealaltă. De acea scăldatul se face foarte repede. Dacă totuşi s-ar întămpla să moară gol, este îmbrăcat cu hainele noi sau cu hainele lui. Dar aceasta nu e deajuns. Pentru ca totuşi să nu se ducă gol pe lumea cealaltă – atunci când a murit gol – se cade ca după înmormăntarea unui asemenea om să se pregătească veşmintele noi care să fie dăruite unei rude sau altcuiva, destinate pentru sufletul mortului, şi abea atunci mortul va căpăta veşminte în lumea cealalată. Muribundului i se mai pune in sân un bănuţ ca să moară cu dânsul.

Dacă bolnavul sughite se crede că a şi fost pe lumea cealaltă şi îl pomenesc morţii.

Celui mort se astupă cu tămăie toate găurile corpului.

Pe locul unde mortul şi-a dat sufletul se împlântă un cui şi se sparge un ou.

Când bolnavul moare toată apa ce se găseşte în casa trebuie să fie vârsată, caci nu mai este bună, fiind apă de mort. De aceia se aduce altă apă proaspătă. La fel fac şi toţi vecinii mortuli, dacă casa lor e despărţită de casa mortului printr-un râu. Daca bolnavul moare intr-o zi de marţi, joi sau sâmbătă, atunci se crede că ar putea sa devină strigoiu. Ca să nu se întmple acest lucru, în jurul lui se răspândeşte puţină cânepă căreia se dă foc să ardă. Acest lucru se face odată la casa mortului şi de doua ori la cimtir.

Bolnavul după ce a murit, toţi ai casei din partea bărbătească işi scot căciulile şi timp de 40 de zile nu le mai pun pe cap. In acest interval de timp ei nici nu se tund, nici nu se rad; femeile îşi scot numai şapţa, iar fetele îşi lasă părul despletit.

Hainele pe cari le-a purtat mortul înainte de a fi fost îmbracat cu cele de moart, se aşează sub straşina unda rămân o săptâmănă, căci se crede ca timp de o săptâmănă mortul vine acasă şi se îmbracă cu ele. Dupa o săptâmănă hainele se spală şi se usucă şi se dau pomană sărcailor.

Mortul este asezat în casă, pe pământ, după ce mai înainte se aşterne un preş. Unii pun sub capul mortului chiar şi o pernă. Corpul de la brâu în sus şi faţa sunt acoperite cu pânză.  Mâinile mortului sunt încrucişate pe piept, iar picoarele sunt alăturate. Inainte de inmormantare, mortul este aşezat în cosciug, iar daca timpul este frumos, cosciugul e dus afara si asezat in fata casei la umbra uni copac.

Când s-a svonit că cineva a murit, la casa mortului se adună rudele mai apropiate, mai depărtate şi vecinii. Dacă cineva n-a venit, iar rudeleor mortului le-ar fi părut bine să vina este invitat. Când cineva vine la mort, aduce flori, lumănări, colac (prescure), fructe şi alte daruri. Apoi fiecare aduce atătea lumănărele câţi morţi are şi una pentru mortul în casa câruia vine. Cine nu se poate duce la casa mortului se duce la de-a dreptul la cimitir, ducând acolo aceleaşi daruri pe care le-ar fi adus la casa mortului. In fiecare casă în care a murit cineva se cheamă o femeie care serveşte şi găteşte. Cum soseşte un invitat îi dă lumănărele şi darurile, spunând care sunt pentru mort şi care pentru morţii lui. Femeia le ia pe toate, apoi, ceace este adus pentru mort, împreuna cu florile, se aşeaza în sicriu, în jurul cadavrului, pe crucie, sau pe piept, iar mortul este înmormantat cu ele în pământ. Iar ceace nu e destinat mortului ci rubedeniilor moarte ale aducătorului, nu se duce la cimitir ci se lasă la casa mortului. Apoi darurile se împart la copii, iar lumanarelele se împart bărbaţilor şi femeilor care rămân la cimitir.

Se bagă de seama cu multe grije ca nu cumva peste mort să sară vreo pisică, câine sau vreo altă vieţuitoare. Dacă totuşi aşa ceva s-a întamplat, atunci se casanesc ca vieţuitoarea care a sărit peste mort, tot peste sicriu să treacă înapoi. Prin trecerea unui animal peste mort se crede că mâncarea  gătită pentru  cină, spre a fi mâncată pentru sufletul mortului s-a spurcat.

Observatii II

In această parte a călătoriei fulger a lui Tihomir Georgevici, cititorul de rând trebuie să fie atent si să remarce intenţia autorului de a scrie ceva ştiinţific şi serios, fără a-l interesa, pănă aici, năravurile politice care pe atunci înca nu îmbolnăviseră societatea.

• Călătorul opreşte în satul Iejeviţa şi află că acolo ar fi ruinele unei cetaţi romane pe care localnicii o numesc “la letini” , terminologie veche împrumutată de la populaţia româneasca găsită de sârbi la venirea din Asia.  In cetate au fost gâsite monezi de aramă şi de aur. In satul Dobrinovaţ dă de un ţaran care a descoperit o biserică în ruine. El a avut necazuri pentru că pe ruinele bisericii a adunat credincioşii şi le-a făcut slujbe religioase, bineînteles în limba slavă veche. Prin toate acestea autorul arată că este ceva obişnuit să dai de ruine de biserici vechi creştine pe acest teritoriu. Aproape în fiecare sat exista o vatră sau ruinele unei biserici vechi din primele zile ale naşterii creştinismului.

• Se constată ca autorul face distincţie clara între copii de la şcoală, care vorbesc sârbeste si ceilalţi copii care vorbesc româneşte. Din frazele recitate de ei se vede clar că nu prea posedau frănturi din poezia populara. Dealtfel în zona de munte în care locuiesc ungurenii aşezaţi în Homole şi veniţi din Banat, nu exista o poezie populară prea dezvoltată încăt eu sau alţii, care vor fi încercat să culeagă din popor aceste nestemate, n-au prea găsit minele de aur la care se aşteptau. Aceasta dovedeşte că bănăţenii şi timocenii din Homole sunt mai mult lirici decăt epici deşi între ei nu exista deosebiri lingvistice chiar dacă au venit din Ungaria.

• Cât priveşte obiceiul Crăiţele are denumire slavă, însemnează în franceză “le princesse”. Se vede că autorul nu cunoştea acest obicei care se ţine în zilele de Rusalii cu rol de vindecare în masă a bolnavilor şi căderea în trans când femeile vrăjite cad în nesimţire până la nouă ore, când mor dea-binelea, nici nu crezi că mai inviază. Dar daca depasesc  nouă ore nu mai înviază chiar dacă joacă crâiţele in jurul “apucatei” sau bolnavei. Să fie clar că sârbii sunt săraci în obiceiuri şi nu există in folclorul lor. Mult timp am crezut că am moştenit şi noi ceva de la sârbi şi anume praznicul, însă la un congres cu sârbii profesorul universitar sârb Zecevici mi-a dat o revistă de etnografie şi folclor în care arată ca praznicul este o sârbătoare română pe care au moştenit-o sârbii de la români şi nu invers. Tot la fel autorul face confuzie între coleda sârbească şi colinda românească. Ei bine, n-am vazut undeva să se fi scris sau să  fi existat colindători în vreun sat sârbesc, deşi vâd ca Tihomir Georgevici este convins că romanii au împrumutat colinda de la sârbi. Insa faptul că există în folclorul sârbesc şi în lingvistica sintagma de praznic, de crăite, de coleda şi de “lapot” sau “pripolis” (vechi obicei de omorâre a bâtrănilor, dispărut cam de 150 de ani) este o dovada că sârbii au împrumutat de la noi aceste obiceiuri arhaice pe care le-au uitat de-a lungul vremurilor fiindcă femeile lor n-au atracţie pentru sărbatori şi sacru pe care le au femeile române. Argumentul pe care-l invocăm în acest caz este acela că încă de pe la anul 1255 cănd sârbii erau catolici sub Stevan Prvovencani, apare interdicţia în biserica sârbească care spunea: “Sarbin da se ne zeni u vlasah”, ce înseamnă că femeile erau îndemnate şi saâbii

împreuna, să nu se  mai căsătorească cu româncele, pentru că pe atunci erau periculoase deoarece de acolo unde întra o femeie româna sau vlaha, familia disparea, adică se “romanizează”.  Iar în legatură cu obiceiul vechi “pripolis” arătăm că aici este vorba despre uciderea bătranilor, numită de noi euthanasia. Când are loc obiceiul? Când omul bolnav sau bătrânul ajunge la capătul puterilor îşi dă seama că va muri însă nu ştie căt va mai pătimi, atunci are loc un consiliu familiar care hotaraste omorarea bolnavului de către cel mai mare fecior. Bătrânul sau bolnavul este dus in vatra satului unde vin chinejii satului, sau primarul cu ai sâi. Bolnavul este pus pe un butuc, i se pune pe cap un mâlai, iar feciorul cel mare ia un mai de lemn, se aşează în faţa tatalui sâu îl ridică în sus şi spune atăt:

“Tată, nu eu te omor cu maiul asta, ci malaiul te omoara!”. Apoi dă odată cu maiul şi bolnavul e mort. Pentru opştea prezentă şi organele oficiale în frunte cu chinezul satului acesta devine un act oficial unde deciziunea finală nu o ia familia ci primăria, comuna. La românii din Timoc obiceiul acesta nu este o crimă, pentru că s-a facut în interesul bonavului care nu mai poate suporta chinurile, iar prin acest obicei feciorul cel mare este iertat de Dumnezeu pentru că se zice că el este acela care l-a ajutat să scape de chinuri. Deci criminalul în cazu de faţa devine salvator. Obiceiul a circulat şi la românii din Oltenia mai în vremurile uitate. Inseamnă că obiceiul este vechi pe care popoarele ce au venit peste vlahi sau români n-au reuşit să-l împrumute şi au căutat să ocoleasca folosirea lui.

• Obiceiul “carlliesat” s-a pierdut şi nu l-am întălnit nici în cercetările mele la Românii din Timocul sârbesc şi bulgaresc, dar nici la slavi. Este posibil ca acest obicei de “carlliesat” să se fi uitat cu timpul dar trebuie observat că e posibil să facă parte din obiceiurile vechi  de Crăciun.

Cititorul trebuie sa înveţe de la noi câteva lucruri inedite şi poate unice în etnologia şi folclorul nostru. Dealtfel în vorbirea curentă ne-a rămas vorba “câte bordee atătea obicee”. Noi credem ca Tihomir Georgevici a fost un om de bună credinţă la început şi s-a străduit să treacă prin zonele mai importante din Dacia Aureliană sau Timoc.

• Ar mai fi de adăugat faptul că nu face prea multe opservaţii in legătură cu obiceiul priveghiu. Acest obicei este la toţi românii din Dacia Aureliană şi din Dacia Traiană, însă cel mai răspândit este la românii din Homole, obicei despre care etnologul nostru profesor doctor Slavoljub Gatovici a publicat mai multe cârţi  printre care şi una despre priveghi care mi s-a pârut cea mai interesantă.

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

05.01.2010 CRISTEA SANDU TIMOC

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România

Dumnezeu să vă dea sănătate!

Iisus Hristos sa nascut

 

Preşedinte                                                        Secretar General

Dr. Nicole Corneanu                                        Cristea Sandu-Timoc

Mitropolitul Banatului                                     Preşedinte Executiv de Onoare

                                                                       al Românilor din Timoc

ROMÂNII DIN TIMOC ÎNTRE MICI BUCURII ŞI VICLENII

De aproape două decenii ne-am eliberat de comunism după ce a început impetuasa Revoluţie de la Timişoara la care pot spune că am fost prezent pe baricade aproape două luni; şi poate am avut noroc că am scăpat. Altfel puteam s-o păţesc şi împuşcat în cap, puteam fi ars în crematoriu şi cenuşa vărsată într-un canal lângă Bucureşti. N-am pretins nici o recompensă.

Toată activitatea noastră se desfăşoară în societate, uneori cu cetăţeni sănătoşi, uneori cu cetăţeni bolnavi de cap. Îndeletnicirile mele s-au desfăşurat în societate, în ţară şi în străinătate, în general între oameni sănătoşi. Cam după 10 ani de la Revoluţie îmi amintesc că la Timişoara a venit un reprezentant al unui partid din Bucureşti, Bogdan Duvăz care probabil făcea parte dintr-o familie demnă, deoarece presupun că se trage dintr-un neam cu virtuţi creştine şi româneşti. Eu ştiam asta din aceea că, o carte scrisă de cineva din neamul său din biblioteca mea, ca să scape de ardere a fost îngropată sub comunişti la nişte prieteni de-ai mei din comuna Puţinei-Mehedinţi, sat care s-a transformat în combinatul de apă grea de astăzi; cartea a fost dezgropată, aproape jumătate mâncată de apă şi acizi de la vaci şi repusă în loc de cinste în biblioteca mea.

Eu, încrezător în generaţiile vechi am considerat că am în faţă un urmaş dintr-o familie care a făcut ceva pentru cultura românească, era venit împreună cu Dl. Cristian Pârvulescu, care-mi inspira încredere. Printre invitaţi figuram şi eu din partea asoc. ASTRA Română din Timişoara. M-am ridicat şi am făcut o propunere care trebuia introdusă în Constituţia României şi prin care propuneam ca toţi politicienii inclusiv cei din vârful statului, înainte de a depune candidatura să vină cu un certificat medical emis de o comisie de sub controlul Curţii Supreme şi care să exprime adevărul asupra stării sănătăţii individului candidat să conducă politica statului. În momentul acela am observat că Dl. Cristian Pârvulescu nu prea era atent la întrebările mele şi că avea altceva, fiindcă dânsul ar fi înţeles sensul întrebării. Omul politic din faţa mea, Dl. Bogdan Duvăz nici nu a luat în discuţie propunerea deci a respins-o, însă eu am fost de bună-credinţă când am făcut-o, deoarece am trăit în perioade tulburi şi am văzut câţi politicieni nebuni făceau politică prin Europa şi România.

De ce am insistat asupra acestei propuneri? Pentru că dacă Hitler ar fi fost sănătos, n-ar fi avut loc al II-lea Război Mondial cu peste 6 milioane de morţi fără nicio vină; iar dacă certificatul acesta de sănătate este valabil şi obligatoriu prin Constituţie, politica unei ţări, viaţa economică şi spirituală, nu este tratată cu viclenie ca să treacă timpul şi să lase impresia că «uite, mă’ ce făcură Preşedintele şi Prim-ministrul nostru!» de exemplu într-o ţară din sudul Dunării, adică din Balcani, unde drepturile omului nu se respectă aproape deloc pentru români… Făcu un război, băgă ţara în criză şi construi închisori pentru cei cu păreri diferite decât cele comuniste. Prin urmare, dacă astăzi Europa trece prin convulsiile politice, care ne pun pe gânduri, dacă certificatul de sănătate ar fi obligatoriu, ar dispărea prostimea şi iresponsabilii politici din fiecare ţară. Ideea aceasta este valabilă pentru toate ţările din Balcani şi din Europa. N-am fi ajuns unde suntem, scârbiţi de regim şi de impostori care fac politică, pentru că dacă se va continua să fim conduşi de oameni intoleranţi şi vicleni, lumea va trebui să găsească o nouă metodă de administraţie de stat, pe care nici Aristotel n-a putut-o prevedea. Susţinem cu tărie ideea acesta, urmărind declaraţiile multor şefi de state şi premieri, miniştri de externe, care încă nu ştiu că statul este o formă de organizare civică, nu pentru ca un deputat să aibă salar mare, pentru ca un ministru să aibe portofel adânc, iar un premier şi preşedinte să trăiască ca în Paradis, iar poporul să trăiască mizerabil ca şi când ar fi lipsiţi de drepturi şi n-ar dispune de ele decât administraţia şi poliţia.

Până în prezent cunoaştem evoluţia dezvoltării democraţiei şi decăderea acesteia din cauza egoismului social şi ignoranţei politice. Pe la început a fost Statul Spartan, Statul Democrat Atenian, au urmat monarhiile care s-au epuizat în tiranie, apoi în dictatură, comunismul s-a autodizolvat, absorbit de demagogie şi naţionalism. Cine ştie ce sistem va fi peste sute de ani?

Nu cunosc exact mecanismele democraţiei la confraţii şi vecinii noştri sârbi care devin vecinii noştri pentru prima dată în istorie la 1833; până aci n-au avut stat aproape 500 de ani şi nu sunt obişnuiţi cu respectarea legilor şi a Constituţiei. De pildă Curtea Supremă a Serbiei a rezolvat o chestiune de Drept privind biserica română din Malajnica în care a statuat că această biserică poate, potrivit Constituţiei să fie înscrisă în registrul bisericii ortodoxe sârbe pe picior de egalitate cu biserica sârbă. Însă preoţii români, Protopopul Bojan Alexandrovic şi al Bobului arată că Ministerul Cultelor nu recunoaşte decizia Curţii Supreme de la Belgrad, astfel încât românii sau rumânii sau rumânovlahii trebuie să depună cerere înainte de a construi sau pune în folosiinţă o biserică veche, fie chiar construită de domnitorii români. Aici, în ţara vecină degeaba se supără demnitarii din vârful piramidei statului pentru că în felul acesta, nici în sute de ani nu se va schimba ceva în  bine în democraţia sârbească; deşi la vârf apar câteva raze de speranţe pentru unele minorităţi. Recent, Dl. B. Tadici, Preşedintele Serbiei s-a arătat interesat de modul cum se dezvoltă minorităţile naţionale din Serbia şi sunt invitate vreo 13: bulgară, ruteană, slovacă, română, maghiară, bunievţi, ucraineană, rromă, greacă, macedoneană, rumână (rumânovlahă), egipteană şi germană.

Mă îndoiesc că se va îndrepta ceva la românii din Serbia sau rumânii din Serbia, care deşi sunt a II-a populaţie după sârbi şi ca spaţiu şi ca număr, nu sunt recunoscuţi minoritate etnică şi deci, nu pot să devină subiect de drept. De aceea românii dintre Morava-Timoc de care vorbim sunt buni să meargă în războaie, să moară în războaie pentru Serbia, să plătească impozite şi câte altele, dar nu sunt recunoscuţi că există, mai ales de când a murit Tito. Ei nu au nici cuvânt, nici recunoştinţă că sunt cetăţeni într-o ţară democratică şi că există pe acest pământ, deci nu au valoarea şi respectul cuvenit al bulgarilor, bunievţilor, slovacilor, ucrainenilor, rutenilor şi în general, al slavilor. Probabil că au un statut indecis  ca al croaţilor din Serbia. S-ar fi constatat că după îndelungate cercetări poliţieneşti şi ale politrucilor să-şi fi pierdut în cele două decenii originea etnică şi să fi devenit sârbi. Spun aceasta pentru că văd tabelul minorităţilor invitate din care lipsesc croaţii, poate şi alţii şi dăm vina pe poliţia secretă, când croaţii s-au evaporat. Nu cred că esenţial este ca Dl. Preşedinte Tadici să întâlnească minorităţile, ci să le respecte drepturile fără strângere de mână. În declaraţia transmisă a Preşedintelui, Serbia este hotărâtă să protejeze drepturile minorităţilor naţionale întrucât «în Serbia sunt cel mai bine protejate drepturile minorităţilor naţionale» cal puţin aşa scrie presa sârbească.

De fapt, pe noi nu ne interesează celelalte minorităţi suntem «rumâni», existăm pe acest teritoriu, nu suntem colonişti din Asia şi vrem să ni se recunoască identitatea noastră, în fapt şi în drept, acum! nu mâine. Dl. Preşedinte era bine dacă venea să vadă, la faţa locului care este situaţia cu «vlahii aceia care vorbesc rumâneşte ca şi rumânii din Timoc, Banat şi România». Ar trebui să cerceteze cazul acesta împreună cu Preşedintele României, Traian Băsescu, care are un drept asupra românilor şi să nu-l mai păcălească, punându-i răbdarea la repetate încercări; el este obligat prin toate mijloacele posibile şi imposibile să salveze această minoritate. Ne întrebăm, cu această vizită, ce garanţie au rumânii din Serbia odată cu publicarea acestor declaraţii? Dl. Preşedinte Tadici are obligaţia să vegheze ca toţi cetăţenii să beneficieze de aceleaşi drepturi şi datorii, nu numai minorităţile slave şi egiptene pentru că altfel promisiunile rămân nişte simple floricele care se pălesc în câteva zile. Or, cum se explică faptul că de 20 de ani ei n-au practic o şcoală românească, dreptul la biserică românească, n-au televiziune, însă plătesc impozite. De ce unii au şi alţii n-au?

Cerem scuze dacă greşim, referindu-ne numai la românii din Timoc, încă nerecunoscuţi de politrucii sârbi, că intenţia statului sârbesc a fost aceea de a da o gură de aer din aerul dreptăţii sârbeşti pentru minorităţi şi să justifice minciunile ce le face D-lui Solana, Uniunii Europene şi D-lui Băsescu, în plină zi, încât politicienii, în genere văd în această comportare un joc între politicienii instruiţi şi de bună-credinţă şi politicieni neexperimentaţi, nematurizaţi şi care, deşi unii cu bune intenţii nu pot produce efecte juridice, pentru că naţia sârbă nu are talent pentru a conduce şi încă din leagăn strămoşii acesteia «sclavinii» jucau rolul de sclavi. Or nu-i putem pune pe cap chelului tichie de mărgăritar şi să spunem că, uite ce păr frumos are. Ne mai întrebăm aici, oare Dl. Preşedinte şi Dl. Premier de la Belgrad nu pot să-şi jertfească câteva ore pentru ca să se deplaseze după 20 de ani să vadă că între Morava-Timoc şi Dunăre există o majoritate românească exceptată de la drepturi, iar majoritatea sârbescă devine majoritate pentru că este la putere. Noi ştim că vă temeţi de această majoritate şi apropiere de România, dar n-aveţi încotro. Sârbii există, noi românii/rumânii existăm şi n-avem decât o singură scăpare, să trăim în pace şi să se termine cu războiul nedeclarat; altfel va veni vremea şi nu vom scăpa de el. «Sacra dilema» este aceasta:

-rumânilor timoceni ori li se recunoaşte identitatea cu toate drepturile oficiale legalizate de Constituţieşi li se respectă aceste drepturi, ori se produce o secesiune, adică pot cere sub protecţia unei naţiuni civilizate apropiate sau mai îndepărtate. A treia formulă posibilă este să se respecte statu qvo-ul de dinainte de ocupaţia sârbească, 1833, când rumânii erau recunoscuţi provincie autonomă Margina conduşi de principi sau cneji numiţi de sultan. Aceasta era singura provincie autonomă recunoscută de imperiul turcesc, ceea ce însemna că turcii au ştiut cine merită să aibă drepturi şi cine nu. Prin urmare, rumânii timoceni nu sunt vinovaţi de judecăţile pe care le-au avut sultanii turci, care oricum au fost mai cinstiţi, mai democraţi şi nu s-au amestecat în treburile interne ale rumânilor, aşa, ca să-i dezbine cum se întâmplă astăzi şi să-i «ducă cu cioara vopsită». Palatele princiare ale cnejilor români se pot vedea şi astăzi de către autorităţile sârbeşti,  şi orice cetăţean, încât istoria noastr, a românilor din Timoc este scrisă de strămoşi şi apare în documentele vremii, fie la turci, fie la unguri, români ori sârbi.

Ce este important, sârbul nu vede, poate are «orbul găinilor» şi trebuie să se documenteze ca să fie bine instruit şi informat. Prin urmare, când sârbii au venit din Asia împinşi de avari, ei au cerut protecţia vlahilor să fie primiţi în calitate de colonişti, deoarece sunt slugi ale avarilor, deci exploaţaţi de aceştia. Însă după ce s-au aşezat pe pământurile noastre, după ce au intrat în casele şi bisericile noastre, după ce au format statul sârbesc dintre Tara Piva şi Lim în nordul Albaniei şi Muntenegrului s-au întărit şi au început să pună în aplicare metodele expansioniste, încât primii care au căzut sub robia sârbească ai fost grecii, iar mai apoi au căutat chiar să ocupe Constantinopolul, ceea ce dovedeşte că, în genele lor există în mod genetic înscrisă ideea de stăpânire a teritoriului şi bunurilor altora. Până la urmă au ajuns popor temut şi egal cu popoarele balcanice. Însă ţinta a fost vlahii sau românii; ei s-au pus pe aceştia cu sprijinul bisericii să-i deznaţionalizeze. Astăzi situaţia s-a agravat în aşa măsură încât se contestă etnogeneza de români şi se admite existenţa unei minorităţi vlahe, care de fapt, zic ei, sunt sârbi. Aşadar, în timp ce noi am primit în casa noastră la începuturi şi ne-am ajutat unii pe alţii secole, sârbii, bulgarii şi ruşii, venetici în ţinuturile noastre se fac stăpâni pe casa, masa, munţii, râurile şi bogăţiile ţinutului pe care locuiesc românii de mii de ani în sute de sate româneşti. Deci gravitatea aceasta este, că ei vor ori să ne lăsăm limba şi sufletul şi să devenim sârbi cu binele, ori să ni se impună un program de deznaţionalizare, aşa cum a existat într-o perioadă a comunismului. În timp ce noi vrem să trăim împreună, ei resping cohabitarea, convinşi că sunt autohtoni pe aceste ţinuturi, pe care noi le-am moştenit de la daco-romani.

Adevăraţii politicieni care depind de electorat există şi îşi exercită atribuţiile cât timp sunt agreaţi de către electorat, prin urmare, să coborâm jos la popor să se descentralizeze administraţia sârbească, fiecare să aibă în sat, Primar, Notar, Secretar, Contabil, Poliţist, preoţi, învăţători şi radio- televiziune în limba română sau «rumânovlahă», denumire veche. Or, nu se poate tolera faptul că sub comunişti, românii aveau la Zaicear şi Pojarevac câte un ziar, post de radio, în limba română şi 7 deputaţi români, dintre care unii veneau la mine la Ambasadă şi se zicea că trăim în regim comunist, deşi azi este mai rău, apoi felul cum tratează oligarhia sârbă drepturile «rumânovlahilor» de azi, a reuşit să scoată la iveală faptul că Serbia nu are statut juridic să stăpânească acest teritoriu. Asta pentru că, provincia Margina exista pe când Serbia nici nu exista ca stat, la 1833, iar ruşii au făcut-o donaţie Serbiei, care nu îndeplineşte condiţiile minime ale unei donaţii. Deci sârbii nu erau proprietari peste această provincie, dar nici ruşii care i-au constrâns pe turci să facă donaţia în folosul sârbilor, dar nici turcii nu erau proprietari, încât donaţia din punct de vedere legal nu are nici un suport juridic pentru că turcii au înstrăinat prin forţă un teritoriu care nu era al lor, era un teritoriu abstract faţă de drepturile lor. De aceea rămâne ca în viitor să se examineze această situaţie şi să fie stăpâni cei care au calitatea de verus domini şi aceştia sunt românovlahii din Timoc-Serbia de azi.

Proprietarul trebuie să aibe 3 virtuţi recunoscute prin Constituţie: jus utendi (dreptul la folosiinţă), jus fruiendi (culegerea fructelor de pe moşie) şi  jus abutendi (dreptul de a vinde-a înstrăina). Observaţi din cele de mai sus că un stat în Europa sau aievea nu are calitatea să înstrăineze prin vânzare sau orice alt act de liberalizare din teritoriul ţării respective, pentru că respinge dreptul natural şi Constituţia. Oricum ridicându-ne la scara supremă a statului constatăm că nici chiar statul actual nu are calitatea să-şi înstrăineze teritoriul în totalitate, sau o parte. Conchidem că, atât ruşii, care erau veniţi pe acest teritoriu de 1-2 ani, nici turcii care stăpâneau provincia autonomă Margina nu erau proprietari, nici chiar de la turcii care descalecau în Timoc şi nici sârbii care au pus mâna pe acest teritoriu prin fraudă, viclenie şi dol la 1833. Pe lângă asta, «chestiunea timoceană», a ajuns până acolo, încât să fie cunoscută în toate cancelariile Europei, Parlamentului European şi O.N.U.. Preşedintele şi Prim-ministrul Serbiei trebuiau să observe şi să preîntâmpine că administraţia politică şi juridică o să încerce să schimbe până şi etnogeneza «rumânovlahilor» din Serbia.

Problema are un aspect juridic, moral, creştin şi de bun-simţ; să vii din Asia şi să ceri ajutor de la popoarele balcanice din sec. VI-VII, să-i trateze ca oaspeţi pe slugi ale avarilor, pentru că ei n-au avut voinţa să vină în Balcani, ci au avut-o avarii, care au dispărut, iar ei, sârbii, dacă mai există, practic o datorează rumânilor sau vlahilor din Balcani ca şi rumânilor şi vlahilor din România de azi cu care au fost în bune relaţii în Evul Mediu.

În ce ţară din Europa, Asia sau Africa există minorităţi care tăgăduiesc existenţa minorităţilor statului, aşa cum e minoritatea sârbă din România care nu recunoaşte că acolo în Timoc-Serbia sunt români şi nu îi interesează volumele enciclopedice sârbeşti sau recensămintele în care erau recunoscuţi rumânii totuna cu vlahii, să fie tari de cap sau numai o provocare? Sârbii au făcut şcoală cu profesorii lor şi organizaţiile lor politice de aici, care acum vreo 3 ani primeau sprijin de la statul român de câte 200 000 € întreţinere lunară a partidului sârb din România de vreo 23 000 locuitori. Ei şi diplomaţii sârbi de la Consulatul din Timişoara şi Ambasada din Bucureşti nu pot să recunoască existenţa românilor din Timoc atâta timp cât ei se numesc vlahi şi poporul acesta este supus sârbilor, iar sârbii pot să se joace cu ei «zorba grecul» pentru că e popor care a căzut din cer recent, fără să-i întrebe pe comuniştii de la Belgrad.

Sârbii n-au fost eliberaţi de ruşi sau de turci, după câte se vede, revoluţiile sârbeşti s-au dezvoltat înspre teritoriile româneşti, nu departe de Dunăre, cam la 500 km de ţara lor medievală; este limpede că scopul ruşilor şi al sârbilor, în primul rând a fost să pună mâna pe această provincie, Margina pe care astăzi sârbii o numesc Krajna şi să îi oblige pe turci să doneze provincia sârbilor care încercau să-şi facă statul. Atunci au participat şi românii din România şi din Timoc la revoluţiile sârbilor, pentru că erau îndreptate împotriva turcilor.

Atunci, după datele sârbeşti s-au răsculat vreo 13 sate din Timoc împotriva revoluţionarilor sârbi, iar satele lor au fost arse până la urmă. Se crede că mai multe sate din Banat s-au format cu români timoceni care au izbutit să treacă Dunărea în momentul în care au fost căsăpiţi de sârbi. Satele acestea sunt cunoscute şi se pot verifica datele istorice,  de la Teregova, Luncavica, Lugova şi Verendin din judeţul Caraş, dar mai sunt şi altele.

Între poporul sârb şi românii din Timoc există de 176 de ani un război nedeclarat, în care unii care sunt stăpâni pe acel pământ devin venetici iar cei veniţi din Asia devin băştinaşi numai datorită puterii şi forţei Rusiei. Pe de altă parte, pe partea cealaltă se află sclavii sau robii sârbilor, rumânii care suportă provocarea, intoleranţa totală cu toată convingerea că într-o zi sârbii se vor împăca cu ei şi vor accepta să fie popoare cu drepturi egale sau se vor despărţi? Altă scăpare nu există.

Sârbii încă n-au intuit că se naşte o lume liberă şi că în zadar intră în Europa, dacă nu sunt în stare să îndeplinească toate condiţiile cerute de Constituţia Uniunii Europene.

Înţelegem anarhia prin care trec unele state din Balcani şi Serbia, însă nu vrem ca drepturile rumânilor dintre Morava-Timoc să fie politizate, ori să se accepte stăpânirea dictatului pe motivul că ar putea izbucni un război civil între românii timoceni şi sârbii din Timoc, după modelul recent de la Kosovo. Tocmai de aceea se profită de confuzie ca să se evite cazul cu provincia Kosovo. Chestiunea aceasta ar putea avea o oarecare viabilitate, însă timpul trece şi vin alte generaţii care nu pot fi păcălite, precum suntem şi deci chestiunea de la Kosovo se poate repeta şi pentru aceasta e vinovată politica de la Belgrad. Totdeauna ne-am întrebat: la ce le foloseşte sârbilor, bulgarilor sau grecilor acest scandal din care n-au nici un folos, nici unul? Iar dacă rumânii nu obţin identitatea şi drepturile oficiale, înseamnă că au făcut o crimă împotriva statului sau poporului sârb şi trebuie să plătească crima. De aceea cerem statului sârbesc să elucideze aspectul juridic al chestiunii: dacă rumânii din Serbia n-au nici o vină, pentru că aşa se zice,  să se dea publicităţii recunoaşterea erorii pentru că aceasta e singura care se poate ierta. Însă o crimă de genocid şi etnocid, până acum nu s-a văzut să fie imprescriptibilă.

 De ce nu acceptaţi şi nu cereţi ca o comisie, mai întâi să vadă faptele adevărate în teritoriu şi să stea de vorbă cu oamenii, nu ca să le spună că dacă se vor declara sârbi, vor plăti impozite mai mici sau li se vor da servicii la copii, ci să vadă că altul e numele lor şi se pierde timpul, se macină nervii, cine mai ştie de unde se aprinde scânteia. Nu vedeţi că psihologia maselor din Serbia arată altceva, ne referim la sârbi neaoşi care după unii dintre ei ar fi mulţumiţi dacă ar trece sub administraţie românească, pentru că nu mai pot tolera haosul şi anarhia Din Serbia Democrată de azi.

De fapt noi nu facem politică, nici diplomaţie şi nu ştim dacă pe planetă problema interzicerii şcolii şi bisericii, mass-mediei, mai este interzisă ca în Balcani la sârbi, etc.

Nimeni nu-şi dă seama la ce serveşte această oprelişte, de a nu se vorbi în şcoală, biserică, radio, televiziune, etc, limba maternă.

Drepturile omului nu sunt numai ale sârbilor ori bulgarilor, grecilor, etc, ci sunt ale tuturor. Tocmai de aceea nu se pot face constituţii ca să existe limbi, religii privilegiate mai ales pentru sârbii şi slavi în genere, veşnic nemulţumiţi. Este regretabil că în loc să discutăm probleme de interes comun prin care să înflorească economia şi cultura noastră, discutăm chestiuni cu totul inutile din care nici sârbii n-au folos. Asta înseamnă că românii timoceni sunt o minoritate strategică, care trebuie exceptată de la drepturi sau exterminată să se mute în locul lor slavii ca să fie mulţumiţi pentru că prea multe vântui i-au bătut prin Asia. În momentul de faţă, sârbii, prin războaiele purtate şi conduita nedemocratică, au devenit o «stafie a Europei», ori noi nu vrem să trăim în braţele unei stafii!, pentru că altfel, vrând-nevrând învăţăm şi noi să devenim stafii şi într-o zi ve-ţi fi săturat de putere. Pentru că nimeni nu poate să prevadă ce ţări democratice vor putea rezista presiunilor minorităţilor sau altora. S-ar putea întâmpla ca în curând, nu mai departe, chiar şi Parlamentul European să se mişte prin Europa şi să facă deplasări, încât să facă o listă cu popoarele tolerante care respectă normele democraţiei şi legilor în vigoare şi un alt tabel al ţărilor intolerante, care să decadă din drepturile de a-i conduce şi administra pe alţii, adică pe minoritari, arătându-se abuzurile şi interdicţiile comise împotriva minorităţilor. Minoritarul este un copil al statului care trebuie educat şi instruit după nişte norme universal recunoscute, aşa ca să nu decadă din drepturile paternale cum sunt decăzuţi părinţii netrebnici, care nu ştiu cum să-şi crească pruncii.

În final, cred românii sunt singurul popor din Balcani care mai are un respect faţă de minorităţi şi alte naţiuni balcanice sau europene şi de aceea îi invităm pe  deputaţii şi politicienii sârbi să treacă 2-3 zile prin Banat şi să vadă că aici  sunt minorităţi printre care şi sârbii au în toate satele grădiniţe şcoli primare, licee, şi cher secţii de limbă sârbă la Universitate. Mai au şi biserici şi chiar televiziune şi radio, presă în limba lor, orice drepturi cer. Nu ne este frică că ne sârbizează. Ne referim la o secvenţă a televiziunii din Belgrad din 15 decembrie 2009 în care se arăta cetatea Sirmium în culori vii, a cărei restaurare se terminase, deci era vorba de cetatea Sirmium unde s-au născut 7 împăraţi romani, cum a fost Împ. Aureliu, întemeiatorul Daciei Aureliene, Licinius şi alţii.

 Prezentatorul emisiunii a lăsat impresia că, iată cum Serbia îşi respectă strămoşii romani, din care n-au spus că se trag, dar poate presupun! Cel puţin Serbia trebuie să ştie că în această ţară mai sunt şi altfel de cetăţi, tot aşa de mari, dar nu sunt cetăţi sârbeşti; să nu ştie învăţătorii, profesorii, studenţii şi alţi savanţi cine a stăpânit provinciile Moesia, Dacia Ripensis, Dacia Aureliană, când poate să meargă să se informeze la ţăranii din statele din jur dacă daco-romanii au administrat şi stăpânit peste 1 000 de ani. La ce foloseşte elitei intelectuale sârbeşti să denatureze adevărul şi să lase confuzia că uite, ei sunt urmaşii celor care au construit cetăţile. Deci se trag dintr-un neam care are bătăliile zugrăvite pe columna de la Roma în anul 117 d.Cr..

Dacă nu cunoşti istoria, dacă nu eşti documentat, nu te băga pentru ca să compromiţi o naţiune, care oricum are şi ea istoria ei şi lumea ei care trebuie respectată.

Confraţii noştri sârbi trebuie să ştie că provincia de pe Sava în istoria sârbească este numită Mala Vlaşka (Valahia Mică), adică România Mică. După datele culese personal prin 1943-44 am aflat că pe acest teritoriu de la Sirmium, căruia sârmii îi zic Srem sunt peste 100 de sate româneşti, cele mai multe pe valea râului Ub, unde sunt 9 sate româneşti.

În cazul de faţă interesul de a face publică existenţa acestor români cădea în sarcina Serbiei ca stat de drept ca să-i dea la iveală că nu avem în faţă un obiect furat care trebuie ascuns atâta vreme ca să nu-l cunoască Europa şi lumea şi creştinii de bună-credinţă. Despre aceşti români ca şi despre cei din Kosovo şi din Bosnia, în literatura noastră de specialitate nu se suflă un cuvânt; în timp ce noi facem faţă unor cerinţe peste puterile noastre din lipsă de fonduri.

Noi credem că nu este de ajuns ca statul de drept sârbesc care îi stăpâneşte pe români să construiască numai închisori la Sirmium pentru românii din împrejurimi, dar este nevoie să ne aerisim capetele şi să intrăm într-un dialog care să ne salveze viitorul tuturor.

 

Avem în curs de publicare o carte de istorie a românilor din Dacia Aureliană, pentru care vă rugăm, fie pe cei din sudul Dunării, fie pe ei din nordul Dunării să ne trimită fotografii, hărţi vechi, documente dintre cele mai reuşite ca să le putem folosi în cartea de istorie.

 

 

24.12.2009                                     CRISTEA SANDU TIMOC

 

 

 

ASTRA ROMÂNĂ, P-ţa Victoriei nr.3, corp II,  ap. 14, Timişoara, România.

astra_romana_timisoara@yahoo.com

http://astraromana.wordpress.com

Rugăm călduros cititorii să urmărească site-ul  www.timocpress.info, al fraţilor noştrii din Timoc Serbia, de unde veţi obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai rugăm pe toţi să nu ne uitaţi şi să ne trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi al tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. Noi facem toate aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis. Pentru donaţii:

Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001

Cod fiscal: 3981842         Timişoara-România 

 

Dumnezeu să vă dea sănătate!